Într-o dimineaţă, în timp ce pregăteam micul dejun în spatele casei noastre aproape de ocean, cele două fete ale mele în vârstă de 15 şi 12 ani alergau râzând pe nisipul fin și uşor încălzit de razele soarelui de mai. La un moment dat o zăresc pe fiica mea cea mare care se îndrepta cu paşi repezi spre mine. Mă uit la ea încercând să înţeleg ce i s-a întâmplat. Mă întreb dacă nu cumva s-a lovit la mâna ce o ţinea la piept cu pumnul strâns
Când ea s-a apropiat de locul unde obişnuim să luăm masa în perioada verii, nici nu am mai apucat s-o întreb ce a păţit, că mâna fiicei mele s-a întins cu pumnul puţin întredeschis, în care strălucea medalionul pe care mi l-a dăruit mama în ziua nunţii mele şi care mi-a căzut de la gât atunci când încercam s-o salvez de la înec. Am luat medalionul din mâna cea fină a fetei, în acel moment în mintea mea se depănau amintiri cu mama.
Între timp ni s-a alăturat şi fata mea cea mică uluită de ceea ce a găsit pe plajă sora ei. Ne-am aşezat toate trei la masă şi nu peste mult timp fetele mele s-au întrebat, oare cine l-ar fi putut pierde, deoarece unde stăteam noi nu venea nimeni. Şi mai ales s-au întrebat care era povestea lui. Auzindu-le, le-am spus că eu am pierdut acel medalion şi că o să le povestesc misterul pe care îl are:
– Acest medalion în forma unei stea a fost al bunici mele care l-a primit în dar de la bunicul meu atunci când i-a spus că pentru el ea este cea mai mare comoară din lume şi o poartă în sufletul lui ca pe un diamant a cărui strălucire nu o poţi vedea, ci doar o poţi simţi cu toată fiinţa ta. Pe atunci bunicii mei erau liceeni, dar când au terminat liceul, urmându-şi fiecare propriul drum, au încercat să nu mai creadă în acele sentimente care îi legau, cu gândul că iubirea lor a fost o joacă naivă de copii. Anii au trecut şi acei liceeni au absolvit facultatea cu note de zece; ea a devenit un medic renumit în toată lumea, iar el era un avocat foarte căutat, pentru că îşi practica meseria cu pasiune şi cu multă dăruire. În tot acest timp, bunica mea purta mereu acest medalion dăruit de acel coleg al ei neputând să se despartă nici o clipă de el; o făcea să nu se mai simtă singură şi îi era drag. După aproape 16 ani, ei s-au revăzut întâmplător într-un aeroport din Paris. Erau total schimbaţi. El era un bărbat înalt, pe faţa lui se citea o marturitate şi o profunzime care te făcea să îţi dai seama că e un om cu o personalitate puternică, iar în loc de uniforma şcolară acum purta un costum de calitatea întâi. Ea era o femeie foarte frumoasă cu părul castaniu lăsat pe spate, nu îl mai avea prins în două cozi cu funde albe ca o liceană, ci era îmbrăcată într-o rochie superbă de culoarea persicii, care îi lăsa uşor umerii dezgoliţi. Dacă bunicul meu nu observa acel medalion pe care îl avea în mintea lui când îşi amintea de ea, treceau unul pe lângă altul fără să se recunoască. Au fost foarte miraţi când au aflat că nici unul dintre ei doi nu era căsătorit. Bunicul a întrebat-o de cum mai purta acea inimă din argint care nu mai era printre bijuteriile moderne. Bunica i-a răspuns că nu l-a dat niciodată jos şi că i-a dat mereu acel sentiment că cineva de departe se gândeşte la ea. Atunci bunicul, copleşit de emoţii, i-a spus că a purtat-o neîncetat în gândurile lui şi acum în sfârşit a regăsit-o pe cea care o păstra în sufletul lui ca pe un diamant preţios. Din acel moment ei nu au mai fost despărţiţi niciodată, s-au căsătorit şi după doi ani de la nuntă s-a născut mama mea care a umplut de bucurie casa lor. Erau o familie împlinita în care iubirea era mai presus de orice, unde dăinuia pacea şi ei trăiau unul pentru altul iar în casa lor nu au fost niciodată discuţii aprinse. Mama mea a crescut în aceea armonie până la 9 ani, când bunica a descoperit că are un cancer în ultima fază şi doctori nu au mai apucat să facă nimic pentru ea. S-a strâns din viaţa la scurt timp după aflarea acelei veşti îngrozitoare. În acele clipe în care mama stătea copleşită de durere lângă patul de moarte al bunicii, care îi vorbea cu glasul tot mai slab, dându-i ultimele sfaturi care i-au fost de folos pe parcursul vieţii, bunica şi-a