Prima pagină

deLoredana

Năluca din vis

 

Ca o năuca te-am zărit
Într-o seară cu lună plină
În lumina ei pășeai încet

Pe o punte magică
Între vis și realitate.

A fost de ajuns doar de o privire
Ca să simt că te recunosc
Parcă dintr-o altă viață
Să știu că ești cel pe care îl așteptam

La care visam în miezul nopții
Până ce adormeam cu tine în gând.

Pășeai desculț pe pământul umed
Și cu fiecare pas erai mai aproape de mine.
Atât de aproape unul de altul
Încât ți-am simțeam inima bătând
Iar privirile noastre s-au întâlnit.

Eu de teamă am vrut să fac un pas înapoi
Să fug departe de acel loc, de tine,
Dar mi-ai șoptit să stau o clipă
Pentru că așa fost scris în stele
Ca noi doi să ne întâlnim
Pentru ca povestea noastră
Să fie scrisă cu praf de stele
Care acum se întinde pe tot cerul.

În noapte sub lună
Dansam Îmbrățișați
Pe ritmul inimilor noastre
Și ne vorbeam în șoapte
Jurându-ne iubire pentru totdeauna.

Dar ce să vezi?
Ai dispărut ca o nălucă
La prima rază al soarelui
Lăsând în urma ta praf de stele
Doar o șoapte și o amintire
A unei nopți de dragoste.

deLoredana

Din nou copii într-o lume magică

 

