Category Archive Povești

Să fii

Să fii un frumos copac roditor, într-o pădure plină de uscăciuni,
O floare printre spini
Un curcubeu după ploaie,
O lumină din întuneric.
Să fii un cântec cald printre mii de glasuri reci,
O mângâiere după o înfrângere
Un sprijin din Oceanul egoismului,
O împlinire printre iluzii.
Să fii ca un râu de iubire din munții înghețați,
Un zâmbet pentru fiecare durere
O culoare vie printre culorile pierdute,
Un stop de speranță dintr-un mormânt a deznădejdi.
Să fii un părinte iubitor și răbdător,
O oază de iertare pentru fiecare greșeală
Un prieten dintr-o lume a duşmănie,
O stea ce răzbate dintre norii grei a cerurilor.
Să fii om, nimic mai mult.

Misterul de pe plajă

 

 


Pe fereastra deschisă spre mii de vise, zăresc o întindere către o plajă unde domneşte liniştea plină de un mister învăluit în ritmurile valurilor din care ia naştere o poveste care se desfăşoară pe acea plajă. Pe nisipul fierbinte se zăresc doi pescăruşi privindu-se pe ascuns, într-un fel stingher, stând acolo parcă de o veşnicie fără să scoată vreun sunet, fără să facă un gest.

Dacă nu m-aş uita cu atenţie la ei, aş avea impresia că sunt două statui al unui cuptor celebru.

Valurile oceanului ce se auzeau în ritmuri line. Incet încet au început să se mişte un pic mai tare alcătuind cele mai frumoase sunete ce formau o melodie ce nu avea nevoie de nici un cuvânt pentru a înţelege îndemnul încurajator pentru acei doi pescăruşi. Spre finalul acestei melodii, unul dintre ei se apropie cu o mare timiditate de celălalt atingându-se uşor, aşa încât au simţit amândoi acel fior al corpurilor lor.

Încetul cu încetul soarele cobora tot mai mult şi astfel se descompunea pe albastrul cerului formând două inimi care se împreunau devenind în scurt timp una singură.

În acelaşi timp în care s-a născut inima de soare, cei doi pescăruşi de pe plajă îşi mărturiseau dragostea ce o purtau în suflete de mult timp unul pentru altul. Se priveau neîncetat în ochii din care se citea bucuria întâlnirii pe care sufletele lor o aşteptau de multă vreme. O adiere de vânt îi îndemna la primul vals dansat împreună acompaniat de sunetele duioase ale valurilor. Norii s-au adunat pe deasupra pentru ca să le fie părtaşi la marea unire ce se săvârşea în acel moment pe plaja cea plină de mister.

Când pescăruşii s-au oprit din dans rămânând îmbrăţişaţi, iar buzele lor s-au unit încet, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, o picătură de ploaie strălucitoare căzută din cer ca un diamant i-a atins şi atunci un miracol s-a produs cu acele păsări, s-au transformat în doi tineri frumoşi.

Acei doi îndrăgostiţi care radiau de bucuria împlinirii visului lor, s-au luat de mână şi au început să alerge spre hotarele ştiute doar de ei, lăsând în urma paşilor o mică pană, care e dovada că visele se împlinesc. Îndrăzniţi să iubiţi!

Terapie prin dans

Q

 

 

 

 

Într-o seară rece de octombrie stăteam în fotoliu din living și ascultam cum ploaia bătea la fereastră mea. La un momendat am ațipit și am visat că trebuia să iau un interviu unui dansator considerat unul dintre cei mai buni din România numit Martin David, pentru ziarul la care lucram.

Am stabilit împreună cu domnul David, să ne vedem a doua zi. M-am prezentat la el acasă în jur orei nouă dimineața. M-a invitat în micul lui foișor peste care domnea toamna cu ale ei culori melancolice. Parfumul a frunzelor uscate mi-a amintit de casa țărănească a bunurilor mei, unde îmi petreceam weekendurile de toamna pe vremea când eram copil.

– Am câteva întrebări despre cariera dumneavoastră, despre cum ați ajuns să fiți unul din cei mai bun dansatori din România, care a câștigat multe concursuri din țară, cât și din înafara țării.

I-am spus eu după ce am servit o ceașcă de ceai negru cu puțin lapte.

– Nu sunt cel mai bun, din contră eu mereu simt că nu dau totul din mine. După fiecare concurs la care am participat, indiferent de premiul câștigat, mi-am spus că se putea să fac un dans și mai bun. Vă ascult și voi răspunde cu mare drag la întrebările dumneavoastră.

– Aș vrea să știu de unde a plecat pasiunea dumneavoastră pentru dans și cum ați descoperit-o?

– Eu m-am născut cu o parapareză care mi-a afectat picioarele. La vârsta de patru ani mergem doar dacă mă sprijineam de cineva sau de ceva, pentru că nu aveam echilibrul necesar de-a merge singur. Atunci părinții mei au început să mă ducă la doctorii atât din țară, cât din înafară. Tata fiind medic, avea colegii și relații cam peste tot. Au încercat să-mi dea tratamente, să facă cu mine diferite terapii, gimnastică, înot, terapie cu cai și toate terapiile pe care le sugerau medicii. Nu știu dacă m-au ajutat într-un fel toate aceste încercări, pentru că eu tot nu puteam să merg de unul singur. Zbuciumul ăsta a fost până ce am împlinit opt ani, când tata a auzit despre un medic neurolog din America care își îndrumă pacienții cu aceeaşi boală că a mea să facă terapie prin dans. Atunci tata a început să se informeze despre acel medic și de rezultatele lui pe care le avea prin această metodă a lui. Văzând mulțumirea pacienților, că aveau rezultate, tata a luat legătura cu el. Așa că am mers cu părinții în America, unde am fost consultat de acest renumit medic, care mi-a spus că eu mă voi vindeca dacă fac cum îmi va spune el. De atunci a început toată nebunia asta cu dansul. Tot tata a fost cel care a găsit un terapeut român care deja preluaseră de doi ani terapia prin dans de la medicul american. La început au fost multe ore de muncă cu dureri de picioare. Au fost momente în care nu mai vroiam să aud de sala de dans, dar și momente de reușite când vedeam că picioarele mele încet, încet începeau să reacționeze la exerciții și începeam să am coordonare în ele. Apoi am ajuns să merg normal, chiar colegii de la școală care râdeau de mine pentru că mă ducea mama la cursuri și venea să mă ia, au rămas surprinși de faptul că mergem fără sprijin. După acest miracol, m-am îndrăgostesc de dans și la 15 am avut primul meu concurs, unde am luat premiul doi pe țară.

– Ce simțiți atunci când dansați?

– Pentru mine dansul este ca și oxigenul fără care nu aș putea trăi, prin el mă redescopăr de fiecare dată, pas cu pas mă las absorbit de vraja muzicii. În timpul dansului corpul îmi vorbește, îmi transmite starea lui. Când mă pregătesc pentru un concurs, ascult de mai multe ori melodia pe care urmează să prezint numărul de dans și meditez la mesajul transmis de versurile ei, pentru ca să pot intra în legătură cu ele prin dans. Dansul este o poveste spusă în trei minute.

– Care a fost cel mai critic moment din cariera dumneavoastră?

– Repetam împreună cu soția și partenera mea de dans, pentru un concurs internațional care urma să se desfășoare în Mexic, dar cu cinci zile înainte de concurs mi-am facturat coasta. Evident că nu am mai putut participa la acel concurs. Durerea mea era că medicii îmi spuneau ,că șansele de a mai reveni pe ringul de dans, sunt foarte reduse, datorită coastei care se prindea la loc foarte greu și era predispusă să se rupă de tot. Au urmat doi ani fără dans. La început a fost cumplit, mă simțeam pierdut și gândul că nu voi mai dansa niciodată mă îngrozea. Am avut starea asta șase luni, până când mi-a venit ideea să fac o sală de dans pentru copii cu probleme. Era o idee foarte îndrăzneața pentru mine, ținând cont că nu am nici un fel de pregătire pentru a lucra cu astfel de copii, dar mi-am spus că voi angaja un specialist. Zis și făcut, am încheiat o sală, am amenajat-o cu tot ce era necesar unei săli de dans și am găsit un terapeut ca să mă ajute să lucrez cu elevii, care deja începeau să vină. Așa am devenit coregraf pentru niște copii minunați de la care am învățat să prețuiesc fiecare secundă din viața mea. Am elevii cu cancer, cu sida, bolnavi de inimă, etc, dar care fac progrese frumoase în dans și chiar reușim să participăm la concursuri naționale.

– Dar și cel mai glorios moment?

– La doi ani după accident, m-am dus la control pe care trebuie să-l fac anual la coastă, pentru a preveni o nouă factură. Domnul doctor m-a consultat, m-a întrebat dacă am făcut vreuun tratament, sau altceva pentru că coasta mea este prinsă complet. I-am răspuns că nu am mai luat nici un fel de tratament și am recunoscut că nu m-am gândit în tot acest timp să încerc să fac terapie. Atunci doctor mi-a spus că aș putea să-mi reiau activitatea mea în dans, doar cu condiția să o iau încetul cu încetul. În drum spre casă meditam asupra vieții mele și mi-am dat seama că aveam o datorie și că este șansa pe care am avut-o când eram copil de a mă vindeca, acum trebuia să ofer mai departe aceeași șansă unor copii. În viața totul se întâmplă cu un scop și Dumnezeu a îngăduit să mă accidentez, pentru ca să-mi dau seama că era momentul să îmi mai plătesc din datorii. Iar cel mai glorios moment din cariera mea, a fost atunci când o elevă de a mea care avea cancer osos, a venit la sală după 6 ani și mi-a spus că s-a vindecat datorită orelor de dans făcute împreună. Atunci am învățat că dacă te dăruiești celorlalți, îți dai ție însuți șansa să te simți împlinit.

– Ați avut o parteneră care v-a marcat într-un mod deosebit?

– Am avut, am și voi avea cea mai minunată parteneră nu doar de dans, ci și de viața zi cu zi. Pe frumoasa mea soție am cunoscut-o la cursul de dans popular, la care am fost trimis cam forțat de coregraful meu, spunând că orice dansator trebuie să știe și dansurile tradiționale ale țării lui. Ca de fiecare dată când faci un lucru forțat, iese ceva frumos. La mine a fost ea. Dumnezeu i-a dat gând profesorului să-mi dea ca parteneră pe Diana, pe ritmuri de folclor neapreciat de mine, dar totuși a avut un efect asupra mea încât m-am îndrăgostit. Încet, încet ne-am apropiat, apoi mi-a devenit parteneră mea de dans și pe ritmurile muzicale a început povestea noastră de dragoste, care continuă și acum.

– V-aţi gândit vreodată să renunțați la dans?

– Dansul face parte din mine și eu m-am născut pentru a dans. Chiar dacă aș fi băgat într-un ghips, aș fi dansa cu mintea și cu sufletul, dar nu aș renunța niciodată la el.
.
– Cum este Martin David în afara ringului de dans?

– Un om normal care se trezește dimineața, își hrănește copii îi duce la graniță, apoi merge la serviciu. Un bărbat care câteodată e cu capul în nori, încercând să aibă grijă de familia lui și s-o facă fericită cât de mult poate.

– Vă mulțumesc, domnul David pentru timpul acordat și pentru că ați acceptați să-mi spuneți câteva frânturi din viața dumneavoastră. Ultima întrebare de încheiere este: dacă ar fi să vă caracterizați după un anotimp, care ar fi acesta?

– Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă răspund la întrebări. Dimineața obișnuiesc să mă trezesc cu o jumătate de oră înaintea tuturor, vin aici în foișor pentru a îmi aduna gândurile și să privesc la peisajul acesta de toamnă. Admir frunzele căzând din copac lăsându-se în voie vântului, așa ca un dansator ce își coordonează mișcările după muzică. Tot așa și viața mea este purtată de o adiere de vânt cald. Uneori e rece, alteori e în bătaie polii de toamnă, dar trebuie să mă mențin pe acea linie de plutire, fără să mă prăbușesc. Secretul pentru a birui orice obstacol din viețile noastre, este să descoperim mesajul prin care Dumnezeu vrea să ne vorbească. Toate întâmplările au un rol important în viața noastră și nu sunt doar niște întâmplări nefericite.

 

Suflet de fluture

 

 

 

Mă plimbam într-o frumoasă zi de primăvară şi lăsându-mă învăluită de vraja cântecului duios al păsărilor, încercam să devin un membru al naturii, să fiu o floare sau o simplă frunză. Nu mă mai mulţumeam să fiu doar o spectatoare, ci voiam să fiu un personaj în acest faimos film al naturii.

La un moment dat m-am aşezat pe o bancă cu gândul să analizez tot ce mă înconjoară fără ca să-mi scape nici cel mai mic amănunt din acel magnific tablou. În timp ce îmi încărcam sufletul de acea frumuseţe, un frumos fluturaş, a făcut un popas chiar pe degetul meu relaxându-şi coloratele lui aripioare.

Atunci când l-am zărit m-am înclinat uşor spre el şi i-am şoptit. ¨Fluturaş cât de fericit poţi fi de acest rol pe care îl ai în spectacolul acesta, cât de norocos te consider pentru faptul că poţi să zbori peste mări şi țări. Tu, Fluture nu ai nici o grijă pentru ziua de mâine, niciun stres gândindu-te unde vei dormi diseară, toate florile te vor aştepta să le alegi ca să-ţi fie culcuş peste noapte, unde vei putea să-ţi odihneşti aripioarele şi să nu mai vorbim despre frumuseţea ta cea de fără de margine”

Fluturaşul stătea liniştit şi asculta tot ce aveam de spus, mă privea cu o dragoste profundă şi apoi mi-a vorbit cu o voce lină ca de înger. ¨Da aşa este cum afirmi tu, eu sunt un norocos pentru că fac parte din acest glorios spectacol al naturii şi mă simt onorat că mi-a fost dat un astfel de rol pe care trebuie să-l îndeplinesc cu multă pasiune şi responsabilitate. Acest rol al meu este foarte important în acest spectacol pe care tu îl priveşti relaxată. Eu am misiunea de a zbura 12 ore pe zi pentru a da culoare şi veselie fără de care natura nu ar mai străluci atât de frumos şi nu ar mai fi completă¨.

Fluturaşul a mai făcut o mică pauză ca să-şi tragă răsuflarea şi apoi a continuat.:¨Crezi că m-aş fi aşezat pe degetul tău dacă mai puteam zbura încă un pic ca să ajung pe o floare unde mă simt în siguranţă, fără să-mi fie frică? Uite cât de mic şi firav sunt, tu acum mă poţi strivi într-o clipă aşa cum au fost părinţii, fraţii mei, care din cauza oboseli au căzut în manile ucigaşe ale oamenilor. Ai mai spus că nu am nici o grijă pentru ziua de mâine, dar oare te-ai întrebat vreodată unde plecăm noi, fluturii, iarna? ¨

Şi eu îl priveam răspunzându-i:

„Da, presupun că aveţi în adâncurile pământului o casă călduroasă şi un tunel ştiut doar de voi prin care puteţi să ajungeţi la ea”.

Fluturaşul a început  să râdă şi mi-a spus. ¨Ce tot spui tu acolo? Auzi casă, tunel, îmi vine să şi râd când aud de aşa ceva, parcă îţi spuneam mai devreme cât de firavi suntem noi şi cum am putea să construim o casă sub pământ?”

” Dar atunci unde vă adăpostiţi pe timp de iarnă?” l-am întrebat eu.

