Category Archive Intâmplări reale

Noi orizonturi

 

Era una dintre acele zile când totul mi se părea lipsit de sens și sufletul îmi era îndurerat în așa fel încât  simțeam cum respirația îmi devenea din ce în ce mai grea și gândurile negative  începeau să apară în minte fără a le mai putea controla.

În acea stare nu am mai putut face nimic altceva decât să mă așez pe un fotoliu în timp ce ascultam muzică clasică și  să-mi las lacrimile să curgă în voie pentru a îmi alina  durerea, până când am adormit.

Scufundată într-un somn profund, am visat  că mă plimbam pe o alee dintr-un parc unde era plantați trandafiri de toate culorile,  care emanau un  parfum ce mă învăluiau și pe măsură ce înaintam îl simțeam tot mai puternic. Era o dimineață  răcoroasă, pe cer erau câțiva nori după care din când în când soarele se ascundea. Simțeam adierea rece a vântului pe șira spinării, așa încât m-am încheiat la toți nasturi de la pardesiu.

Mergeam cu pași mărunți pe acea alee pavată, dar la un moment dat pe o bancă de culoarea cireșului zăresc  un carnețel deschis și un pix. M-am uitat în jur să văd dacă este altcineva, dar singurele viețuitoare din preajmă erau păsările care își fredonau liniștite cântecul.

Când m-am apropriat de bancă, am observat că pe acel carnețel scrie ceva; curioasă din fire am citit primul rând care părea puțin ciudat:  ” Dacă ești binedispusă, desenează  un zâmbet”. Pe al doilea rând scria:  ” Dacă ai nevoie de ajutor lasă-mi numărul tău de telefon” . Pe ultimul rând  era scris: ” De ești îndurerată, ia pixul în mână și scrie pe acest carnețel tot ce te doare pentru că vei fi ascultată în tăcere „.

Primul meu impuls  a fost să ignor acel mesaj dornică să-mi continui plimbarea, dar imediat mi-a venit în minte întrebarea: ”Dacă totuși aș intra în acest joc, ce aș scrie. În clipa aceea toate lucrurile ce mă apăsau mi-au revenit rând pe rând în gând.

M-am așezat pe bancă luând carnețelul în mână și cu acel pix negru am început să scriu cât de mult mă durea faptul că lumea mă vedea ca pe un om care nu poate realiza nimic în viața lui, cât de singură mă simțeam  fără ca nimeni să fie lângă mine să mă asculte și fără să spună niciun cuvânt.

Am scris despre dorința de a mă elibera de frustrări, de teamă, de neîncrederea în mine și de dorința de a mă simți ușoară ca un fluture în zbor.

Îmi așterneam gândurile pe acele pagini fără a mă mai putea opri în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji de parcă voiau să curețe orice rană sufletească.

Când am scris ultima durere, mi-am dat seama cât de ușurată mă simțeam și  reamintindu-mi că de fapt eu am mai trăit acel  sentiment atunci când scriam într-un jurnal, dar renunțasem de mult la acest obicei.

După ce am închis carnețelul mi-am ridicat  privirea și fața mea era o  boltă formată din trandafiri roșii care semăna cu o fereastră deschisă spre un lac în care soarele se oglinda, pe o parte si pe alta erau niște  munți care se împreunau în spatele a unei păduri de brazi. Aveam impresia că acel peisaj face parte din sufletul meu, îl descria exact așa cum este, fiecare brad era o dorință de a mea, munții parcă mă duceau cu gândul la propriile mele sentimente și lacul era acea parte luminoasă din mine care punea în valoare calitățile mele, frumusețea mea. Am analizat foarte atentă fiecare detaliu din acel tablou  pentru că voiam să-l memorez  vizual.

La un moment dat m-am ridicat de pe bancă și am început să pășesc spre bolta din trandafiri, dar când eram foarte aproape de ea  a sunat telefonul și m-am trezit din acel vis.

La capătul celălalt  a firului am auzit vocea unei prietene întrebându-mă dacă vreau să particip la un concurs. Încă buimacă de somn i-am răspuns mecanic că mi-ar plăcea fără să-i cer nici un detaliu.