Copilăria e un loc minunat, unde brațele calde a mamei, glasul duios și mângâierea ei vindecă orice rană. E un tărâm unde bucuria e un baton de ciocolată împărțit la patru. Era o zi de vară atunci când stăteam pe afară până seara târziu fără să ne mai săturăm de joacă. Era un scrânciob din care strigam că vreau vânt mai tare, apoi aveam impresia că sunt mai aproape de cer și râdeam cu gura până la urechi. Copilăria e amintirea jocurilor pe care le jucam cu frații mei în serile lungi de iarnă, poveștile citite de mama până ne scufundam într-un somn profund.
Aceste amintiri mi-au revenit în minte acum ceva timp când dintr-un fotoliu mă uitam pe fereastră la copii, erau veseli, în mână aveau câte un balon și se bucurau de o bomboană sau de o mică jucărie.
Am privit acel tablou a fericirii până când mi-am închis ochii. Atunci am avut impresia că mă aflam la cumpăna între vis și realitate. Parcă mă plimbam în parcul Copou unde alergau copiii având baloane în mână. Priveam fericirea din ochii celor mici pe care altă dată o trăisem și eu. În acel moment mi s-a făcut așa dor de copilărie încât mi-aș fi dorit să pot da timpul înapoi, să fiu iar fetița îmbrăcată în rochia mea preferată, să am părul prins în două codițe, să mai am inocența unui copil.
Înaintam pe alee ascultând râsul copiilor care se adunau în fața unei scenei și atunci mi-am dat seama că vor avea parte de un spectacol.
Ca să nu deranjez spectatorii care erau nerăbdători să se întâlnească cu personajele lor preferate, am trecut prin spatele scenei, unde toate lumea era agitată. Atunci am tras cu coada ochiului la artiștii care în loc să urce pe scenă și să-și prezinte numărul, ei se certau, lucru ce m-a făcut să mă opresc și să trac cu urechea.
– Cum să nu mai vină? Doar știe că e personajul principal. Vorbea bărbatul costumat în clovn.
– A spus că fetița ei și-a rupt piciorul și acum e la spital. Răspunse un alt bărbat îmbrăcat în prinț .
– Și noi ce facem fără zână pe care toată lumea o așteaptă cu sufletul la gură?
– Nu putem facem nimic decât să le spunem copiilor că nu a mai putut să ajungă. Spunea unul dintre cei doi pirați.
– Da, să spunem că a răpit-o vrăjitoarea. Susținea celălalt.
– Și aș putea întra primul să le povestesc cum a fost răpită, iar eu voi pleca în căutarea ei și după aia întrați voi ca să vă faceți numerele. A spus prințul.
– Ce idee grozavă, asta da improvizație, bravo băiete! Deci așa vom face, nu?
– Voi sunteți duși cu cap sau vă prefaceți?
– Noi doar căutam o soluție, ca să putem să ține spectacolul și să nu ne pierdem bani.
– Corect și în plus numerele noastre sunt foarte bune, așa că nici nu se va simți lipsa zânei.
– Dar unde ați mai auzit spectacol pentru copii fără zână? Vă dați seama dacă mergem pe aceasta idee îi vom dezamăgi pe cei mici chiar de ziua lor, în loc să-i facem să zâmbească?  Așa cum vă spuneam, noi nu jucăm doar niște roluri, ci îi ducem pe copii în lumea poveștilor, îi facem să creadă că există minuni. Nu ne putem juca cu dorințele lor sau să le spunem că zâna a fost răpită când ea are puteri magice și nimeni nu ar putea să o răpească. Le spune clovnul.
– Și ce vom face în acest moment?
Clovnul a aruncat o privire la copii care erau nerăbdători să-și vadă personajele favorite și a oftat întorcându-se spre colegii lui.
– Uitați-vă cum ne așteaptă micuții, dar va trebui să-i anunțăm că spectacolul se anulează.
– Nu cred că e cea mai bună idee. De ce să renunțăm și să-i dezamăgim, când am putea să-i facem să zâmbească chiar fără zână?
– Știm deja că toți cei de față o așteaptă și nu pot să le spun că ea nu mai vine. Dar dacă veți mă retrag și vă las să vă faceți numerele, că eu unu nu pot să dau ochii cu ei în această situație. A spus Clovnul.
– Dar ce vom face fără Clovn? Măcar tu să fi dacă zâna lipsește.
– Vă rog să mă înțelegeți, chiar nu pot.
În tot acel moment mă uitam la bărbatul deghizat în clovn, mergea dintr-o parte în alta foarte neliniștit, dezamăgit de acea situație. Pentru o clipă venise în partea unde mă aflam eu, încât i-am putut simțit durerea, iar în ochi avea lacrimi ce se prelingeau ușor pe obrazul lui colorat. Se vedea cât de mult suferea că spectacolul era compromis, se vedea că ar fi fost în stare de orice doar ca să o aducă pe acea zână în acest loc
– Acum mai mult ca oricând aș vrea să fiu un magician și să pot aduce o zână. Spuse el oftând.
Între timp din partea cealaltă a scenei se auzeau vocile copiilor întrebându-și părinții dacă mai e mult până ce zâna cea bună va apărea și li se răspundea că o vor vedea imediat.
– Cred că auziți și voi ce aud eu. Of Doamne de ce ar trebuie să se întâmplă asta tocmai azi?
– Eu spun să nu mai așteptăm și să urcăm pe scenă în formula asta. Interveni fata deghizată în pisică.
Priveam cum acei artiști se îndreptau spre scenă și în acea clipă am pășit spre ei. După câteva secunde timp în care nu știam ce să fac, să plec sau stau, bărbatul costumat în prinț m-a văzut.
– Doamnă vă rog să ieșiți din acest cort, pentru că nu aveți voie să intrat aici. Mi-a spus el.
– Mă scuzați, dar am auzit discuția între voi și mă gândeam să vă întreb dacă v-aș putea ajuta cu ceva.
În cel moment bărbatul se uitat lung la cadru meu de care mă ajut să merg, apoi la mine și mi-a zâmbit.
– Vă mulțumim pentru intenția dumneavoastră și vă rog să nu mă înțelegeți greșit dar nu cred că ne-ați putea ajuta. Acum ne scuzați, dar trebuie să începem spectacolul.