¨Noi ne strângem în grupuri de o sută şi căutăm un culcuş la rădăcinile copacilor care sunt mai bătrâni şi mai puternici pentru că ştim că ei vor rezista viscolului peste iarnă fără ca să fie doborâţi la pământ şi aşteptam îngheţul care ne amorţeşte aducându-ne în nesimţire. Uite aşa petrecem noi iarnă, nu cum spui tu.¨

Am rămas fără cuvinte neştiind ce să-i mai răspund, dar fluturele m-a simţit cât de năucită eram de toate cele spuse de el şi a mai adăugat în timp ce îşi lua zborul de pe degetul meu: ¨ Să nu uiţi niciodată să-ţi îndeplineşti cu pasiune şi asumare rolul tău în care ai fost angajată să-l joci, pentru că împlinirea noastră va apărea din ceea suntem noi şi din ce facem, nu din ceea ce ne-am fi dorit noi să fim.¨

M-am ridicat de pe banca simţindu-mă mult mai bogată sufleteşte şi în mintea mea se auzeau ultimele cuvinte rostite de acel fluturaş care m-au făcut privesc altfel viaţa.

De la acea conversaţie cu fluturaşul sufletului meu am tras concluzia că şi eu fac parte din acel spectacol al naturii şi că rolul meu este foarte important. La fel ca şi al fluturaşului, pentru că spectacolul fără spectatori nu ar mai exista.

O bijuterie prețioasă

 

 

Într-o dimineaţă, în timp ce pregăteam micul dejun în spatele casei noastre aproape de ocean, cele două fete ale mele în vârstă de 15 şi 12 ani alergau râzând pe nisipul fin și uşor încălzit de razele soarelui de mai. La un moment dat o zăresc pe fiica mea cea mare care se îndrepta cu paşi repezi spre mine. Mă uit la ea încercând să înţeleg ce i s-a întâmplat. Mă întreb dacă nu cumva s-a lovit la mâna ce o ţinea la piept cu pumnul strâns

Când ea s-a apropiat de locul unde obişnuim să luăm masa în perioada verii, nici nu am mai apucat s-o întreb ce a păţit, că mâna fiicei mele s-a întins cu pumnul puţin întredeschis, în care strălucea medalionul pe care mi l-a dăruit mama în ziua nunţii mele şi care mi-a căzut de la gât atunci când încercam s-o salvez de la înec. Am luat medalionul din mâna cea fină a fetei, în acel moment în mintea mea se depănau amintiri cu mama.

Între timp ni s-a alăturat şi fata mea cea mică uluită de ceea ce a găsit pe plajă sora ei. Ne-am aşezat toate trei la masă şi nu peste mult timp fetele mele s-au întrebat, oare cine l-ar fi putut pierde, deoarece unde stăteam noi nu venea nimeni. Şi mai ales s-au întrebat care era povestea lui. Auzindu-le, le-am spus că eu am pierdut acel medalion şi că o să le povestesc misterul pe care îl are:

– Acest medalion în forma unei stea a fost al bunici mele care l-a primit în dar de la bunicul meu atunci când i-a spus că pentru el ea este cea mai mare comoară din lume şi o poartă în sufletul lui ca pe un diamant a cărui strălucire nu o poţi vedea, ci doar o poţi simţi cu toată fiinţa ta. Pe atunci bunicii mei erau liceeni, dar când au terminat liceul, urmându-şi fiecare propriul drum, au încercat să nu mai creadă în acele sentimente care îi legau, cu gândul că iubirea lor a fost o joacă naivă de copii. Anii au trecut şi acei liceeni au absolvit facultatea cu note de zece; ea a devenit un medic renumit în toată lumea, iar el era un avocat foarte căutat, pentru că îşi practica meseria cu pasiune şi cu multă dăruire. În tot acest timp, bunica mea purta mereu acest medalion dăruit de acel coleg al ei neputând să se despartă nici o clipă de el; o făcea să nu se mai simtă singură şi îi era drag. După aproape 16 ani, ei s-au revăzut întâmplător într-un aeroport din Paris. Erau total schimbaţi. El era un bărbat înalt, pe faţa lui se citea o marturitate şi o profunzime care te făcea să îţi dai seama că e un om cu o personalitate puternică, iar în loc de uniforma şcolară acum purta un costum de calitatea întâi. Ea era o femeie foarte frumoasă cu părul castaniu lăsat pe spate, nu îl mai avea prins în două cozi cu funde albe ca o liceană, ci era îmbrăcată într-o rochie superbă de culoarea persicii, care îi lăsa uşor umerii dezgoliţi. Dacă bunicul meu nu observa acel medalion pe care îl avea în mintea lui când îşi amintea de ea, treceau unul pe lângă altul fără să se recunoască. Au fost foarte miraţi când au aflat că nici unul dintre ei doi nu era căsătorit. Bunicul a întrebat-o de cum mai purta acea inimă din argint care nu mai era printre bijuteriile moderne. Bunica i-a răspuns că nu l-a dat niciodată jos şi că i-a dat mereu acel sentiment că cineva de departe se gândeşte la ea. Atunci bunicul, copleşit de emoţii, i-a spus că a purtat-o neîncetat în gândurile lui şi acum în sfârşit a regăsit-o pe cea care o păstra în sufletul lui ca pe un diamant preţios. Din acel moment ei nu au mai fost despărţiţi niciodată, s-au căsătorit şi după doi ani de la nuntă s-a născut mama mea care a umplut de bucurie casa lor. Erau o familie împlinita în care iubirea era mai presus de orice, unde dăinuia pacea şi ei trăiau unul pentru altul iar în casa lor nu au fost niciodată discuţii aprinse. Mama mea a crescut în aceea armonie până la 9 ani, când bunica a descoperit că are un cancer în ultima fază şi doctori nu au mai apucat să facă nimic pentru ea. S-a strâns din viaţa la scurt timp după aflarea acelei veşti îngrozitoare. În acele clipe în care mama stătea copleşită de durere lângă patul de moarte al bunicii, care îi vorbea cu glasul tot mai slab, dându-i ultimele sfaturi care i-au fost de folos pe parcursul vieţii, bunica şi-a scos pentru întâia oară medalionul de la gât şi l-a pus în mâna fiicei ei spunându-i că va fi mereu cu ea. După acel moment greu, bunicul a continuat să-şi crească fata cum a ştiu el mai bine. Căuta neîncetat cele mai bune modalităţi prin care să se aproprie cât mai mult de inima ei. Mama şi-a pus acel medalion la gât în ziua înmormântării mamei ei şi de atunci nu l-a mai scos, pana într-o zi când şi-a dat seama că îl pierduse. A început să-l caute prin locurile unde a fost în acea zi, dar în zadar medalionul era de negăsit. A doua zi la liceul unde învăţa a început să-şi întrebe colegii dacă nu cumva i-au văzut medalionul ei, dar toţi au spus că nici măcar nu ştiu despre ce vorbeşte. După ce orele s-au terminat a plecat spre casă supărată pe ea însăşi pentru că nu a fost capabilă să aibă grijă de unicul dar pe care îl avea de la mama ei. La un moment dat zăreşte acel medalion al ei în mâinile unui băiat care îl analiză cu multă atenţie şi s-a îndreptat spre el cu o oarecare teamă, gândindu-se la cum va reacţiona când i va spune că acea bijuterie din mâinile lui este a ei şi că o vrea înapoi. Chiar atunci când mama vroia să-l abordeze, el s-a întors cu faţa spre ea întrebând-o dacă acel medalion îi aparţine spunându-i că l-a găsit ieri când a trecut pe acolo. Mama a fost fermecată de vocea caldă a acestui tânăr şi de felul cum o privea făcând-o să se simtă copleşită de emoţie. Atunci el văzând ca ea continua să tacă. A început să-i spună ce l-a determinat să se întoarcă şi a doua zi în acel loc cu speranţa de a găsi persoana căruia îi aparţinea acest medalion, de care a rămas foarte impresionat datorită vechimii acestei bijuterii, dar mai ales datorită mesajului de pe spatele ei: “tu eşti comoara mea.”Mama a luat medalionul din mâna băiatului strângându-l puternic la piept acea inimă din argint pentru că atunci a înţeles adevărata lui valoare. Au urmat multe alte întâlniri cu acel băiat, în care a descoperit cât de frumos e să-ţi bată inima în ritmurile de iubire şi cât de minunate sunt clipele petrecute cu acea persoană la care ţii. Iar când a terminat mama liceul, au decis împreună cu acel băiat pe care îl iubea atât de mult că a venit momentul să-şi depună legământul unul altuia în faţa lui Dumnezeu.

Am ridicat medalionul şi îl priveam de parcă amintirile cu părinţii mei stăteau toate în această micuţă inimă de argint. Mi-am amintit de tata cât de mult muncea pentru ca să pot face eu şcoală, cum stătea seara obosit în fotoliul din sufrageria noastră privindu-ne pe mine şi pe mama cu o dragoste ce nu avea sfârşit. Îi aud şi acum vocea blândă, care mi-a fost ca un cântec de leagăn al copilăriei mele. Lângă el stătea mama care avea grijă ca toate lucrurile de prin casa să fie aşezate la locul lor, răsfirându-ne cu ale ei prăjituri delicioase, care nici cei mai mari patiseri nu reuşeau să le facă aşa cum le făcea mama.

Dintr-o dată, am auzit glasul fiicei mele cea mică întrebându-mă dacă bunica ei a pierdut medalionul pe plaja din spatele casei noastre. M-am uitat la ea zâmbind şi i-am răspuns că mama mea mi l-a dat în ziua în care m-am căsătorit cu tatăl lor, spunându-mi că cel mai de preţ sentiment pe care îl putem avea în viaţa noastră este iubirea şi ca ea trebuie păstrată în sufletele noastre ca pe o bijuterie preţioasă. Iar fiica cea mare la rândul ei m-a întrebat cum l-am pierdut tocmai pe malul oceanului şi atunci un fior rece mi-a cuprins tot corpul amintindu-mi de acea seară când valurile oceanului mi-au răpit mama. I-am răspuns fiicei că mi-am pierdut medalionul într-o seară de toamna târzie când bunica lor se plimba pe plajă apropiindu-se prea mult de mal, fară ca să ţină cont de valurile mari care răscoleau adâncurile oceanului. Atunci când am văzut pe geamul de la bucătărie că se lupta să se ridice de pe mal, am alergat la ea gândindu-mă că o pot ajuta să se ridice, dar valurile au fost mai rapide decât mine şi mi-au răpit mamă fără ca eu să mai pot face ceva.

Am tăcut privându-mi printre lacrimi cele două comori din viaţa mea cum analizau acel preţios diamant, încercând să citească acel mesaj cu litere mici de pe spatele lui.” TU EŞTI COMOARA MEA”.

Comorile din fața noastră

 

 

 

 

Una dintre pasiunile mele este să fac plimbări în aer liber, pentru că ador să mă simt cât mai aproape de natură. Azi am ales să fac câțiva pași prin parcul cu tei, deoarece este sezonul când își fac simțită prezența prin parfumul lor, ce mă învăluie încă de la intrare. În timp ce mergeam agale pe o alee, zăresc la un capătul unei bănci, o fată într-un scaun cu rotile. Mi-a atras atenția părul ei lung și negru prin care razele soarelui nu înceta să se joace. Ochii ei erau negri și mari asemănător unei căprioară, zâmbetul gingaș îi ilumina chipul. La început am avut o oarecare reține să mă apropii de ea și să-i spun cât de frumoasă este, îmi era teamă să nu se simtă prost, dacă îi spun acest lucru. Dar parcă cineva de la spate mă împingea spre acea fată cu părul ca de zână și mi-am spus, ce va fi va fi, dar trebuie să mă apropii de ea.

– Bună ziua, i-am spus cu reținere.

Dar ce să vezi în loc să-mi răspundă la salut, ea a început să scrie pe un aparat ce îl avea pe brațe. Atunci am rămas nedumerită, nu mai știam ce să fac, s-o iau din loc, sau să mai încerc încă odată să-i vorbesc. Când hotărâsem să-mi continui plimbarea, observ că fata încerca să-mi întindă acel aparat cu un mesaj scris de ea. Îl iau în mâinile mele și citesc acest mesaj. Care m-a emoționat.,

-Bună ziua! îmi cer scuze dacă vă las impresia că nu vreau să vorbesc cu dumneavoastră. Dar eu, nu pot vorbi, însă să știți că de auzit, aud chiar foarte bine. Mă numesc Dana, am 20 de ani și am ieșit să-mi încarc plămânii cu acest parfum de tei. Dumneavoastră ce faceți, vă pot ajuta cu ceva?

– Bună din nou, Dana! Nu, nu, doar că vroiam să te salut și să-ți spun cât de frumoasă ești. Am un moment liber și am venit în parc să mă relaxez puțin. Apropo mă numesc Liliana, dar îmi poți spune doar Lili și fără dumneavoastră. I-am răspuns eu emoționată.

M-am așezat pe banca de lângă scaunul ei, privind-o cum îmi scrie mesajul următor.

– Frumoasa zi de vară și adierea vântului parcă are grijă să ne mai răcorească. Cu puțin timp înainte să apari tu, mă gândeam la comorile ce le poate avea un simplu om. Chiar și acest băiat care cântă la orgă în colțul străzii, deși știu că el este văzut ca un cerșetor.

– Și chiar este un cerșetor, săptămâna trecută când am trecut pe lângă el, mi-a cerut un leu, dar eu nu am acest obicei să le dau bani cerșetorilor, pentru că nu aș dori să încurajez aceasta metodă de a face bani. Mai bine statul l-ar trimită la muncă. Știu că mulți dintre ei au ajuns în starea asta dintr-un motiv bine întemeiat, dar dacă țara ar fi mai echilibrată, ar găsi ceva de lucru și pentru ei. Nu înțeleg ce comori vezi tu, la un simplu om de rând, când eu îi văd că muncește de dimineață și până seară pentru câțiva lei. Nu pot, să nu observ oboseala și tristețea de pe chipul lui. De acel cerșetor nici nu mai spun, cât de murdar este, câte zile nemâncate are, mă și întreb, oare unde își ascunde comoara? Mă scuzi că râd, dar ești un pic amuzantă.

Mă uitam la mâinile Danei, pe care își le coordona cu greutate pe tastatura apărutului.,

– Știu că la ce comori te-ai dus cu gândul și mi se pare absolut normal, să te amuze afirmația mea. Dar dragă mea Lili, eu văd o comoară în sănătatea de care se poate bucura omul și faptul că merge pe propriile lui picioare, faptul că se poate exprima cu ușurință fără să apeleze la acest fel de aparat. Să nu crezi că nu îmi dau seama, că voi cei sănătoși, nu aveți probleme, ba din contră uneori vă admir pentru rezistența voastră ce o dovediți în momente de încercare. Știu că este greu să găsești loc de muncă potrivit, să vă confruntați problemele cu șefii și colegii. Voi sunteți nevoiți să vă luptați cu mizeria lumii, fără să lăsați cuprinși de ea. Însă tot voi aveți șansa oricând să mergeți în acele lucruri unde v-ați propus de a lungul anilor, aveți posibilitatea să luați de la capăt de o mie de ori, vă puteți manifesta dragostea liber fără ca cineva sau ceva să vă poată opri. Aceste sunt comorile unui om simplu, cel puțin în ochii mei. Iar în legătură cu cerșetorul din colțul străzii, ai perfectă dreptate, el este cel mai amărât dintre noi toți. Noi nu știm de ce a ajuns așa și din acest motiv nu avem dreptul să-l judecăm. Dar când ți-am spus că și el are o comoară, mă refeream la mâinile lui sănătoase, cu ajutorul lor poate cânta la acea orgă. Eu mereu mi-am dorit să pot cânta la chitară.

– Să înțeleg că tu nu ai nicio comoară de care să te bucuri?