Când am închis telefonul în mintea mea au început să derulez imaginile visului exact ca un film. Așa cum nimic nu este întâmplător încercam să-mi dau seama ce mesaj ar putea avea un vis și am realizat că starea de tristețe ce o avuasem înainte de somn dispăruse. Mă simțeam mult mai ușoară, mai liniștită. Mi-am reamintit sentimentul de împlinire pe care îl trăiam atunci când scriam în jurnal și obișnuiam să-mi transform visele în povești, îmi puneam sufletul pe hârtie ca și cum erau niște note muzicale ale unei doine, mă regăseam în fiecare personaj în parte și împreună  cu ele trăiam cu intensitate emoțiile acelor acțiuni.

Din nou telefonul a sunat, de dată asta mă anunța că am primit un mesaj. L-am deschis și am văzut că este de la prietena care mă sunase mai devreme, mi-a trimis un link despre ce trebuia să scriu în articolul pentru concurs. În timp ce așteptam să se deschidă calculatorul, îmi făceam deja planul în minte cum aș putea să-l creez, dar m-am decis să mă las purtată de imaginație și în felul asta am  început să scriu. În articolul scris era vorba despre o tipă dornică de o nouă provocare care găsise site-ul unei firme ce oferea un curs de negociere la care s-a înscris, iar după ce l-a terminat a reușit să-și creeze propria afacere.

Prietena mea super încântată de felul meu de a scrie, mi-a spus că nu mă va lăsa până când voi învăța să-mi apreciez și să-mi valorific talentul.

Mereu încurajată de ea și încă de o prietenă, două ființe minunate, am început să prind încredere în mine, să pornesc mai hotărâtă ca niciodată pe acest drum frumos a creației, bucurându-mă de fiecare pas în aceasta călătorie spre sufletul meu.

Așa a apărut acest blog din dorința de a mă elibera, de a mă autodepăși șt de a dovedi lumii întregi că orice om este valoros și capabil să facă lucruri mărețe.

Îmi doresc ca persoanele care vor citi articole acestui site să se regăsească printre rândurile lor puterea de a se bucura de ei însuși  și să înțeleagă că viața este un dar  de la Dumnezeu.

 

O seară magică

 

 

„Vine, vine Moș Nicolae, hai să-mi dau ghetele cu cremă”.  Cu acest gând mă trezeam în fiecare an în ajun de Sfântul Nicolae. Mă văd și acum parcă printr-o amintire tot mai îndepărtată, foarte emoționată cum eram cu mânuțele mele mici și stângace care își pregătea ghetele murdărindu-se toată cu acea cremă neagră.

Cu multă atenție le curățam și papucii fraților mei. Greutatea bocancilor tatălui îmi dădea mari bătăi de cap, pentru că erau cei mai greu de aranjat. Cizmele mamei erau cele mai elegante din lumea mea mică.

După ce hărnicuța de mine termina de struit toți papucii care păreau ca și noi, urma etapa cea mai plăcută mie, aranjatul lor. În șir lângă cuierul de pe hol, îi aranjam cu multă grijă încălțămintele de iarnă, le puneam mai întâi pe ale tatei, urmate de ale mamei, apoi respectam vârsta dintre noi frații și încheiam șirul cu acei papucei ca de păpușă ale surorii mele cea mai mici.

Încă de la început serii magice inima mea de copil începea să bată mai cu putere și emoțiile nu întârziau să apară dându-mi senzația de gol în stomac. Stăteam cu toți în bucătărie unde era mai cald și cu drag ascultam poveștile pe care mama ni le spunea ca în fiecare seară. Dar noi nerăbdători și cu sufletul la gură, ciuleam urechile să auzim când vine Moșul. Uneori era o alarmă falsă provocată de zgomotul motorului de la frigider care se pornea, dar alteori chiar era Moșul.

Nu voi uita niciodată acea bucurie inocentă pe care o simțeam atunci când vedeam papucii plin de dulciuri și chiar uneori găseam câte o jucărie, probabil în anii când eram mai cuminți. Dulciurile erau cele mai bune din lume, le savuram cu mare poftă și eram fericiți pentru că știam că de atunci începea cea mai frumoasă perioadă din an, urmau,concerte de colinde, mersul cu colindul.

Așa venea an de an Moș Nicolae și chiar dacă uneori se întâmpla să mai întârzie sau ne aducea doar câteva bomboane de ciocolată și câteva fructe, nu s-a întâmplat în nici un an să nu vină la noi.
Dacă aș putea să mă reîntorc în trecut timp de o lună, aș alege perioada sărbătorilor de iarnă. Să mai retrăiesc bucuria și emoțiile Crăciunului de altă dată, împreună cu frații mei să mai împodobim bradul înalt cât casa și mama să facă ieslea din paie a pruncului Iisus.