– Înțeleg la ce vă referiți, dar totuși mă gândeam că aș fi putut sta pe un scaun și să joc rolul. Cel puțin era o zână dar se pare că nu e o idee bună. Îmi cer scuze chiar nu trebuia să intru aici. I-am spus în timp ce mă întorceam spre ieșire.
– Mai stați un pic și vă rog să-l ierți pe colegul meu. Am auzit vocea clovnului care era în spatele meu.
– Este în regulă, nu vă faceți griji și da, are dreptate nu vă pot fi de folos.
– Ba eu sunt de o altă părere, în plus chiar îmi place ideea dumneavoastră și dacă doriți să ne ajutați v-aș fi recunoscător.
– Sunteți sigur de asta? L-am întrebat eu nedumerită.
– Foarte singur, iar dacă doriți să faceți acest lucru am să vă rog să-i dați voie colegei mele să vă ajute să îmbrăcați acea rochie de acolo și să vă mai aranjeze puțin părul.
În acea clipă am văzut rochia galbenă cu alb, lungă, cu mănânce lungi, din tul. Era atât de frumoasă încât îmi surâdea ideea de a o îmbrăca, lucru ce m-a făcut să nu dau înapoi. În timp ce eram ajutată de fata deghizată în pisică care urma să-mi fie asistentă pe scenă cineva îmi spunea ce am de făcut, cum să vorbesc, să zâmbesc și să ascult dorințele copiilor. Apoi mi-a pus pe cap o coroniță de flori colorate și mi-a dat bagheta magică.
Pentru o clipă m-am uitat într-o oglindă și am realizat că visul din copilărie de a fi prințesă s-a împlinit. În acel moment am avut sentimentul că mă aflam într-o poveste și parcă știam tot ce urma să fac. Atunci i-am privit pe cei din jur și am spus că sunt gata de spectacol.
– Wow, tu chiar ești un magician. I-am auzit vocea prințului.
– Eu sunt doar un clovn haios, dar poate m-a auzit vreun peștișor de aur și mi-a îndeplinit dorința.
– Când vă spun că orice dorință chiar se îndeplinește voi râdeți de mine, dar acum aveți dovada în fața voastră. Le-a spus fata care mă ajuta să urc pe scenă.
În aplauzele celor mici am apărut pe scena de pe care îi priveam, uni râdeau, alți se uitau la noi fascinați și din când în când ne făceau cu mâna. Pirații au început să cânte la chitară, în timp ce fiecare ne așezam la locurile noastre. După ce clovnul le-a urat bun venit invitațiilor asigurându-i că vor avea parte de multe surprize în acea zi, ne-am făcut programul artistic.
Așa cum s-a stabilit, clovnul și-a făcut numărul făcând spectatorii să râdă de stângăcia lui. Încerca să bage bilele într-un coș dar acestea se împrăștiau pe toată scena. Încerca să facă podul însă de fiecare dată cădea în fund și își pierduse nasul cel roșu, iar în locul lui se chinuia să-și pună o minge întrebându-se cum să facă ca să stea. În acel moment un hohot de râsete se auzea din toate părțile și atunci clovnul s-a bosumflat.
– De ce ești trist clovnule, ce ai pățit? L-am întrebat timp ce stăteam scaun.
– Pentru că am două mâni stângi și nu-mi iese nicio schemă din cele pe care voiam să le arăt copiilor, dar am dat greș, ba mai mult au râs de mine. Răspunse clovnul ținându-și capul aplecat.
– Păi dacă au râs înseamnă că s-au bucurat de ceea ce ai făcut.
– Nu, ei au râs de mine cât de prost sunt, nu pentru că i-am amuzat.
– Dar după câte înțeleg, tu îți doreai să-i faci pe copii să râdă și ai reușit așa că ți-ai atins scopul.
– Of nu așa cum mă gândeam.
– Dar spune-mi ce scheme nu ți-au ieșit, poate reușesc eu să te ajut.
– În primul rând am vrut să le arăt cum arunc mingile în coș fără ratez niciuna, dar le-am ratat pe toate și crede-mă că am avut țintă bună.
– Nici nu mă mir că nu ți-au intrat, pentru că acel coș e întors cu gura în jos.
– Deci nu pot să cred cât de zăpăcit sunt și eu care mă întrebam de ce sar așa de tare.
Atunci clovnul a întors coșul și vesel și-a strâns mingile de pe jos pe care le-a aruncat la coș în timp ce zâmbea la spectatori.
– Bravo, ai reușit să bagi pe toate și acum nu ai de ce să mai fii supărat.
– Ba da. Spuse el oftând.
– Ce mai este?
– Mi-aș dori să fac podul, dar de fiecare dată cad în fund.
– Hm adevărul că e cam greu de făcut. În primul rând trebuie să știi cum se face și apoi trebuie să exersezi mult până ce îți va ieși perfect.
– Păi știu cum să-l fac și am exersat de trei ori înainte, dar nu-mi iese nimic.
– Dacă ai repetat doar de trei ori, nici nu mă mir că nu-ți iese, dar totuși arată cum faci tu podul.
Clovnul s-a lăsat pe spate dar în loc să atingă podeaua cu amândouă mânii, el le întindea câte una și în acel moment s-a dus de-a bușilea aterizând în fund. Atunci toată lumea a început să râdă de clovnul nostru care era foarte nepriceput și amuzant.
– Uită-te la acest clovn haios, nici podul nu știe să-l facă. Spuse asistenta mea răzând și ea în hohote.
– Exact cum îți spuneam toți râd de mine, de parcă ei ar ști să-l facă mai bine.
– Eu chiar știu să-l fac perfect, uite-te la mine.
Asistenta fără să mai stea pe gânduri a făcut podul și clovnul a rămas uimit de aceasta.
– Wow pisicuță, într-un adevăr îți iese foarte bine, dar nu ai vrea să-l înveți și pe el cum să-l facă? Am întrebat-o eu.
– Aș putea încerca, dar el e cam… știi tu e cam gras și…
– Stai puțin vrei să spui că eu sunt gras? Interveni clovnul.
– Hm, da puțin, chiar puțin mai mult.
– Ba nu sunt. Uiți-vă ce suplu sunt, ne-a spus clovnul încercând să-și țină respirația, însă la un moment dat și-a drumul la aer și deodată burta lui a devenit ca un balon mare încât i-au sărit nasturii de la bluză.