– Ba da, sigur că am și eu comori de care mă bucur. Bucuria mea este atunci când pot ieși la plimbare, când vine un copil mic și se joacă la roțile de la căruțul meu, îi admir mânuțele mici. Zâmbetul lui de îngeraș e un balsam pentru sufletul meu. Comorile cele mai importante din viața mea sunt, acest scaun cu rotile care mă însoțește oriunde, acest apărat prin care îți pot vorbi. Fără aceste obiecte, eu aș fi nevoită să stau doar în casă și m-aș simți ca într-un glob de unde nimeni nu m-ar auzi atunci când aș încerca să vorbesc. Iar bucuria mea supremă, ești chiar tu, Lili.

– Eu? Dar de abia mă cunoști.,

– Tocmai, una dintre cele mai mari bucurii ale mele, este să cunosc oameni ca tine, cu destulă răbdare ca să mă poată asculta. Nu oricine îmi dă șansa de a mă prezenta exact așa cum sunt. Ba mai mult, unii afirmă repede că nu gândesc normal, unii mă tratează ca pe un copil mic, alții se întreabă dacă aud și acest lucru e foarte dureros să fii văzut altfel decât ești tu în realitate.

– Dana dragă, indiferent ce spun oamenii peste tine, să nu uiți un singur lucru, că ești și vei fi un om normal. O fată minunată cu părul ca o zână din povești, cu nişte ochii ca de căprioară și care a văzut comorile din mine, ce până acum le tratăm cu cea mai mare diferență. Aș vrea și mi-ar face o deosebită plăcere, ca de acum să fi prietena mea de suflet.

Mă uitam la prietena mea Dana, cum îmi compunea și ultimul mesaj pentru mine din acea zi. Parcă transmitea emoția ei în fiecare cuvânt ce îl scria.,

– Draga mea prietenă, îți spun sincer că azi-dimineață mă simțeam atât de singură, încât l-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită o prietenă ca tine răbdătoare și să-i facă plăcere să stea de vorbă cu mine. Ești o ființă care știe să vadă dincolo de aparențe și mă simt binecuvântată că te-am întâlnit. Îți mulțumesc pentru prietenie!

Iubirea, leac pentru suflet

Betty era o fetiță de nouă ani, cu părul auriu și lung pe care îl purta împletit în două codițe, cu ochii albaștri, pătrunzători. O creștea bunica ei, o bătrânică dintr-un sat rupt de lume. Despre Betty se spunea că are darul de a vorbi cu păsările cerului. Toată ziua o vedeai la umbra unui nuc, stând de vorbă cu prietenele ei. Fetița era orfană de la trei ani, mama ei murise după șase luni de suferință provocată de o puternică răceală la plămâni și iar tatăl ei murise în cel de-al doilea război mondial.

Într-o zi Betty în timp ce își aștepta prietenele, cu buzunarele pline cu fărâmituri de pâine, la un moment dat zărește o pasăre cu aripile colorate ca un curcubeul.

– Hei, tu de acolo din tufiș, de unde ai apărut? O întreabă Betty pe păsărea care începuseră deja să tremură de frică.

Dar între timp, celelalte păsări începeau să apară una câte una și i-au prezentat-o lui Betty pe noua lor surioară.

– Ea este noua noastră soră, s-a pierdut de cârdul ei, în timp zborului spre țările calde. Îi spune una dintre păsări.
– Îmi pare rău pentru tine. Cred că în acel cârd erai împreună cu părinții și frații tăi, dar cum s-a întâmplat să te pierzi de ei? Întrebă Betty.
– M-am lovit la aripa dreaptă, nu am fost atentă și m-am izbit de un copac. De atunci încerc să mă ascund în tufișuri, ca să nu fiu prinsă de o pisică flămândă care m-ar prinde cât ai clipi. Spune pasărea tristă.
– Mi-ar face mare plăcere, dacă m-ai lăsa să mă ocup de aripioara ta cea frumoasă. Îi spune Betty.

Atunci pasărea își întinse aripa rănită, iar Betty o analiză cu mare atenție, își dăduse seama că aripioara era fisurată. Lui Betty i-a venit în minte acel moment când și-a fisurat piciorul, bunica ei i-a pus o batistă umezită cu spirit și a stat câteva zile în pat, până când durerea a dispărut. La fel a procedat și ea cu aripa rănită acestei păsări, găzduind-o în mica ei cămăruță, până când putea să zboare din nou.

– Draga mea, îmi citești o poveste? O întrebă într-o seară pasărea rănită, pe Betty.
– Povești, să-ți citesc? Dar eu nu știu să scriu sau să citesc și nici măcar nu știu ce sunt alea povești.
– Cum de nu știi, nu te-a învățat mama ta să scrii? Că voi oameni sunteți foarte inteligenți, știți așa de multe lucruri. Apropo, tu nu mergi la școală?

Betty privi în gol și începu să-i povestească păsărei despre viața ei, vorbea în șoaptă să nu fie auzită de bunica:

– Nu, eu nu am fost niciodată la școală, pentru că în sat la noi nu există una. Mama mea a murit când aveam trei ani. Bunica mereu îmi spune că mama mă privește de acolo din cer și se bucură atunci când eu sunt cuminte și îmi fac curățenie în cameră. Odată i-am spus bunicii, că mi-ar plăcea să mă duc la școală, dar ea m-a luat în brațe și mi-a spus că nu avem suficienţi banii pentru ca să merg la școală. La început am fost un pic tristă, văzându-i pe celorlalți copii în fiecare dimineață cum se duc la școală și eu rămân mereu acasă. Dar pe urmă m-am împrietenit cu surorile tale și acum îmi petrec tot timpul cu ele.

Pasărea o ascultă în tăcerea nopți, privind-o în razele lunii ce pătrundeau prin ochii ferestrei. Se gândea cum ar putea s-o răsplătească pe Betty pentru că s-a îngrijit de aripa ei rănită și pentru că nu a lăsat-o afară, unde era sigură că ar fi ajuns până la urmă să fie o cină pentru o pisică. Atunci i-a venit o idee, pe care o împărtăși și lui Betty.

– Când voi putea să zbor din nou, am s-o vizitez pe acea doamnă drăguță, care toată vară a avut grijă să ne hrănească cu pâine atât pe mine, cât pe familia mea. Țin minte că pe măsuța ei din grădină erau multe fișe de lucru pentru copii. Am să mă furișez până acolo și am să iau niște fișe pentru tine. Poate cu ajutorul lor, vei învăța și tu să scrii și să citești.
– Ai face tu asta pentru mine? O întrebă Betty entuziasmată.
– Știi, în lumea noastră a păsărilor, binele se răsplătește cu bine și pentru noi asta e o poruncă pe care nu avem voie s-o încălcăm.
– Dar este o problemă, bunica mea mi-a spus că e foarte urât să furi.
– Nu le voi fura acele fișe, ci le voi împrumuta până când ai să înveți să scrii și după aceea le duc înapoi.
– Așa mai merge și sper ca aripa ta să se vindece cât de curând. Însă ești așa de mică, cum ai putea să aduci tu niște fișe care sunt de trei ori mai mari decât tine?
– Păi, le vom spune mâine planul nostru și celorlalte surorii ale mele și ele mă vor ajuta să-ți aducem câte fișe vei avea nevoie.

Peste o săptămână, prietena cu aripile de curcubeu a lui Betty s-a vindecat și a putut să zboare din nou. Betty împreună cu prietenele ei au început să facă un plan de acțiune, pentru a lua acele fișe cu împrumut de la doamna iubitoare de păsări. Erau cinci de toate și fiecare aveau sarcini foarte importante. Una trebuia să stea la pândă, două dintre ele aveau sarcina de a lua o fișă fără ca să facă deranj sau să murdărească fața de masă. Iar celelalte două, trebuia să-i ducă doamnei flori de câmp și să le pună în acea vază de cristal de pe masă.

– Iar acum dragele mele, nu a mai rămas nimic de făcut, decât să trecem la treabă, le spune Betty. Dar vă rog să vă aveți mare grijă, să nu pățiți ceva, mai ales tu Curcubeu să fii foarte atentă cum zbori, ca să nu te accidentezi din nou.
– Am înțeles, i-au răspuns toate în cor și și-au luat zborul.

– Uitați acolo este casa doamnei despre care v-am spus,. Văd că e cale liberă, veniți după mine. Le șoptește Curcubeu

Toate au aterizat în acea grădină, au acționat fiecare exact cum le era planul. Curcubeu care era un paznic excelent și-a făcut treabă cu multă responsabilitate, iar surorile ei au dat dovadă de multă forță. S-au întors învingătoare la prietena lor, cu misiunea îndeplinită.

– Bravo dragelor, ați făcut o treabă pe cinste. Acum să vedem dacă îmi dau seama, ce este aceasta fișă. Spune Betty.

În timp ce se uita pe acea foaie, pe care erau niște desene și pe deasupra lor erau scrise câte o literă. Betty își dădu seama că e vorba despre un alfabet.

Așa a învățat Betty să scrie și să citească. Păsările îi aduceau zilnic fișe de lucru, de pe care Betty copia într-un caiet învechit, găsit de ea într-o iarnă pe uliță și pe care l-a păstrat în dulapul ei. După ce termină de copiat, fișele mergeau înapoi la proprietar.

Într-o zi însorită, bunica lui Betty observă că o mașină se oprește la poarta lor și din ea coboară o doamnă. Era îmbrăcată într-un costum roșu, compus din fustă și sacou şi pe dedesubt avea o cămașă albă impecabilă.

– Bună ziua, salutând-o pe bunica lui Betty. Eu sunt învățătoare la școala din satul vecin. Știu că vi se pare ciudat că mă vedeți la poarta dumneavoastră, dar de la o vreme mi se întâmplă un lucru tare ciudat.
– Bună ziua, Spuneți ce vi se întâmplă și cum aș putea să vă ajut? Întrebă bătrâna, mirată de această vizită.
– Știu că va fi ceva ieșit din comun, ce vă voi spune acum, dar credeți-mă că nici eu nu înțeleg cum e posibil. De la o vreme vin niște păsări în grădina mea, unde obișnuiesc să lucrez și îmi iau câte o fișă de pe masă, pe care le pregătesc pentru elevii mei. Mai mult decât atât îmi lasă și câteva fire de levănțică în vaza mea cu flori. Azi le-am prins când îmi lua una din fișe, ținând-o în cioc una de un colț și una de celălalt colţ. Eram curioasă să aflu unde se duc, m-am decis să le urmăresc și așa am ajuns la poarta dumneavoastră.
– Credeți că aceste păsări vin în curtea mea? O întrebă zâmbind bătrâna.
– Chiar vin, uitați-le acelea de acolo, sunt cinci de toate. Nu înțelegeam de ce găsesc mereu pe masă fișele la care lucram cu câteva zile în urmă, dar acum îmi dau seama că ele mi le aduc înapoi.

Bunica lui Betty, se uită la păsări și dacă nu le-ar fi văzut cu ochii ei, ar fi spus că învățătoarea delirează. Dar și-a dat seama imediat cine era autoarea acestei povești.

– Cred că știu la cine ajung lucrările dumneavoastră, veniți cu mine, o invită ea.

S-au dus amândouă în grădină unde era Betty cu păsările, care și-au luat zborul, când le-a văzut venind

– Betty, ce faci aici?
– Mă joc, îi răspunde bunicii ei, încercând să-și ascundă caietul în care erau și fișele.
– Arată ce ascunzi la spate, îi spune ea.

Învățătoarea a fost pătrunsă de tristețea din acei ochii albaștrii și mici ai fetiței. Privea cum Betty își întinde mâna ei firavă, în care ținea prețiosul ei caiet și printre paginile lui recunoscu fișele lucrate de ea.
Bătrâna luă caietul din mână micuță, scoțând acele fișe și le întinse învățătoarei.

– Astea cred că vă aparțin, nu?
– Da, doamnă, astea sunt fișele despre care vă vorbeam, sunt materiale pregătite de mine pentru elevi.
– Betty, draga mea, îmi poți spune cum au ajuns toate lucrurile astea la tine? O întrebă bunica ei.
– Caietul l-am găsit pe ulița noastră iarna trecută. Fișele mi le-au adus prietenele mele, dar să știi matale că le-au adus totdeauna înapoi. Spune ea cu vocea scăzută
– Stați puțin,. Spune-mi copil frumos, cum reușești să convingi niște păsări, să zboare până în grădina mea și mai ales să-ți aducă aceste fișe de lucru? Întrebă învățătoarea
– Ideea a fost a lui Curcubeu.
– A lui Curcubeu? Se miră învățătoarea.

Atunci Betty l-a povestit, despre pasărea cu aripile colorate ca un curcubeu.

– Foarte interesant și de necrezut, afirmă învățătoarea. Văd că ai scris foarte ordonat și mai văd că ai câteva greșeli, dar în rest este foarte bine. Dumneavoastră o ajutați pe copilă la lecții? Își îndreaptă privirea spre bătrână.
– Credeți-mă că nu știu nici eu carte, este pentru prima dată când văd acest caiet. Știam că nepoata mea vorbește cu păsările și ele o iubesc, dar nu m-am gândit niciodată că ar fi fost în stare o biată pasăre să facă asemenea lucruri.

Învățătoarea se gândi un pic și apoi o întrebă pe fetiță:
– Îmi poți spune, ce ai reușit să înveți până acum?
– Am învățat alfabetul, să scriu literele de mână, să scriu câteva cuvinte și să citesc pe silabe.
– Wow ce fată isteață ești! Dar nu pot să înțeleg de ce nu vii la școală, nu ți-ar plăcea?
– Odată mi-a spus că vrea să meargă la școală. Vă spun sincer că dacă aș avea posibilitate, aș trimite-o să învețe carte, să aibă un viitor mai bun. Însă cu pensia mea mică, de abia reușesc să-i cumpăr de mâncare și de îmbrăcat. Spune bunica

Învățătoarea își mută privirea când la bunică, când la nepoată și își dăduse seama că trebuie să facă ceva pentru aceste două ființe din fața ei.
– Mi-a venit o idee. Eu stau singură într-o casă mare, am o grădină plină cu flori și mi-ar face plăcere să am compania unei fetițe. Ce ați spune dacă tu, Betty ai veni să stai la mine în cursul săptămânii și să mergi la școală care e foarte aproape de casa mea? Iar vinerea te voi aduce la bunica.
– Mi-ar plăcea tare mult să merg la școală și să stau într-o casă mare. Nu e așa bunico, că și tu ai să fi de acord cu această idee? I-a răspuns Betty.
– Stai un pic Betty, mai întâi trebuie să vorbim cu doamnă, despre cât ne cere pe chirie și să vedem dacă ne putem permite.
– Nu, nu trebuie nici un ban, doar de acordul dumneavoastră am nevoie. ,În rest lui Betty nu-i va lipsi absolut nimic. Fac asta pentru că a fost de ajuns să mă uit în acest caiet, ca să-mi pot da seama de inteligența acestei copile și eu ca un cadru didactic nu pot să trec cu vederea peste asta.
– Vezi bunico, doamnă spune că nu trebuie bani. Hai te rog, fii de acord!.Ti-am spus doar că vreau să merg și eu la școală.
– Bine, dar nu înainte de a avea o discuție serioasă noi două. Nu o pot trimite de a casă pe nepoata mea, fără ca să-i reamintesc cum să se comportă în societate. Spuse bătrâna în timp ce o privea pe învățătoare.
– Mă bucur să cunosc o bunică așa de responsabilă ca dumneavoastră și după câte îmi dau seama, care știe cum să zidească în sufletul nepoatei sale acele lucruri care o vor ajuta să devină un om frumos mai târziu. Acum vă las și voi reveni duminică seara ca s-o iau pe noua mea elevă. Iar tu, draga mea, Betty, să asculți mereu de bunica ta.

După plecarea doamnei învățătoare, nepoata și bunica au început pregătirile pentru prima zi de școală.
Betty era într-a nouălea cer, atunci când nu stătea de vorbă cu bunica, se ducea în grădină și se bucură împreună cu prietenele ei păsări, de noul început care o așteaptă.