scos pentru întâia oară medalionul de la gât şi l-a pus în mâna fiicei ei spunându-i că va fi mereu cu ea. După acel moment greu, bunicul a continuat să-şi crească fata cum a ştiu el mai bine. Căuta neîncetat cele mai bune modalităţi prin care să se aproprie cât mai mult de inima ei. Mama şi-a pus acel medalion la gât în ziua înmormântării mamei ei şi de atunci nu l-a mai scos, pana într-o zi când şi-a dat seama că îl pierduse. A început să-l caute prin locurile unde a fost în acea zi, dar în zadar medalionul era de negăsit. A doua zi la liceul unde învăţa a început să-şi întrebe colegii dacă nu cumva i-au văzut medalionul ei, dar toţi au spus că nici măcar nu ştiu despre ce vorbeşte. După ce orele s-au terminat a plecat spre casă supărată pe ea însăşi pentru că nu a fost capabilă să aibă grijă de unicul dar pe care îl avea de la mama ei. La un moment dat zăreşte acel medalion al ei în mâinile unui băiat care îl analiză cu multă atenţie şi s-a îndreptat spre el cu o oarecare teamă, gândindu-se la cum va reacţiona când i va spune că acea bijuterie din mâinile lui este a ei şi că o vrea înapoi. Chiar atunci când mama vroia să-l abordeze, el s-a întors cu faţa spre ea întrebând-o dacă acel medalion îi aparţine spunându-i că l-a găsit ieri când a trecut pe acolo. Mama a fost fermecată de vocea caldă a acestui tânăr şi de felul cum o privea făcând-o să se simtă copleşită de emoţie. Atunci el văzând ca ea continua să tacă. A început să-i spună ce l-a determinat să se întoarcă şi a doua zi în acel loc cu speranţa de a găsi persoana căruia îi aparţinea acest medalion, de care a rămas foarte impresionat datorită vechimii acestei bijuterii, dar mai ales datorită mesajului de pe spatele ei: “tu eşti comoara mea.”Mama a luat medalionul din mâna băiatului strângându-l puternic la piept acea inimă din argint pentru că atunci a înţeles adevărata lui valoare. Au urmat multe alte întâlniri cu acel băiat, în care a descoperit cât de frumos e să-ţi bată inima în ritmurile de iubire şi cât de minunate sunt clipele petrecute cu acea persoană la care ţii. Iar când a terminat mama liceul, au decis împreună cu acel băiat pe care îl iubea atât de mult că a venit momentul să-şi depună legământul unul altuia în faţa lui Dumnezeu.
Am ridicat medalionul şi îl priveam de parcă amintirile cu părinţii mei stăteau toate în această micuţă inimă de argint. Mi-am amintit de tata cât de mult muncea pentru ca să pot face eu şcoală, cum stătea seara obosit în fotoliul din sufrageria noastră privindu-ne pe mine şi pe mama cu o dragoste ce nu avea sfârşit. Îi aud şi acum vocea blândă, care mi-a fost ca un cântec de leagăn al copilăriei mele. Lângă el stătea mama care avea grijă ca toate lucrurile de prin casa să fie aşezate la locul lor, răsfirându-ne cu ale ei prăjituri delicioase, care nici cei mai mari patiseri nu reuşeau să le facă aşa cum le făcea mama.
Dintr-o dată, am auzit glasul fiicei mele cea mică întrebându-mă dacă bunica ei a pierdut medalionul pe plaja din spatele casei noastre. M-am uitat la ea zâmbind şi i-am răspuns că mama mea mi l-a dat în ziua în care m-am căsătorit cu tatăl lor, spunându-mi că cel mai de preţ sentiment pe care îl putem avea în viaţa noastră este iubirea şi ca ea trebuie păstrată în sufletele noastre ca pe o bijuterie preţioasă. Iar fiica cea mare la rândul ei m-a întrebat cum l-am pierdut tocmai pe malul oceanului şi atunci un fior rece mi-a cuprins tot corpul amintindu-mi de acea seară când valurile oceanului mi-au răpit mama. I-am răspuns fiicei că mi-am pierdut medalionul într-o seară de toamna târzie când bunica lor se plimba pe plajă apropiindu-se prea mult de mal, fară ca să ţină cont de valurile mari care răscoleau adâncurile oceanului. Atunci când am văzut pe geamul de la bucătărie că se lupta să se ridice de pe mal, am alergat la ea gândindu-mă că o pot ajuta să se ridice, dar valurile au fost mai rapide decât mine şi mi-au răpit mamă fără ca eu să mai pot face ceva.
Am tăcut privându-mi printre lacrimi cele două comori din viaţa mea cum analizau acel preţios diamant, încercând să citească acel mesaj cu litere mici de pe spatele lui.” TU EŞTI COMOARA MEA”.