Viitorul începea să-i surâdă lui Betty, din momentul când mașina doamnei învățătoare porni și se îndepărta cu tot cu ea de căsuța, în care văzuse pentru prima dată lumina zilei. Era pentru prima dată când ieșea din acel sat, unde fiecare uliță avea amprentele pașilor ei.
Fascinată de viteza mașinii, care punea natura și casele în mișcare, Betty aproape că uită să mai respire, privind spectacolul care se desfășura sub ochii ei. Vedea cum soarele se descompunea sângerând cerul, coboară tot mai mult și ascunzându-se de după dealuri lăsând în urmă doar câteva raze de lumină. Betty se uita la casele frumoasele, mari, văruite în culori deschise și treptele din fața ușilor, o duceau cu gândul la poveștile cu prințese, pe care  le spunea pasărea cu aripile colorate.
La un moment dat i-a atras atenția o casă văruită în alb, cu acoperișul roșu strălucitor, înconjurată de un grad de culoarea cireșului. Mașină s-a oprit în fața acestui grad cu poarta de fier, neagră cu clanța aurie, care semăna cu o baghetă magică.
– Am ajuns, rupseseră tăcerea învățătoarea.
Dar lui Betty îi luă câteva secunde ca să-și dea seama ce i s-a spus.
– Casa mea. Sper să-ți facă plăcere să locuiești în ea. Dar nu ai vrea să intrăm și să-ți fac cunoștință cu cățelușa mea? O întrebă ea cu glasul cât mai prietenos, pentru că voia să facă în așa fel încât să-i se pară familiar acest loc.
– Aveți și cățel? Super, vreau să-l văd.
– Atunci haide să ne dăm jos din mașină și s-o căutăm împreună.
Au ieșit din mașină și proprietara cu suflet bun, a descuiat poarta de fier. Încă de la intrare au fost întâmpinate de o cățelușă cu blănița neagră, pufoasă, cu urechile lăsate în jos, coada ei luase forma cercului. De îndată ce și-a zărit stăpâna, cățelușa a început să se gudure de bucurie pe lângă picioarele ei.
– Hei drăguța mea, așa cum ți-am promis am adus-o pe noua ta prietenă. Hai Betty pune mâna pe ea, nu îți face nimic, ea este Lisa, este jucăușă și îi place foarte mult să fie alintată.
– Bună Lisa, spune ea mângâind-o pe spate.
Iar cățelușa a lins-o pe mână. Betty a început să râdă zgomotos.
– E foarte frumoasă, îmi place de ea. E atât de mică.
– Da așa este, acum două luni, am găsit-o într-o cutie de carton în fața porții. Era ca un ghem pufos, tremura așa de tare încât am luat-o în brațe ca s-o încălzesc și  m-a cucerit de îndată, de atunci am devenit bune prietene.

În timp ce învățătoarea o alinta pe Lisa, Betty își îndreptă privirea spre grădină, unde pe iarba de abia tunsă, in care era o masă cu picioarele de fier vopsite în alb. Pe ea erau așezate în ordine, într-o parte un teanc de caiete, în cealaltă erau fișele de lucru și într-un colț a mesei văzuseră vază de cristal cu flori de toamnă. Erau și două scaune în ton cu masa, pe deasupra lor era o prelată crem, care oprea ploaia să le ude.
– Gata Lisa ajunge, acum hai să-i arătăm gradina prietenei tale. Spune învățătoarea în timp ce se uita la Betty.

Au mers amândouă pe urmele cățelușei, care și-a luat rolul în serios de prezentator al grădinii. Betty admira trandafirii plantați uniform, a căror contur era marcat de pietricele mici și albe, care dădeau o eleganță aparte acelui loc. Aproape de grad era un șir de copaci și printre frunzele lor încă verzi, își făcea apariția merele de un roșu aprins și perele aurii, care te invitau să le guști bucurându-te de dulceața lor.
– Aici vom lucra împreună când va fi vreme frumoasă. Iar pe timpul iernii vom sta în living, pe care ți-l voi prezenta un pic mai târziu. Cum ți se pare grădina, apropo ție îți plac florile?
– Da, îmi plac florile, mai ales trandafiri albi și rozi sunt preferați mei. Aveți o grădină foarte frumoasă. Spune Betty încet.

– Mă bucur că cunosc o fetiță așa ca tine, frumoasă, inteligentă și sper să descoperim împreună multe lucruri noi. Dar acum hai să intrăm în casă, vrei să vezi camera unde vei dormi? O întrebă învățătoarea încercând să se apropie cât mai mult de copilă.
Betty dădu din cap în semn de aprobare.
Au pășit într-un hol lung și întunecat, unde erau patru uși și în capătul lui era un cuier prins de perete.

Au mers în fața ușii  din dreapta a holului, pe care învățătoarea a deschis-o și Betty a putut să vadă o cămăruță care se asemenea foarte bine cu cea din visurile ei. A pășit pe un covor deschis la culoare, din dreptul ușii ieșea în evidență fereastra cu o predea din mătase și niște draperii dintr-un material foarte fin, care erau prinse în ambele părți a ferestrei cu o panglică freză în formă de trandafiri. În cameră era un pat mic îmbrăcat într-o lenjerie albă proaspăt spălată, cu un miros de levănțică. Într-un colț al camerei era un dulap pregătit pentru hainele lui Betty și lângă el era un birou pe care se aflau multe jucări.
– Aceasta va fi camera ta în cursul săptămânii, aici vei dormi și te vei juca în timpul liber, îi spune zâmbind învățătoarea.
– Wow, camera asta e a mea? Betty avea ochii plini de uimire,
– Da Betty, camera asta cândva aștepta o fetiță ca tine,  Îți place? Spune învățătoarea cu o voce scăzută.

– Da, e camera pe care mi-am dorit-o totdeauna, dar nu am crezut că o voi avea vreodată.
– Să știi că cineva de acolo de sus poate îndeplini orice dorință, dacă noi credem în ele.
– Dacă e așa cum spuneți, eu cred că mama a fost cea care mi-a îndeplinit dorința, trimițându-vă pe dumneavoastră la mine.
– Exact așa este draga mea, mama ta mereu va avea grijă de tine de acolo din cer. Pot să te îmbrățișez înainte de a-ți prezenta și restul casei?
– Da desigur, îi spune Betty întinzându-și brațele în același timp.

După ce s-au îmbrățișat, învățătoarea a continuat cu prezentarea livingului, care aducea cu o bibliotecă. Jur împrejurul încăperi erau numai rafturi pline cu cărți și după cotoarele lor puteai să-ți dai seama care cărți erau mai vechi sau mai noi. Se putea observa și masa din lemn masiv, rotundă, așezată în fața ferestrei, pe care era acoperită cu o față de masă rustică și pe ea văzu un candelabru cu trei luminări roși. La mijlocul peretelui cel mare din living, era un șemineu zidit din cărămidă, văruit în nuanțele maro deschis și închis.
– Aici vom petrece zilele de iarnă și serile în care ne vom cufunda amândouă în lecturi, când tu vei învăța să citești.
– Dar, dacă de mâine voi merge la școală, asta înseamnă că în curând voi știi să citesc, nu?
– Da așa este de mâine vei merge la școală, dar să știi că nu-ți va fi ușor deoarece vei fi cea mai mare dintre colegii tăi. Vei întâlni copii care te vor plăcea, care te vor accepta așa cum ești tu, dar mai sunt și copii care vor râde de tine tocmai că ești mai mare decât ei.

Învățătoarea s-a oprit o clipă, pentru a se gândi la ce urmează să-i spună fetiței, care în loc să fie în clasa a treia, de abia intra în clasa întâi.
– Betty, draga mea, ce urmează să-ți spun nu este un lucru rău, dar unii copii gândesc diferit. Nu știu dacă îți seama, dar copiii de vârstă ta sunt deja în clasa a treia și doar cei care se întâmplă să nu treacă clasele rămân în clasa întâi. Noi știm cât de mult îți doreai să mergi la școală la timp, dar ei nu știu acest lucru despre tine și pentru asta îți vor spune cuvinte care te va deranja uneori. Așa  că pregătește-te să fii puternică și arată-le prin rezultatele tale la învățătură, că s-au înșelat.
– Am înțeles, dar să știți că și copiii din satul nostru râdeau de mine, mă credeau nebună că vorbesc cu păsările, așa că sunt obișnuită să fiu luată în râs. Voi face tot ce îmi veți spune dumneavoastră și vreau să mulțumesc pentru că mă veți lua la școală.
– Of draga mea, sunt sigură că vei avea rezultate foarte bune la învățătură și ne vei uimi pe toți cât de silitoare vei fi. Deja este ora opt spuse învățătoarea uitându-se la ceasul ei de la mână. Este timpul să mâncăm și după aceea să mergem la culcare, pentru că mâine ne așteaptă o zi foarte importantă.Au mers în bucătărie unde gazda a pregătit cina. Și-a pus dinainte un șorț înflorat și a început să gătească un pireu de cartofi, cu ficat de pui, iar ca desert urma să facă clătite umplute cu ciocolată. Iar pe Betty o invită să se așeze pe un taburete, rugând-o să-i povestească despre cum reușește ea să înțeleagă limbajul păsărilor:

– De unde ai învățat să vorbești cu păsările și cum de reușești să le faci să se apropie de tine? De obicei păsările sunt foarte fricoase și fug din calea omului.

– Într-o zi de vara, când stăteam în grădină și mâncăm o plăcintă cu brânză caldă făcută de bunica, dintr-o dată am auzit o șoaptă rugându-mă să-i dau și ei o bucățică din pâinea mea. Mă întrebam de unde venea acea șoaptă, că în grădină eram doar eu. Dar la un moment a apărut în fața mea o vrăbiuța repetând rugămintea și atunci mi-am dat seama cine îmi vorbea. Mi-am împărțit deșertul cu acea vrăbiuță, în timp ce îmi povestea viața ei și așa am devenit prietene. După aceea nouă mea prietenă, mi-a făcut cunoștință cu celelalte păsări și am început să ne petrecem timpul împreună.

– Dar tot nu înțeleg cum ști să vorbești cu păsările și cum te înțeleg ele pe tine.

– Ele mi-au spus că înțeleg ce vorbim noi oamenii și mi-au mai spus că dacă noi am fi mai atenți la ciripitul păsărilor le-am înțelege. Cum adică să fim atenți la ciripitul lor?

– Exact, întrebarea asta le-am pus-o și eu, dar ele mi-au spus că voi înțelege când am să fiu mai mare.-

– Da, interesant răspuns, a șoptit învățătoarea cu o privire de gânditor.

A doua zi, dimineață, Betty s-a trezit bine dispusă și foarte odihnită, după o noapte în care a dormit ca un îngeraș. S-a dat jos din patul cel moale, și-a pus papucii de casă în picioare și a ieșit din cameră, îndreptându-se spre ușa de la intrare.

Betty stătea în verandă, de unde își asculta prietenele cântând, pe care le cauta din priviri.

În timp ce admira veselia dimineții, Betty a zărit-o pe învățătoare așezată la masă din grădină, citea un ziar și își servea cafeaua dintr-o ceașcă cu toartă în formă de lebădă. Era o femeie foarte înaltă, corpolentă, elegantă în mișcările ei, avea un păr negru care cădea ușor pe umeri, ochii îi erau verzi. Era o fire foarte calmă, răbdătoare, glasul ei se asemenea cu o melodie de leagăn și zâmbetul ei era ca o rază de speranță.
– Bună dimineața Betty, hai vino aici, o cheamă învățătoarea zâmbind.
Fetița coboară dreptele verandei, pășind pe trotuarul care ducea în grădină unde Lisa alerga de zor, dar când a văzut-o s-a repezit spre ea cerșindu-i o mângâiere.
– Ia loc la masă. Ți-am pregătit micul dejun și după ce mâncăm, începem să ne pregătim pentru școală. Îi spune învățătoarea cu aceeași voce blândă.
Betty se așază la masă, unde găsi o farfurie cu două felii de pâine, unse cu unt și cu dulceață de căpșuni, iar lângă ele se afla, un ou fiert și un pahar cu lapte ce aștepta să fie băut.
– Vă mulțumesc pentru micul dejun, arătă delicios. Spune Betty.
– Cu mult drag! Cum ai dormit?
– Bine, îmi place patul, e atât de moale și de călduros. Spune fetița în timp ce mânca.
– Mă bucur că îți place și că te simți bine în el.

Momentul mult așteptat de Betty sosise. După micul dejun, ea și învățătoarea au mers înapoi în casă, unde au început să se pregătească pentru a merge la școală. Betty și-a ales cele mai bune haine din dulapul ei. S-a îmbrăcat cu un sarafan maro cu un imprimeu floral pe el, cu o maletă care s-a uzat de la spălat, și-a luat o pereche de ciorapi gri și pantofi ei albi, pe care i-a cumpărat bunica, cu doi ani în urmă. Învățătoarea a ajutat-o să-și prindă părul în două codițe și au pornit împreună spre școală.
Intrând în clasă, doamna învățătoare a prezentat-o elevilor fiind noua lor colegă. O ținea de mână pe fetiță
– Bună dimineața dragi copii  Așa cum vă spuneam săptămâna trecută, de azi veți mai avea o colegă. Ea este Betty, o fetiță la fel de drăguță ca voi, foarte prietenoasă și îi plac poveștile. Nu este așa Betty? O întrebă ea zâmbind.
– Da, așa e. A răspuns ea rușinată.
– Acum te poți duce în banca de acolo.

Betty sub privirile copiilor se îndreaptă spre banca liberă, care era în rândul trei aproape și de fereastră.

Încă din prima zi de școală, se vedea voința lui Betty pentru a recupera lecțiile din urmă, într-un timp foarte scurt și își dădea toată silința să nu o dezamăgească pe binefăcătoarea ei.
Acasă avea un program foarte încărcat, își petrecea ore în șir stând la masa de lucru din grădină și învaţa, silindu-se să înțeleagă cât mai repede orice lecție. În timpul liber o ajuta pe învățătoare la treburile casnice şi se juca cu Lisa, pe care o învăța cum să vorbească cu păsări.
La școală așa cum a fost atenționată din înainte, colegii o luau în râs spunându-i vorbe jignitoare.
Într-o zi aproape de vacanță de iarnă, învățătoarea se ducea spre clasa ei și încă de pe coridor își auzea elevii cum râdeau de Betty.
– Nu-i așa că până acum ai rămas repetentă? O întrebă un coleg.
– Nu, nu am rămas repetentă niciodată, pentru că nu am mers la școală până acum, le-a răspuns ea.
– Dar, de ce, nu ai vrut să mergi la școală? O întrebă o altă voce.
– Ba da, mereu am vrut să merg, dar bunica mea nu avea bani ca să mă trimite la școală.
– Bunica, dar tu nu ai părinții? Noi mergem la bunici doar în vacanță.
– Mama mea a murit de mult și pe tata nu l-am cunoscut niciodată.
– Aha acum înțelegem, tu ești orfană și de asta stai la doamna învățătoare.
– Și de asta ești mereu îmbrăcată ca o cerșetoare. De data asta învățătoarea a auzit vocea subțire a unei fetițe.
– Dar ce au hainele mele? Sunt curate, călcate.
– Haideți s-o lăsăm, nu vedeți cât de înapoiată e, nici măcar un ghiozdan normal nu are, ia uități-vă ce trăistuță de țărăncuță are. Le spuse unul dintre elevi și toată clasa a izbucnit într-un hohot de râs.
Atunci învățătoarea intră în clasă și într-o clipă toți copiii au tăcut, lăsând doar ceasul de pe perete să se facă auzit.
– Dragi mei, azi vom avea prima noastră lecție deschisă, dar pentru asta am nevoie de ajutorul vostru băieţi ca să dăm catedra lângă fereastră și după aceea fiecare să-și aducă scaunul aici în fața clasei. Le spune învățătoarea cu o voce liniștită și blândă.

Și-au ocupat fiecare locul, după ce au terminat de așezat scaunele formând un cerc, așa cum le s-a spus,. Învățătoarea își luă ultimul loc rămas liber și începe să le vorbească copiilor despre cum să-și respecte colegii.
– Dragi mei copii, de azi vom face săptămânal câte o oră deschisă, în care vom discuta împreună despre anumite subiecte și astăzi vom vorbi despre cum trebuie să ne comportăm unul față de altul.
Făcu o pauză pentru a se gândi puțin, timp în care își privea elevii și începu să vorbească din nou.
– Noi aici în această clasă, timp de patru ore devenim pentru fiecare a doua familie și asta înseamnă că trebuie să avem grijă unul de altul. Să învățăm să ne ajutăm colegii și când vedem că nu au înțeles bine lecția, încercați să le mai explicați voi, să știți când ajuți pe cineva la lecții, tu însuți o vei înțelege mult mai bine. Atunci când vedeți pe un coleg sau o colegă că vine îmbrăcat cu haine mai vechi, nu trebuie să râdeţi. Să știți și voi că unii copii nu au fericirea să aibă niște părinți, cara să-i îmbrățișeze, să se îngrijească de ei, să-i trimită la timpul potrivit la școală.
– Dar de ce unii copii nu au părinții? Întrebă o fetiță.
Învățătoarea se uită cu coada ochiului la Betty și răspunde:
– De mult am cunoscut o fetiță, care nu avea părinții. Dar știam că tatăl ei a fost căpitan de război, el era un luptător foarte bun și care ne-a apărat țară de dușmani până în ultima clipă a vieții lui.
– Adică a murit tatăl fetiței? Întrebă o altă voce.
– Din păcate da, a murit pe câmpul de lupte, la o zi după ce fetița lui a venit pe lume.
– Wow, mie tata mi-a spus că oamenii care au murit în război, sunt eroi. Spune de data asta un băiat.
– Da, așa este și tatăl acelei fetițe a fost un erou, el a condus cele mai importante armate și datorită lui țara noastră a avut multe victorii. De aceea vă spun să nu râdeți niciodată de cei care au rămas fără părinți, voi nu aveți cum să știți ce s-a întâmplat cu părinții lor.
Atunci lui Betty i-a venit în minte acest moment, când bunica i-a povestit despre tatăl ei care era un căpitan de război, foarte iubitor de patrie și cum și-a dat viața pentru neam, ca un erou.
– Ultimul lucru pe care fi bine să-l rețineți, este că o haină nu poate să facă un om mai frumos sau mai urât, ci ceea ce se află în sufletul lui contează cel mai mult. Comportați-vă cu respect cu oricine, pentru că voi veți avea de câștigat.

După ore învățătoarea împreună cu Betty au pornit spre oraș, pentru ca să facă cumpărăturile pentru Crăciun. În mașină Betty părea tristă și îngândurată.
– Betty să nu pui la suflet vorbele de azi ale colegilor tăi, ei sunt doar niște copii ca tine și nu pot să înțeleagă prin ce treci tu. M-am tot gândit, la ce mi-ai spus despre acea pasăre, care ți-a cerut să-i dai o bucățică din plăcintă ta. Cred că am înțeles de ce noi oamenii nu le înțelegem ciripitul lor, deoarece suntem prea plini de noi înșine și nu ne lăsăm sufletul să mai stea de vorbă cu natura și cu păsările. Iar tu, draga mea, știi cum să-ți lași sufletul liber, nu -l închizi într-o cutie, așa cum obișnuiesc oameni s-o facă.
– Să știți că nu m-am supărat pe ei, doar că aș vrea să am și eu părinți.
– Să știi draga mea că povestea pe care v-am spus-o azi în clasă, o știu de la bunica ta și acel erou este tatăl tău.
– Tatăl meu a fost un erou?
– Da, bunica ta nu ți-a povestit niciodată despre asta?
– Ba da, dar nu mi-a spus că e chiar un erou

Au ajuns în oraș, unde învățătoarea i-a cumpărat lui Betty de îmbrăcat, de încălțat. I-a cumpărat pentru școală uniformă, ghiozdan și rechizite.

Au făcut și cumpărăturile pentru Crăciun, au luat un brad mic dar foarte bogat, lumânări roși și albe, decorațiuni pentru a împodobi casa în sărbătoare.

Ochii lui Betty străluceau de bucurie, se minuna de fiecare felinar care lumina străzile, de căruțele trase de caii frumoși care scoteau pe nas inele de abur. Agitația orașului o făcea pe Betty să se simtă în altă lume.

După ce au mâncat gogoși calde, presărate cu zahăr, au plecat înapoi spre casă.

Era o seară de iarnă geroasă, vântul bătea cu putere răscolind zăpadă și ningea cu fulgi mari care se asemenea cu penele de găină.

La un moment dat în lumina gălbuie și slabă a farului de la mașină își face apariția Lisa care nu înceta din lătrat. Învățătoarea încerca să înainteze dar cățelușa nu se dădea din fața mașinii și în același timp la geamul portierei a apărut pasărea cu aripile de curcubeu.
– Curcubeu e trează la ora asta! Se miră Betty.
– Deschide geamul și vorbește cu ea, pentru că nici Lisa nu mă lasă să înaintez.
Privea în oglindă reflectoare, cum pasărea ii ciripește lui Betty care a făcut ochii mari și spaima nu întârzia să apară în ei.
– Ce s-a întâmplat Betty? O întrebă ea.
– Curcubeu spune că bunica a căzut în grădină și nu se mai poate ridica.
– Atunci trebuie să mergem până la ea. Spune în timp ce deschidea portiera ca să intre Lisa în mașină.
Au mers cât de repede putea, din cauza viscolului și stratului de zăpadă, mașina mergea cu viteză redusă. Când au ajuns la în fața casei, Betty a sărit din mașină, fugind direct în grădină unde și-a găsi bunica îngropată în zăpadă. Învățătoarea ajungând-o din urmă, a controlat-o pe bătrână și a văzut că respira, s-a mai liniștit.
– Betty adu din casă o pătură ca s-o învelim bunica și o luăm cu noi.

În seara de Crăciun stăteau toate trei în livingul doamnei învățătoare, bradul era frumos împodobit cu bentiță argintie, globurile din hârtie erau aranjate cu atenție.

De afară să auzeau colindători, care mergeau din poartă în poartă ca să ducă vestea cea mare.

Betty își desfăcu emoționată cadoul ei de sub brad și găsi o carte intitulată Cuore, Edmondo de Amicis.
– Este o carte foarte frumoasă, este vorba de un băiat cam de vârsta ta, ai să vezi că viața lui seamănă un pic cu a ta. Îi spune învățătoarea zâmbind.
– Mulțumesc frumos pentru cadou și pentru tot ceea ce îmi oferiți, nu am să vă uit niciodată.
Învățătoarea privi în tăcere focul din șemineu, cum ardea lemnul transformându-l în cenușă.

– Acum 15 ani în urmă, casa asta am cumpărat-o împreună cu soțul meu. Eram fericiți, amândoi lucram la școala de aici. Soțul meu a fost profesor de istorie și ca orice familie ne doream să avem copii. Au trecut șase ani de încercări, pentru aduce pe lume un copil. Într-o zi am aflat că vom deveni în sfârșit părinți, de atunci zilele noastre erau ca niște sărbători. Eu am simțit că vom avea o fată și am început să-i pregătesc cameră așa cum Betty a găsit-o. Momentul cel mult așteptat a sosit, dar tocmai atunci am înțeles că o clipă menită să fie fericită, se poate transforma într-o mare durere. A venit pe lume o fetiță care în loc să facă gălăgie, tăcea fără ca să-și facă glasul auzit niciodată.A

Auurmat câteva secunde de tăcere, până când învățătoarea își aduna puterile pentru a putea continua povestea:

– A fost o perioadă foarte grea din viața mea, mai ales că după doi ani mi-a murit și soțul într-un accident de mașină. Mă simțeam foarte singură, toate mi se păreau lipsite de sens. Nu înțelegeam de ce Dumnezeu mi-a luat copilul, soțul și de ce pe mine nu mă ia. Iar starea asta m-a urmărit până când te-am întâlnit pe tine Betty, tu ai fost cea care mi-a dat a doua șansă la viață și îți mulțumesc pentru asta.

Zile treceau una după alta și Betty devenea cea mai bună elevă din școală, a fost premiată mereu. După absolvirea liceului, a urmat facultatea de litere deoarece își dorea să devină scriitoare. După moartea bunicii, Betty a fost înfiată de învățătoarea pe care o vedea ca pe o mamă și aceasta i-a lăsat drept moștenire casa.

Betty a rămas mereu prietenă cu păsările cerului, având grijă să le hrănească și le facă culcuș în podul casei.
” Păsările prietenele mele dragi” a fost prima carte scrisă de Betty, în care a vorbit despre copilăria ei și despre prietenia ei cu păsările care au fost mesagerul principal al viitorului ei. Prin această carte, Betty î-a îndemnat pe cititori să-și lase sufletul liber pentru a descoperi tainele naturii și să-i facă onoare să devină prietena lor.

Credință în deznădejde

 

 

 

Nu este om pe acest pământ fără să nu aibe o cruce de dus. Este adevărat că pe unii Dumnezeu i-a binecuvântat cu sănătate și cu o pereche de aripi sortite să zboare peste tot pe pământ. Dar pe unii Dumnezeu i-a făcut frații lui mai mici, dându-le niște cruci mai valoroase care se apropie mai mult de crucea Filului Lui.

Numele meu este Andreea și zi de zi descopăr ce valoroase sunt picioarele mele, ele de a lungul anilor au învățat cum să-mi fie și mâini. Viața fără mâini e o provocare clipă de clipă, pentru că ești nevoit să găsești soluții pentru orice lucru pe care trebuie să-l faci.

După multă luptă cu mine însumi am reușit să mă adaptez la situația mea, să accept ajutorul cuiva și să-mi controlez starea de frustrare care m-a urmărit pas cu pas. A fost un proces foarte greu, dar cu ajutorul părinților mei care mi-au fost alături până când un înger i-a luat la cer, am reușit să învăț cum să-mi folosesc picioarele ca și cum ar fi niște mâinii. A fost nevoie de multe exerciții cu degetele de la picioare, ca să învăț cum să prind cu ele obiecte și să-mi coordonez picioarele pentru a fi cât mai flexibile în orice mișcare. Cu degetele de la picioare scriu melodii compuse de mine și apoi le cânt la pian, prietenul meu de nădejde.

Eu am fost unicul fruct a dragostei părinților mei, oameni buni și devotați copilului lor care în loc să-i îmbrățișeze, își punea doar capul pe umărul lor. Îmi erau sprijinul meu, fericirea mea în orice zi și tot ei mi-au insuflat încrederea în mine în acele momente când mă simțeam pierdută.

Dar anii au trecut rând pe rând cu bucurii și tristeți, lăsând în urma lor câte o amintire. Tot așa se întâmplă și cu oamenii dragi nouă, mai devreme sau mai târziu ei își încheie călătoria din această lume, tot așa s-a întâmplat și cu părinții mei.

După ce ei au plecat la odihnă veșnică, eu rămânând singură și fără niciun alt sprijin, m-am lăsat cuprinsă de tristețea cea grea. Atunci am simțit cum se scurge din mine toată puterea, speranța, parcă un val al deznădejdii m-a învăluit și nu mai puteam sau nu mai voiam să văd nici o ieșire de scăpare.

Timp de șase luni, după ce mi-am luat rămas bun pentru ultima oară de la mama mea, pentru mine viața a început să fie ca un chin. Pentru prima dată am dus un adevărat război cu mine însumi.

A trebuit să învăț cum să trăiesc cu amintirile părinților mei, care erau în fiecare colțișor al casei noastre și de multe ori aveam impresia că îi auzeam strigându-mă. Mare noroc am avut că mă puteam descurca de una singură și acest lucru m-a făcut să rezist, dar totuși simțeam cum singurătatea mă ucide în fiecare zi câte un pic.

Cu o lună în urmă într-o seară am adormit spunându-i lui Dumnezeu că nu mai puteam duce povara singurătăți, iar peste noapte mama mi-a apărut în vis și cu un zâmbet luminos mi-a vorbit: ” Andreea, iubita mea adu-ţi aminte că noi două am vorbit despre plecarea noastră, iar tu vei fi puternică și vei căuta cele mai frumoase soluții pentru a îți continua viața. Acum tu ce faci, stai închisă în casă și îți plângi de milă? Nu, nu asta te-am învățat noi, ci ți-am spus că mereu vor exista o soluție pentru orice situație în care te vei afla, dar pentru asta trebuie să ai încredere în Dumnezeu și în tine. Deci, acum a venit momentul să ne arăți mie și tatălui tău cât de mult am reușit să te pregătim pentru acest moment. Încă un lucru, să nu mai spui niciodată că ești singură, noi de aici din cer suntem neîncetat alături de tine.”

M-am trezit dintr-un somn adânc și am început reflectez la ce mi-a spus mama în acel vis, iar acele cuvinte ale ei vor răsuna în mintea mea mult timp de acum încolo. Mi-am dat seama că mai întâi de toate trebuie să încetez din plâns, să-mi reamintesc cum să mă bucur de viață și că a venit momentul când trebuie să mă reîntorc la pasiunea mea pentru muzică.

Pianul mi-a fost prima ușiță prin care am zărit, o nouă speranță, tot el mi-a furat întâiul zâmbet, tocmai atunci când am spus că nu voi mai face asta niciodată. Mi-am pus toată durerea ce mă apasă pe note muzicale, astfel m-am eliberat de ea și am încărcat să am o stare cât mai pozitivă.

Am început să caut pe internet fundații unde aș putea să merg pentru a face voluntariat, unde să socializez și să găsesc cea mai potrivită soluție pentru ca să nu mă mai simt singură. Căutând, am dat peste o fundație care se îngrijea de persoanele cu dizabilități la domiciliu. Mi-a atras atenția faptul că în descrierea lor se puncta foarte mult că acele persoane care merg acasă la bolnavi trebuia să fie deschise și li se cerea să comunice foarte mult cu persoana în cauză. În timp ce mă uitam pe acest site, parcă cineva din mine îmi spunea să sun la numărul afișat, pentru a cere mai multe informații și să întreb dacă au nevoie de voluntari.

Am format acel număr pe telefonul meu fix, pe care pot umbla mai ușor și după 15 secunde de la celălalt capăt al firului s-a auzea o voce de femeie:
– Alo, fundația Suflet lângă suflet, cu ce vă pot ajuta?
Atunci mi-am dat seama că trebuia mai întâi să-mi formulez propozițiile în minte cum să mă adresez și apoi să sun.
– Bună ziua. Am văzut pe site-ul dumneavoastră, activitățile pe care le faceți și aș dori mai multe informații, dacă se poate.
– Da, desigur. Vă voi spune în mare despre noi: fundația noastră se ocupă de îngrijirea la domiciliu a persoanelor cu dizabilități, care nu au pe nimeni ca să-i ajute. Mai exact, noi mergem acasă la beneficiari de două ori pe săptămână, îi ajutăm la treburile gospodărești, gătim împreună cu ei, le facem cumpărături, îi scoatem la plimbare și dacă trebuie să meargă la medic noi îi însoțim. Numai că noi doar le oferim persoana care îi ajută, nu și ajutor financiar.
– Super! Chiar nu am auzit până acum de o fundație care oferă ajutor în felul ăsta. Dar cred că pentru acele persoane contează foarte mult și faptul că au cine să meargă la ei și în felul ăsta au ocazia să mai stea de vorbă cu cineva.

– Da, așa este. Comunicarea le face foarte bine. Iar pe lângă vizitele la domiciliu, mai facem și întâlniri o dată la două săptămâni avem peste 30 de persoane care vin la grup nostru, unde își pot deschide sufletul. Fiecare este ascultat și încurajat. Este foarte important pentru fiecare persoană să se simtă îndrăgită și acceptată așa cum este.
– Da, înțeleg la ce vă referiți. Nu aveți nevoie de un voluntar?
Am întrebat eu fără ca să stau prea mult pe gânduri.
– Mereu ne bucurăm să descoperim că mai sunt oameni dispuși să dea o mână de ajutor, fără ca să aștepte o răsplată. Pentru noi orice voluntar are o valoare semnificativă și e bine venit în echipă noastră.
– Atunci când aș putea să vin la sediul dumneavoastră, ca să vorbim mai detaliat despre acest lucru?
– Puteți veni mâine între orele 14 și 16? Pentru că dimineața sunt pe teren.
– Da, e perfect, atunci ne vedem mâine. Mulțumesc pentru informații și o zi frumoasă vă doresc, la revedere!
– Și eu vă mulțumesc, la revedere!

După ce convorbirea telefonică s-a încheiat, am realizat ce am putut să fac.
Toate ca toate, dar un voluntar fără mâini, să-i ajute pe cei imobilizați nu am mai întâlnit. Oare unde mi-a fost capul spunându-i acelei doamne că vreau să fiu voluntar. Când mă va vedea mâine, va fi dezamăgită. Bună treabă, m-am băgat singură în încurcătură ” Să vedem cum vei ieși din asta” mi-am spus în gând.

Am încercat să-mi caut de treabă prin casă, am pus la spălat, m-am apucat să-mi găsesc paste cu piept de pui, cu sos și pe deasupra mozzarella. Dar cu toate astea nu puteam să nu mă gândesc la întâlnirea de mâine, la felul cum voi fi văzută și nici nu știam dacă voi putea face față în cazul în care eram acceptată, deși aveam îndoieli.

Desigur exista și varianta să nu mai mă duc, dar asta ar însemna să las impresia că nu sunt o persoană serioasă și acest lucru nu mă caracterizează chiar deloc. Așa că nu mai aveam cum să dau înapoi, decât să mă țin de cuvânt și să mi-asum până la capăt.

Era o zi de joi, când primăvară încerca să ia locul iernii, când nu este nici frig dar nici cald. Pe la 13:30 în centrul orașului era agitație, oameni se grăbeau de parcă ar fi pierdut vreun tren, mașinile nu încetau să claxoneze. Eu mă strecuram prin mulțime, căutând adresa fundației pe care am memorat-o în minte înainte să mă pornesc la drum.
După câteva minute de căutări, mă trezesc stând în fața ușii acelui sediul. Așa cum am hotărât să joc această carte până la capăt, am urcat repede cele trei trepte fără ca să mai mă gândesc la nimic. Am deschis ușa cu umărul și am întrat într-o încăpere mică, iar privirea mea s-a îndreaptă spre un birou unde stătea o doamnă.
– Bună ziua. Luați loc, vă rog!
I-am acceptat invitația, așezându-mă pe unu dintre acele două scaune din fața biroului.
– Vă ascult, cu ce aș putea să vă fiu de folos.
– Bună ziua. Am vorbit ieri la telefon cu dumneavoastră și am stabilit să vin azi aici pentru a discuta despre un posibil voluntariat.
– Da. Și din câte am înțeles din convenția noastră, ați dori să faceți voluntariat la noi. Îmi spune ea puțin mirată. Cu privirea cât mai discretă mă analiza.
– Așa este, asta doar dacă credeți că vă pot fi de folos.
– Eu vă voi vorbi direct. În primul rând este de apreciat că aveți această dorință de a ajuta, mai ales în situația în care vă aflați. Sunt o mie de moduri pentru a face fapte bune și oricine cred că poate să ajute indiferent cine este sau cum este. Presupun că și dumneavoastră aveți multe de oferit celorlalți, dar pentru asta ar trebui să vorbim despre lucrurile pe care le puteți face și să stabilim împreună ce sarcini veți reuși să îndepliniți.
Deja începusem să prind și mai multă încredere în mine, când văzusem că sunt înțeleasă, că mi se dă o șansă.
– Știu că este necesar să știți cu exactitate ce anume pot să fac și chiar vă rog să vorbiți deschis, despre orice.
– Așa cum vă spuneam la telefon, noi mergem la domiciliu persoanei care sunt singure și analizăm cu atenție cazul lor, pentru a ne putea face un plan de lucru. Ce nu v-am spus este că noi încercam să și adaptăm locuințele acestor persoane, dar tot așa din banii lor, pentru că fundația noastră este susținută doar de un ONG și nu prea avem fonduri.
– Sincer vă spun că mi-ar plăcea foarte mult să fiu implicată în asemenea activități, pentru că știu ce înseamnă să fii susținut de cineva, să-ți dea o idee ca să-ți ușurezi viața. Vă dați seama eu fiind și în situație, înțeleg foarte bine semnificaţia acestor lucruri.
– Înțelegeți mai bine decât noi și de aceea mi s-ar părea interesant să avem un voluntar ca dumneavoastră, cred că ați face o treabă foarte bună. De exemplu ați putea să adunați
Idei pentru adaptarea locuințelor, să participați la conferințe pe acest subiect, să acumulați idei noi, ca apoi să ni le comunicați nouă. Ați putea să mergeți la pacienți și să faceți schițe, să vedeți de ce schimbări au nevoie.
O ascultam pe doamna care în scurt timp mi-a devenit colegă de muncă și deja în mintea mea îmi făceam planul de acțiune. Pentru prima dată m-am simțit un om care are un rol important, dar și o datorie în același timp care ținea doar de mine.
– Să înțeleg că sunt acceptată ca și voluntar în fundația dumneavoastră?
– Așa cum vă spuneam și mai devreme orice ajutor pentru noi, pentru acești oameni este bine venit. Iar când vine cineva la tine și îți spune că vrea să ajute este o datorie morală să-i încurajezi acest impuls.
– Atunci de când voi începe munca?
Ea mi-a zâmbit și după câteva secunde, timp în care părea că se gândea la ceva, apoimi-a spus:
– Săptămâna viitoare miercuri vom avea o ședință, am să vă rog să veniți și dv dacă puteți pentru a  prezenta și restul echipei ideea noastră. Însă sunt sigură că și colegii mei vor fi încântați de ce puteți oferi.
– Desigur că voi veni, vă mulțumesc pentru timpul acordat. Ne vedem miercuri.
– Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă cunosc și sper să facem o treabă bună împreună.

Întorcându-mă acasă foarte entuziasmată, am început să caut pe internet informații despre adaptarea locuințelor ale persoanelor cu dizabilități. Am citit despre cum ar trebui să-ți dai seama ce fel de adaptări poți aplica la persoanele care le sunt afectate doar picioarele sau în cazul în care le sunt afectate și mâinile. Am descoperit metode despre cum trebuie să fie îngrijită o persoană imobilizată la pat, ce fel de adaptări ai putea face pentru a-i fi mai ușor persoanei care se ocupă de ea.

În timp ce stăteam în fața calculatorului, gândul mi-a zburat la Ana cea mai bună prietenă din liceu. Ultima dată când ne-am văzut a fost la ziua ei de naștere, adică acum vreo nouă luni. Mi s-a făcut dor de ea încât nu am rezistat să nu o sun.
– Alo, Andreea ești chiar tu? Răspunde Ana foarte emoționată.
– Da eu sunt, ce mai faci? Sper să nu te fii deranjat.
– Să mă deranjezi? Nici vorbă de așa ceva, știi bine lucrul ăsta. Chiar dacă ai refuzat să mai vorbim în tot acest timp, m-am gândit la tine. Sunt bine, serviciu, treburile casnice și tocmai acum rezolvăm un exercițiu la mate cu ăsta micul. Tu ce mai faci, cum te simți? Doamne cât de mult mă bucur să te aud, am mai încerca să te sun, dar tu nu mi-ai răspuns.
– Îmi cer scuze pentru comportamentul meu din ultimele luni, dar am avut nevoie să fiu singură sau mai bine spus nu mă mai simțeam în stare să vorbesc cu nimeni. Acum sunt bine, chiar azi am fost la o fundație unde s-ar putea să fiu voluntară.
– Voluntariat sună foarte interesant, de unde ți-ai venit ideea asta?
– E o poveste lungă despre care sper să vorbim atunci când ne vom revedea.
– Asta sună a o invitație, of draga mea nu ai idee ce dor mi-e de tine! Apropo când ne putem întâlni?
– Știi doar că eu am tot timpul din lume, așa că sunt la dispoziția ta draga mea.
– Păi, ce ai spune să ne vedem la o cafea, mâine după ce ies de la muncă?
– Perfect. Atunci așa rămâne.

Prietenia mea cu Ana a început încă din printre zile de liceu. Am fost colege de bancă, ea mereu mă ajuta să-mi termin lecțiile de scris predate în clasă și tot ea a fost cea care mă apăra în fața colegilor atunci când încercau să râdă de mine.

Există doar un singur lucru despre care nu i-am spus Anei și nu-i voi spune niciodată, faptul că am fost îndrăgostită de iubitul ei care i-a devenit soț. Însă niciodată nu am fost invidioasă pe Ana, ba mai mult i-am apreciat mereu și mă bucur pentru ei doi.

A doua zi mă aflam în cea mai selectă cafenea din oraș, așteptându-mi prietena care deja se zărea cum se grăbea să ajungă mai repede la masă unde stăteam.
Când Ana m-a îmbrățișat, am simțit cum lacrimile se adunau în colțul ochilor mei și fără voia mea am izbutit într-un plâns. În brațele Anei am regăsit acea mângâiere familiară ce îți dă senzația de vindecare, e ca un leac pentru rănile tale. Plângeam amândouă, dar și zâmbeam în același timp, Ana, parcă de frică să nu plec, mă strângea tot mai tare în brațele ei. Apoi așezându-ne la acea măsuță de cafea, în timp ce încercam să ne calmăm și unde Ana a început să-mi vorbească.
– Of draga mea, nu îmi să cred că te revăd. Mi-ai lipsit foarte mult, dar te-am înțeles perfect și de aceea nici nu am insistat să te caut.

Mă uitam la ea și mă întrebam cum am putut să stau așa de mult departe de ea, fără să-i văd zâmbetul, să-i aud vocea, să mă lipsesc de prietenia noastră.

– Îți mulțumesc pentru înțelegere și sunt convinsă că tu a fost cea care s-a rugat să-mi revin. Mi-a fost foarte greu să accept plecarea mamei, am întrat în starea aia de disperare. Două săptămâni după înmormântare nu am mâncat absolut nimic. Și prin somn simțeam durerea cum îmi cuprindea sufletul ca un cleștet. E foarte dureros să duci dorul părinților, mai ales că ei îți erau singurul tău sprijin. Îi spuneam Anei în timp ce ea îmi luase mâinile între ale ei.
– Andreea, draga mea, nu cred că pot să-mi imaginez ce ai putut simți în acele momente. Numai gândul că aș putut fi în locul tău mă înspăimântă. Dar important e că încerci să-ți revii și faptul că nu te lași doborâtă de tristețe dă dovadă că ești un om foarte puternic. Să știi că starea ta a fost firească, dar totul este să nu te complaci în ea și mai ales, să nu uiți că moartea e o poartă spre o altă lume. Sunt convinsă că părinții tăi acum se bucură împreună cu îngerii.
– Da, știu acest lucru. Gândul ăsta îmi dă putere să merg mai departe.
– Mă bucur să văd nu ți-ai pierdut din voința ta cea mare. Apropo aseară Darius m-a auzit când vorbeam cu tine la telefon și m-a pus să te întreb când mai poate veni la tine să mai cânte la pian.
– Hmn, parcă și îl vezi că se face pianist. Îl mai duci la lecțiile de canto?
– Să știi că deja se visează un mare pianist. Da, merge de trei ori pe săptămână la canto și profesoara spune că are talent.
– Super! Pe mine muzica m-a ajutat mult, așa că indiferent de rezultatele obținute, să știi că el mereu își va căuta refugiu în muzică. Spune-mi ce ai mai făcut, ce mai face Marcel?
– Eu sunt bine, puțin obosită, că la serviciu nu am timp nici să respir. Acum cu viroza de primăvară, spitalul e plin cu copii, vin zilnic cu tot feluri de boli, uneori chiar mă şi întreb dacă vreodată virușii vor avea un sfârșit. Marcel e bine și el, de abia a terminat un proiect, s-a apucat de altul. Chiar în ultima vreme a fost mai mult plecat, dar asta este viața, e bine că avem de muncă.
– Da cam așa ceva. Mă bucur că sunteți bine, asta contează cel mai mult.
– Mare dreptate ai, îi mulțumim lui Dumnezeu că suntem sănătoși și restul să le facem noi pe toate. Bine dragă mea de acum ar trebui să mă duc să-l iau pe Darius de la canto. Îmi spuse Ana în timp ce se uita la ceasul de pe telefon
– Mi-a făcut bine să stăm de vorbă, acum mă simt mai bine și îți mulţumesc pentru acest moment. Spune-i lui Darius că îl aștept la mine ca să facem un duet împreună.
– Cu siguranță va fi fericit când va auzi asta.

După ce am achitat nota de plată, eu și Ana ne-am luat rămas bun și ne-am promis că de acum înainte, nu va fi zi în care să nu ne sunăm.

Mi-am luat viața înapoi începând să mă bucur de lucrurile mici așa cum am fost învățată și să las natura să-mi fie tovarășă în plimbările mele.

M-am dus la mormântul părinților mei, am reușit să le aprind câte o lumânare, observând că trebuie să plătesc pe cineva care să facă curățenie și să planteze flori. În acel loc mă simțeam foarte liniștită, parcă eram din nou toți trei împreună în duh, încercând să vorbesc cu ei în gând.

A sosit ziua de miercuri când trebuia să merg la fundație. M-am uitat încă odată pe notițele ce le-am cules de pe diferite site-uri, pentru că voiam să știu cât de cât despre adaptare, ca să nu fiu chiar pe dinafară subiectului.

Am ajuns la sediul cu cinci minute mai devreme, dar doamna cu care am vorbit cu o săptămână în urmă mi-a făcut semn din fața ușii ca să intru.

De data asta în mica încăpere erau zece persoane, care am bănuit că trebuiau să fie personalul.
– Bună ziua! Am spus eu după ce am intrat.
– Bună ziua! Îmi răspund câteva voci printre care era și acea voce cunoscută mie.
– Ea este domnișoara despre care v-am vorbit.

M-a prezentat acea doamnă. Toate privirile s-au îndreptat spre mine ca niște reflectoare de cinema și aceeaşi voce mi s-a adresat din nou:
– Vă rog să luați un loc, vom începe imediat ședința.

M-am așezat pe un scaun dintr-o margine și mă uitam la acei oameni cum se mișcau de colo colo cu niște dosare în mâini.
– Acum să începem ședința. Mai întâi trebuie să discutăm despre actele pe care ni le cere ministrul muncii. În mare parte știți despre ce este vorba, fiecare trebuie să aducem o fișă medicală cu analizele la zi și o copie după cartea de identitate. S-a aflat că avem voluntari și ni se cere să le facem contract de voluntariat pentru ca ei să vadă ce studii au, li se cere și lor fișă medicală. Delia, despre care v-am mai spus odată că aș vrea să o cunoașteți, m-a anunțat că mama ei a căzut la pat și nu au pe nimeni să le ajute. Deci, ar fi momentul să acționăm și în cazul ăsta. Cam astea sunt noutățile mele. A început să vorbească un domn, după ce toată lumea a ocupat câte un scaun.
– Pot eu să merg la Delia mâine după ce îi duc cumpărăturile lui Ovidiu. Spune un domn mai tânăr.
– Super! Chiar în zona aia stă și fata asta, o voi anunța că te duci.

După o scurtă pauză de tăcere în care se aștepta ca altcineva să ia cuvântul, a început să vorbească doamna care m-a informat despre această fundație:
– Să-i spunem domnișoarei Andreea că este acceptată în echipa noastră, bineînțeles dacă mai doriți să vă alăturați nouă.
– Cu siguranță că îmi doresc să mă alătur, că altfel nu aș mai fi acum aici. Am vorbit fără să-mi dau seama ce spun
– Dacă sunteți așa de hotărâtă, atunci vom lucra împreună. Dar mai întâi de toate aș vrea să știu dacă ați mai lucrat în acest domeniu sau dacă aveți cunoștințe despre adaptarea locuințelor persoanelor cu dizabilități.  Spune zâmbind cea mai tânără fată din echipă.
– Nu, nu am lucrat niciodată, dar vă dați seama, cunoștințe despre adaptare le am doar în ceea ce mă privește pe mine, de fapt am fost nevoită să le aflu. Însă de săptămâna trecută, după ce am fost aici și am discutat cu doamna Anca, care mi-a spus cu ce aș putea să fiu de ajutor, am căutat pe diferite site-uri despre acest subiect, luându-mi câteva notițe.
– Hmn, interesant. Deci veniți cu temele făcute. Pentru început vom merge împreună acasă la pacienți, vă voi explica cum trebuie luate măsurile la un scaun cu rotile de exemplu sau la diferite obiecte care trebuiesc adaptate după persoana în cauză. În luna mai va avea loc o conferință despre adaptarea aparatelor electrice casnice și ar fi bine să participați, este ceva nou în țara noastră, dar va fi destul de interesant.
– De abia aștept să încep activitatea și vă rog să nu îmi mai vorbiți cu dumneavoastră, că nu sunt o mare doarmă.
– Bine Andreea. Cred că ai înțeles ce acte îți trebuie pentru ca să-ți putem face contractul de voluntariat. Apropo, ai studii superioare? Întrebă domnul care a vorbit la începutul ședinței
– Nu, doar liceul am reușit să-l fac.
În acel moment mi-a dat o listă și a început să vorbească din nou:
– Înțeleg, trebuie să faci analizele din lista asta și să aduci o copie după buletin.
– Da, am înțeles și când voi începe activitatea?
– Acum vom vorbi despre program și stabilim cum ne împărțim activitățile pe luna aprilie.
– În cazul în care Gabriela nu are treabă mâine cu Andreea, poate să vină cu mine și mai ales, dacă mă duc la Delia pentru prima dată, poate vedea exact cum începem să lucrăm cu o persoană.
– Eu mâine trebuie să depun un dosar la C.A.S, pentru un căruț, așa că nu am programat nici un pacient. Vorbi Gabriela.
– Perfect! Atunci ce zici vi cu mine? Întreabă uitându-se la mine.
– Da, bineînțeles că vin. Doar să-mi spuneți ora și unde ne vom întâlni.
– Acum te rog eu să nu-mi maivorbești cu dumneavoastră, pentru că nu sunt așa de domn. Spune el zâmbind.

Ședința a continuat vorbindu-se despre program, despre ce mai au nevoie beneficiarii. S-au stabilit datele când vor fi întâlnirile de grup cu persoanelor cu dizabilități și despre sarcini care trebuiau îndeplinite.

Îi priveam pe acei oameni cum își făceau datoria cu foarte multă dăruie și erau atenți la fiecare detaliu.

După ce ședința s-a încheiat, am stabilit cu Dan locul și ora unde ne întâlnim a doua zi. Mi-am luat la revedere de la toți și am pornit spre un parc din apropiere.

În timp ce îmi făceam plimbarea de seara meditam un pic, cum Dumnezeu ne-a creat atât de puternici, dar noi prin păcat devenim slabi. Eu credeam că sunt aproape de Dumnezeu, care am mers în fiecare duminică la biserică. Am auzit de atâtea ori că atunci când ești cuprins de prea mult întristare înseamnă că ai slăbit în credință. Mi-am adus aminte că am citit într-o carte, unde se spunea că moartea este ca o reîntoarcere acasă, unde Tatăl își așteaptă Fiul cu brațele deschise și îi pune într-un loc special.

Atunci mi-am dat seama cât de mult am greșit în tot acest timp și dacă mama nu îmi apărea în acel vis, cred că continuam în prostia mea.
De abia în acel moment am realizat că trebuie să devin un om matur și responsabil de propria lui viață.

Așa cum am stabilit, la ora nouă dimineața eram în mașina lui Dan, în drum spre un sat la zece kilometri distanță de oraș.
Într-o jumătate de oră eram la poarta lui Ovidiu, care ne-a invitat să bem o cafea împreună cu el.

În mașină, Dan mi-a povestit despre acest băiat că a rămas singur de la 14 ani. După moartea mamei lui, tatăl și-a refăcut viața cu o altă femeie, lăsându-şi copilul la mila oamenilor din sat care îi mai aduceau câte ceva de mâncare. Ovidiu era într-un scaun cu rotile. În ciuda greutăților, el era vesel și îi plăcea foarte mult să vorbească despre istorie.
– Te voi ruga să-i permiţi Andreei să se uite ce adaptări a fost nevoie să-ți facem, pentru a te descurca mai ușor. L-a rugat Dan.
– Da, cu mare drag,.  Deci, hai să-ți arăt căsuța mea de care sunt tare mândru.

Am rămas uimită cum arăta casa lui Ovidiu. Cu ajutorul fundației, el a putut să-și adapteze locuința după nevoile lui. Avea rampa la intrarea în casă, toate utilitățile din bucătărie erau la o înălțime joasă încât Ovidiu putea găti cu ușurință din scaunul lui cu rotile. Baia avea un duș de pardoseală, adaptat în așa fel încât să înceapă un scaun special pentru baie, wc-ul avea suport de sprijin. Dormitorul era spațios, cu un pat care avea un sistem deasupra lui de care se putea ajuta să se ridice.

La câteva case distanță de a lui Ovidiu, am întâlnit-o pe Delia, o fată cu chipul angelic pe care se citea o urmă de îngrijorare. În genunchi Delia încerca să-și îngrijească mama care  căzuse la pat din cauza unui cancer avansat în ultima fază.
– Bună ziua. Noi venim din partea domnului Aurel, fondatorul funcției Suflet lângă suflet. Dumnealui ne-a povestit despre dumneavoastră, că ați avea nevoie de ajutor. Am venit să vedem cu ce am putea să vă ajutăm.
– Da. Domnul Aurel a venit la noi și m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să merg la un grup pe care il faceți. Dar de când mama a căzut la pat, nu am cum s-o las singură. Spune Delia.
– Da, înțelegem situația. Te descurci sau mai vine cineva să te ajute?
– Încerc să fac ce pot, să mențin curățenia, să desfac grăunțe pentru găini și stau cu mama restul timpului. Avem o vecină care mai vine să ne mai ajute.
– Și dumneavoastră cum vă simțiți? Întrebă Dan îndreptându-se spre patul bolnavei.
– Sincer vă spun, nu mă mai gândesc la mine, ci la Delia, care nu mai are pe nimeni. Dar mă rog la Dumnezeu să-mi mai lase câteva zile în plus ca să mai stau lângă ea.
– Te vei face bine mamă! Se auzi glasul fetei.
– Delia, îți place să citești? Că văd că ai o bibliotecă plină de cărți. Am intervenit eu încercând să schimb subiectul.
– Da, cărțile sunt dragostea vieții mele. Ele au fost tot timpul lângă mine ca niște prietene de care nu am avut parte niciodată.
– Să știi că niciodată nu e prea târziu pentru a avea o prietenă. Uite dacă vrei pot să-ți împrumut câteva cărți.
– Da, dacă îți face plăcere și poți să-mi le aduci.  Ar fi super.
– Am să trec în zilele următoare pe aici, pentru a-ți le aduce.

Când am fost din nou în mașină care ne aducea înapoi în oraș, Dan a fost cel care a vorbit primul.
– Cum ți s-a părut aceste două cazuri și îți place cum am reușit să-l ajutăm pe Ovidiu?
– Da. Locuința lui mi-a amintit de un film american, tot așa cu o fată în căruț care avea totul adaptat după nevoile ei.
– Și de Delia ce părere ai?

Am tras aer în piept și pentru o clipă m-am gândit la vorbele acelei mamei îndurerată.

– E dureros să-ți vezi mamă bolnavă, cum durerile îi chinuie trupul și tu nu poți face nimic. Mama mea tot de cancer a murit și ultimele trei luni nu a fost minut în care să nu o doară și numai dacă îi se punea perfuzie cu morfină, se mai calma.
– Din câte am înțeles de la Aurel, doamna asta are metastază în ultima fază. Ea suferă foarte tare că Delia va rămâne singură.
– Of, e foarte grea despărțirea și mai ales în situația noastră. Am simțit-o pe pielea mea, dar asta e cursul vieții pe care nu-l poți schimba.
– Exact, doar că uneori nu pot să înțeleg de ce unii oameni trebuie să sufere atât de mult și aici mă refer la cei cu handicap.
– Pentru că alți oameni să aibă cum să facă un bine și să-și dea seama că sănătatea este cel mai mare dar al omului. Tata spunea că lumea e ca un puzzle și fiecare om e o piesă importantă, iar fără el acest tablou nu ar fi complet.
– Interesantă observație. Dacă stăm bine să ne gândim, imperfecțiunile noastre îi fac pe alți să par perfecți și imperfecțiunile lor ne fac pe noi să părem perfecți.

Experiența mea obținută prin muncă voluntară mi-a deschis noi orizonturi, mi-a dat curajul să mă înscriu la facultatea de asistență socială și nu în ultimul rând datorită Gabrielei, am învățat să fac proiecte de adaptare.

Am suferit împreună cu Delia după ce a rămas singură, încercând să-i fiu ca o soră mai mare, luând-o acasă la mine. Cu ajutorul lui Dan reușeam s-o ducem la plimbare, în excursie și încercam să-i atragem atenția de la durerea pierderii.

Într-o zi eram la sediul pentru a-i da o mână de ajutor Ancăi, care lucra la niște dosare, era și Aurel acolo lucrând la un proiect.
Numai bine mi-am spus eu în gând, acum e momentul perfect să le comunic ideea ce mă bântuia de ceva vreme
– Aș vrea să vorbesc cu voi despre ce idee mi-a venit de când Delia stă la mine.
– Și anume ce? Mă întreabă Anca
– Mi-ar plăcea ca Delia să rămână la mine pentru totdeauna. Mă mai gândeam la Maria și la Miruna, dacă vor să stăm toate patru împreună. Cred că ne-ar fi mai ușor din toată punctele de vedere, ne-am ajuta una pe alta. Fiecare după puterea ei să aibă câte o sarcină în treburile casnice, cum ar fi: una să gătească, cealaltă să facă curățenie, altă facă cumpărături. Înțelegeți? Adică noi patru să ne completăm lipsurile unei altei.

Aurel și Anca mă priveau tăcuți și gânditori lăsându-mă să-mi termin de spus ideea.
– Hmn, nu e deloc o idee rea, după părerea mea. A spus Anca.
– Clar că nu e o idee rea, dar asta ar însemna ca apartamentul tău trebuie să sufere modificări, mai ales că Maria și Miruna folosesc scaune cu rotile în casă. Bănuiesc că ai luat în considerare acest aspect și știu că nu ai avea nimic împotrivă cu modificările de prin casă, dar problema e de unde să luăm bani pentru asta?
– M-am gândit și la bani. Eu am niște bani puși deoparte așa că am avea cu ce să facem.
– Of, Andreea ești o scumpă, cum te gândești tu la toate! Vorbi Anca.
– Dar cu fetete ai vorbit despre asta?
– Încă nu, am vrut mai întâi să vorbesc cu voi, pentru că nu voiam să le dau speranță și apoi să nu se poate.
– Dacă ar fi să ne luăm după lege, nu e legal să locuiască la un loc patru persoanele cu dizabilități care provin din familii diferite. Dar faptul că ești voluntară la noi și mai ales că ești studentă la asistență socială, asta va dovedi că tu ești capabilă să ai grijă de ele.

În mai puțin de o lună casa mea a fost binecuvântată cu trei suflete minunate care au adus speranța și bucuria de altă dată.
În ajunul zilei mele de naștere, când fetele s-au dus la culcare, am zăbovit un pic prin casă și m-am așezat pe canapeaua din sufragerie noastră ascultând muzică. La un moment dat am ațipit și mi-am visat părinții. Tata stătea în fotoliu de lângă fereastră, iar mama stătea pe marginea din lateral și mâna ei cea fină era așezată pe umărul lui așa cum obișnuiau să stea în acele seri lungi de iarnă. Chipurile lor erau luminoase și cu glasul lor cel dulce mi-au vorbit: „Dragostea noastră, felicitări pentru realizările tale, pentru că ai găsit drumul pentru care Dumnezeu te-a trimis în lume. Suntem foarte fericiți că ți-ai găsit surorile și să ai grijă de ele până când va sosi ceasul să vii în casa Tatălui ceresc”.
Am deschis ochii și în jurul meu dănuia pacea și am realizat că  atât timp cât sunt în brațele lui Dumnezeu, nimic rău nu mi se va întâmpla.

Această poveste a fost inspirată dintr-o întrebare: „ce voi face atunci când voi rămâne singur?” Pe care și-o pune orice persoană cu dizabilități. Povestea este una imaginară și scopul ei este de a îi încuraja și a le arăta semenilor mei, că pentru orice situație în care se vor afla, va fi mereu acea ușiță de scăpare.

Dragoste sub clar de lună

 

 

 

E Bianca. S-a născut în anul 1990 într-o zi geroasă de decembrie. Provenind dintr-o familie cu opt copii din părinți care erau cuprinși de patima alcoolului, fata cu părul bălai, cu ochii mari de un albastru pătrunzător, dar triști, a avut o copilărie lipsită de dragoste,  de educație părintească și de bucuria de a fi copil. Toate astea au  fost înlocuite de înjurături, violență, responsabilități mult prea mari pentru un copil.

Ziua pentru Bianca începea la 6 dimineața, mai întâi trebuia să se asigure ca părinții să fie ajunși acasă după nopțile petrecute la bar. Când aceștia lipseau, trebuia să-i caute împreună cu frații ei mai mari pe ulițele satulu,i unde îi găseau de cele mai multe ori în ultimul hal zăcând în șanțuri. Atunci copii își aduceau acasă părinții, unde îi spălau, îi schimbau în haine curate și îi puneau în pat, unde își dormeau în liniște somnul beției.

După ce-i hrănea pe cei trei frați mai mici, Bianca pleca grăbită la școală unde își găsea refugiul și liniștea.

După ore se întorcea acasă, unde își luă în serios rolul de soră mai mare preluând sarcinele mamei sale care rareori era trează. Cea mai mare durere a fetei era agresivitatea tatălui, care lovea în dreapta și în stânga fără milă, fără nici un motiv lăsând în urmă doar vânătăi și răni în sufleţelelor copiilor lui.

Situația din casă o frusta din ce în ce mai mult pe Bianca, adunând răni după răni care aveau să-i rămână în suflett pentru tot restul vieții.

Bianca cu toate astea își dorea să urmeze liceul de informatică fiind pasionată matematică. A trebuit să renunțe la visul ei din cauza imposibilităţilor financiare cu care se confrunta familia ei. Timp de doi ani rămând acasă , se ocupa de gospodărie și vara pentru a mai face un ban, cu care cumpăra alimente, se ducea cu ziua la munca câmpului.

Pe zi ce trecea, Bianca era tot mai obosită. Din cauza suferinței pe care o avea în sufletul ei, s-a născut dorința de a pleca de acasă. La începutul primăverii fata de 16 ani a fost găsită leșinată de o vecină la marginea drumului. Femeia cu inimă bună după ce a reușit s-o trezească pe Bianca, a dus-o la cabinetul medical din sat, unde doctorul a presupus că ar fi vorba de apendicită. Atunci acea femeie a mers acasă la părinții copilei cerându-le acordul s-o însoțească la spital.

Odată cu intervenţia chirurgicală viața Biancăi avea să se schimbe, luând de una singură hotărârea să fugă din spital la doar trei zile de la operație, pentru că îi era frică să nu vină cineva după ea și s-o ducă înapoi acasă, unde nu-și mai dorea să ajungă niciodată.

Bianca doar în pijama și în șlapi hoinărea pe străzile orașului înfruntând frigul nopților reci de primăvară, dormind prin gări flămândă, stoarsă de orice putere și luată în râs de trecători. Dorint să-și găsească de muncă, gândindu-se că astfel va putea căuta o gazdă și să se întrețină, s-a informat la toate magazinele și firmele care aveau pe uși afișate anunțuri că angaja personal. Însă nu a avut nici o șansă deoarece nu avea vârsta necesară ca să poate fi angajată.

Pe zi ce trecea corpul Biancăi se dezvolta, devenind mai frumoasă. Nu aveai cum să nu-i observi feminitatea care se ascundea sub hainele uzate găsite.

Într-o seară o mașină s-a oprit în dreptul ei și din ea au ieșit doi bărbați, încercând să intre în vorbă cu ea, au întrebat-o de unde venea, în timp ce încercau s-o atragă spre mașina lor.

Atunci biata fată a început să țipe încercând să fugă, dar bărbaţi s-au luat după Bianca ca s-o prindă cu mâinile lor puternice, însă un băiat a strigat la acei răpitori, spunându-le că dacă nu o lasă în pace, vor avea de a face cu poliţia. În momentul acela bărbați s-au îndepărtat de Bianca, lăsând-o doar cu eroul ei pe acea stradă pustie.

Băiatul apropiindu-se de Bianca, care tremura de frică, cu un glas cald i-a spus să nu se teamă deoarece nu-i va face nimic, doar vroia să se asigure că e bine și o sfătuia în același timp să se ferească de acei bărbați, pentru că sunt niște infractori căutați de poliție.

Bianca stătea speriată fără a se uita la Luca care era un băiat de 20 ani, înalt cu umeri lați, iar părul lui negru, bine aranjat îi scotea în evidență ochii verzi. La început a încercat să se îndepărteze de el, dar l-a auzit din spatele ei întrebând-o dacă vrea s-o însoțească până acasă, ca să nu se mai ia nimeni de ea.

La cuvântul acasă Bianca a tresărit și ca un fulger în mintea ei au apărut imagine legate de acel loc; fiind prin apropierea gării. Auzind în îndepărtare un fluierat de tren, i-a spus lui Luca că a pierdut trenul de seară. Atunci băiatul, pentru că nu vroia să o lase singură, a stat cu ea până dimineață.

Era o noapte caldă de vară, cei doi stăteau pe o bancă la o distanță de câțiva centimetri unu de altul. Luca fiind primul care căuta subiect de discuție î-a spus Biancăi că este student în anul doi la facultatea de arhitectură, i-a povestit despre pasiunea lui pentru muzică, îi plăcea să cânte la chitară și să compună melodii. I-a mai spus că în timpul liber făcea voluntariat la un orfelinat, având o compasiune pentru acei copii, deoarece el crescuse în acel loc până la 7 ani când a fost adoptat de o familie care i-a oferit cea mai frumoasă șansă din viața lui. Le era recunoscător pentru acest lucru.

Bianca asculta în liniștea nopții glasul băiatului acompaniat de cântecul greierilor și fără să spună niciun cuvânt urmărea cu atenție șirul poveștii.

La un moment dat Luca a tăcut uitându-se la fata care nu îndrăznea să-și ridice privirea din pământ, îi transmitea o tristețe. Dar în același timp și o stare plăcută, cara l-a făcut să aștepte în tăcere până când ea a avut curajul să-i vorbească. După o jumătate de oră, timp în care luna plină îi cuprindea pe amândoi în lumina ei, Bianca a simțit să-i măturisească că a minţit, i-a povestit toată viața ei până în amurgul dimineții, când telefonul lui Luca a sunat. Erau părinții lui îngrijorați de lipsa fiului lor spunându-i să se ducă acasă. Atunci băiatul i-a spus Biancăi că se va întoarce în după amiaza acelei zile și că între timp se va gândi la o soluție prin care o va putea ajuta.

La ora stabilită Luca era în același loc unde și-a petrecut noaptea împreună cu Bianca de la care nu-și mai luase gândul. Chipul angelic îl avea în suflet însoţindu-l oriunde. Vocea ei duioasă îi răsuna în minte ca un ritm de chitară. O căuta cu privirea peste tot, speriat la gândul că nu va veni și asta ar fi însemna să nu o mai revadă niciodată. Dar după câteva clipe Bianca a apărut ca o rază de soare.

La început fiind entuziasmat s-a simțit învăluit de dorința s-o îmbrățișeze și să-i da de veste că a găsit un adăpost unde ar putea sta, însă s-a abținut să facă acest gest considerând că trebuie s-o ia încet. Așezându-se amândoi pe banca care a fost părtașă în acea noapte la dezvăluirea poveştilor lor, el i-a dat pizza ce o avea în mână spunându-i că pe drum i s-a făcut foame și s-a gândit că i-ar plăcea s-o savureze împreună cu ea. În timp ce mâncau, Luca încerca s-o facă să râdă spunând glume la care Bianca începuse să zâmbească și devenea ușor ușor tot mai destinsă, apoi i-a spus că i-ar plăcea să-i arate locul lui de refugiu.

Băiatul îmbrăcat într-un tricou gri, în pantaloni bej și încălțat cu sandale sport, ignorând toate privirile ce se îndreptau spre el, pornea la drum cu acea fată care dormea pe unde apuca, nespălată și cu hainele de pe ea rupte.

Mergeau amândoi pe drumuri necunoscute de Bianca, care era cuprinsă de fiori ce nu le-a mai simţit niciodată până atunci. Era bucuria care în sfârșit își făcea apariția în sufletul ei îndurerat, o oază de speranță mult visată. Lângă Luca se simţea ocrotită. Cu fiecare stradă pe care o pășeau, fața ei devenea mai luminoasă, pentru prima dată viața îi zâmbea.

Ajunși la o căsuță bătrânească de la marginea orașului, pe care Luca a moștenit-o de la bunicii lui, au întrat în curte unde dăinuia o liniște fermecătoare desprinsă dintr-un basm. De la poartă și până la întrarea în casă era o alee făcută din pietre tasate în pământ. Iar în ambele părți acelei alei, era o iarbă de un verde aprins și bine întreţinută.

Casa avea două încăperi, un dormitor în care erau expuse poze de familie și o bucătărie. Luca cuprins de emoții o învită pe Bianca să ia loc pe o canapea uzată din dormitor, în timp ce el și-a luat în brațe chitara și a început să fredoneze o melodie pe care a compus-o special pentru o serbare de la orfelinat. Acea piesă plină de sensibilitate descriau bucuria de a fi copil, a făcut-o-o pe Bianca să verse câteva lacrimi. Gest care  l-a pus pe Luca în dificultate, neștiind dacă acea reacție a ei era una plăcută sau el nu cânta bine. Când a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea i-a spus că nu a mai auzit asa un cântecfrumos și că i-ar fi plăcut să aibă o copilărie în care să fugă după fluturași, să se simtă iubită, să danseze și să creadă în lumea poveștilor așa cum a descris el în acea melodie.

Atunci lăsând chitara Luca a îngenunchiat în fața Biancăi, de care se simțea tot mai apropiat, i-a luat mâinile mici și muncite între ale lui căutându-i privirea înlăcrimată, i-a spus că de acel moment încolo nu i se va întâmpla nimic pentru că el va avea grijă de ea. Moment în care Bianca a reacționat brutal,  spunându-i că așa ceva nu se poate, că el vroia să profite de ea.

În timp ce încerca să fugă din acel loc a simțit cum a prins-o ușor de brațul drept rugând-o să-i mai acorde câteva minute înainte să plece.

Cu un oftat adânc ea s-a întors cu fața spre el și l-a privit fix în ochi, fără să-i spună niciun cuvânt, doar i-a analizat privirea de parcă dorea să afle fiecare gând al său. Atunci cu vocea blândă Luca i-a zis că le-a povestit părinților  despre noaptea petrecută împreună și ei au fost cei care l-a sfătuit s-o ducă în acel loc, unde ar putea să stea cât timp avea nevoie, deoarece în acea casă nu locuia nimeni. Atunci Bianca după ce a stat puțin pe gânduri analizând situație ei din ultimele luni, a acceptat să rămână.

În cele din urmă Bianca a reușit să-și găsească de muncă ca ajutor de bucătar la un restaurant, având posibilitatea să se înscrie la liceu, lucru ce o făcea să prindă încredere în propriile ei puteri și să-și deschidă noi orizonturi.

Începea să zâmbească tot mai mult luminându-și chipul, simţea cum speranța răsărea în suflet. Luca o lua cu el la orfelinat, unde Bianca se împrieteni cu copiii, făcând împreună activități educative. În același timp încerca să le transmită cât mai multă iubire.

Pe zi ce trecea Luca se simţea atras de Bianca, o îndrăgea din ce în ce mai mult, era fermecat de fiecare gest de al ei, cu nerăbdare aștepta să-și termină cursurile, să se ducă la căsuța, unde o găsea pe cea care avea să-i contureze sensul vieții.

Își petreceau serile împreună, Bianca obișnuia să-l aștepte cu ceva dulce făcut de ea, gest pe care Luca îl aprecia și nu uita niciodată să o răsplătească cântându-i cele mai frumoase piese de dragoste la cara inima ei începea să bată în același ritm cu chitara.

Întinşi amândoi pe iarbă sub cerul înstelat, vorbeau diverse subiecte, Luca o ajuta la teme pentru școală, își șopteau tot ceea ce simțeau ajungând ca sufletele lor să se descopere unul pe celălalt. Miezul nopții, de cele mai ori, îi găseau îmbrăţişati. El o adora pentru bunătatea pe care o emana în jur, pentru feminitatea pură care se regăsea în fiecare mișcare a ei. Căldura din vocea îl făcea fericit și să viseze la o lume doar a lor. Ajunseseră s-o dorească pe zi ce trecea mai mult.

Ea lângă el se simțea ocrotită, sentiment care îi dădea aripi, în el se regăsea pe ea însăși, Îi era sursa de putere de care avea nevoie, inima începea să-i bată când îl zărea venind grăbit spre căsuţa vrăjită, care îi ascundea de ochii lumi, locul unde lua naștere iubirea lor.

Într-o sâmbătă dimineața Bianca a fost trezită de soneria de la întrare, s-a dat jos din pat puțin speriată că nu-și putea da seama cine ar putea fi la ora aceea. Îndreptându-și privirea spre fereastră, l-a văzut pe Luca care părea entuziasmat. Îndată ce ea a descuiat ușa el, i-a spus să se schimbe repede, să-și ia câteva lucruri într-un rucsac, că vor pleca la munte cu mașina tatălui lui și a rugat-o să nu-l întrebe nimic deoarece nu aveau timp de vorbit.

Pe drum Bianca părea dusă pe gânduri. La întrebarea dacă a pățit ceva, ea a răspuns că a visat că frații ei erau trişti, flămânzi, trăind în mizerie. Atunci Luca i-a luat mâna ducând-o în dreptul buzelor lui și a sărut-o în timp ce conducea. Apoi i-a spus că s-a gândit mult la situaţia fraților ei ajungând la concluzia că pentru a ajuta pe cineva mai întâi trebuie să se ridice pe ea însăți El a sfătuit -o să-și acorde timp pentru a se stabili din punct de vedere finaciar, convins că doar așa își putea ajuta familia. Bianca și-a ridicat privirea spre cerul senin mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru omul pe care l-a trimis în viața ei rugându-L să-l binecuvânteze și să aibă El grijă de frații ei.

Ca doi îndrăgosti ţinându-se de mână, Luca și Bianca escaladau munți însoțiți de fluturași care zburau în jurul lor, învăluiți de sunetul cascadelor ce se loveau de stânci. Admirau frumusețile naturii. Luca își privea cu drag iubita uimită de înălțimea muntelui pe care se aflau, înconjurat de munți mai mici cu vârfuri ascuțite ce o duceau cu gândul la acele castele din cărțile de povești. Încerca să fie atentă la orice detaliu fără să-i scape nimic.

Erau doar ei doi pe acel vârf de munte, siluetele lor se reflectau în razelor soarelui, rușinat parcă de dragostea lor, se ascundea încet după munții.

Bianca copleșită de emoțiile pe care le simţea până la degetul mic de la picior. S-a așezatj jos îndemnându-i și pe Luca să ia loc lângă ea. Atunci el s-a așezat în brațele ei cuprinzându-i talia subţire cu mâinile lui puternice. Inimile lor băteau în același ritm, el a sărutat-o pe obrazul ei catifelat. Ea și-a lăsat capul pe umărul lui șoptindu-i cât de mult îl iubește.

La un moment dat, pe când soarele asfințea, palma lui Luca se deschise și sub privirea Biancăi a apărut un inel de aur, finuț cu un diamant mic și strălucitor. El îi șoptea la ureche că acea dorință o sălășuia de o vreme în sufletul lui, mărturisindu-i că lângă ea își vedea tot viitorul. Era acea persoană de care el avea nevoie pentru a simți bucuria vieții, ființa care îl făcea să se simtă împlinit și o vede lângă el în toate serile și în toate diminețile până la sfârșitul zilelor lui.

După ce atras adânc aer în piept, Luca a rugat-o pe Bianca dacă poate să-i fie soție, iar ea cu un not în gât, cu ochii înlăcrimați și cu un glas tremurând a spus da iubirii lor.

Într-o zi însorită de vară Luca și Bianca și-au unit destinele în fața lui Dumnezeu, chiar în curtea acelei căsuţe de la marginea orașului și în care au trăit până la sfârșitul vieții. Fiind o nuntă în familie așa cum și-au dorit mirii. La legământul lor au participat părinții și cei mai apropriați prieteni a lui Luca, iar de la Bianca au fost de fața toți frații rămași orfani de un an.

Bianca purta o rochie de mireasă simplă de un alb imaculat, cu bretele ce îi lăsau ușor umerii la vedere. Decolteul îi scotea în evidenţă formele delicate ale gâtului și cădea ușor pe lângă talie. Părul ondulat îl avea lăsat pe spate, iar cel din față era prins lejer în zona cefei. Pe cap purta o coroniță din trandafiri roz deschis în ton cu buchetul.

Luca îmbrăcat într-un costum negru și cămaşa albă. Cu papionul de la gât de un albastru închis, reușea să dea culoare ținutei. Părul îl avea dat peste cap făcându-l să pară ca un prinț.

Mirii erau desculți pentru că și-au dorit să fie cât mai aproape de natură în acea zi importantă, când amândoi porneau pe același drum, își mărturiseau iubirea unui altului doar din priviri în timp ce dansau, simţindu-se fericiți pentru realizarea lor și pregătiți să păşească prin viață împreună.

Bianca după terminarea liceului a urmat o postă liceară de asistent medical, s-a angajat apoi la un spital unde îi îngrija pe bolnavi cu multă dăuire și pentru fiecare găsea un cuvânt de încurajare. Avea grijă ca frații ei să nu ducă lipsă de nimic și să urmeze școli care mai târziu i-au ajutat să-și găsească un rost în viață.

Luca a preluat locul tatălui la firma lor de construcție, astfel a putut să refacă casă moștenită de la bunicii lui. El și Bianca au trăit o viață liniștită, trecând împreună peste orice greutate și și-au crescut cele două fete ale lor cu multă înţelepciune și dragoste.