Văzând în ce postură proastă ajunse iar, a oftat adânc, a început să se facă haz de necaz și să râdă împreună cu copii. Însă peste câteva minute devenise foarte serios și se uita la prinț care avea o floare în mână.
– Aaa deci la tine era nasul meu cel frumos. Spuse el îndreptându-se spre el.
– Despre ce vorbești? L-a întrebat prințul mirat.
– De nasul meu roșu pe care îl ai în acest moment în mână. Ce hoț mai ești!
– În primul rând nu sunt hoț, în al doilea rând această bilă din burete am găsit-o pe jos și am reușit să o lipsesc de acest pai verde, pentru a-i oferi zânei o floare.
– Vrei spui că l-ai lipit cu super-glu?
– Bineînțeles că da, uite ce floare frumoasă mi-a ieșit și cred că zâna va fi foarte încântată de ea.
– Vai de nasul meu ce i-ai făcut, uite în ce hal arătă și acum ce mă voi face fără el? Se văita clovnul.
– Ți-am că nu e nasul tău…
– Ba da e, nu-i așa copii?
În acest moment copii în cor au confirmat că bietul clovn avea dreptate și acea bilă roșie era chiar nasul lui.
– Ups, îmi pare rău dar nu am știam că e nasul tău, așa că te rog să mă ierți.
– Degeaba îți ceri scuze prințule, că fapta e consumată și eu am rămas fără nas.
– Hei, dar ce se întâmplă acolo? Am întrebat eu.
– Ooo zână ai putea să mă ajuți să-mi repar greșeală? Te rog. Spuse prințul.
– Presupun că vrei să repar nasul clovnului, nu?
– Și dacă poți face asta, ți-aș fi recunoscător toate viața.
– Te-aș putea ajuta, dar am nevoie și de ajutorul tău.
– Fac orice, dar te rog dragă zână fă o magie și repară nasul.
– Dar pentru asta e nevoie de  magie și ca ea să funcționeze trebuie să crezi la fel ca mine.
– Aha, cum să nu cred în puterea ta magică, când știu că trebuie doar să-ți ridici bagheta și orice dorință se îndemplinește. Răspunde prințul.
– Atunci ia nasul roșul al clovnului și închide pumnul, iar eu îl voi atinge cu bagheta, apoi numărăm împreună și când ajungem la trei să-l deschizi. Dar nu uita să crezi din toată ființa în puterea magiei.
– Așa voi face.
Prințul făcuse așa cum i-am spus și când mi-am atins bagheta de pumnul lui am simțit o putere în mine pe care nu o mai trăisem până atunci. Cu ochii închiși am numărat până la trei, atunci pumnul prințului s-a deschis și spre surprinderea celor de față acel nas era ca nou. Atunci clovnul s-a apropiat de noi uimit pentru că frumosul lui nas nu mai avea nicio fisură sau urmă de lipici.
– Wow, e mai roșul, mai frumos ca niciodată și mai moale. Spuse clovnul foarte fericit.
De bucurie că și-a recuperat nasul cel roșu, clovnul a început să sară de pe un picior pe altul. Apoi și l-a pus pe nas lăudându-se cu el, în acel moment se credea cel mai frumos și dansa având grijă să nu-i cadă iar.
Între timp prințul și asistenta m-au ajutat să ajung la marginea scenei pentru a fi mai aproape copii care îmi zâmbeau și se uitau la bagheta magică. După încă o melodie a piraților care a pus toată lumea în mișcare dansând pe ritmul de chitară, am luat cuvântul. Era momentul în care puteam vorbi cu copii, să le ascult dorințele, să facem glume împreună și ajutați de asistentă urcau pe scenă unul câte unul.
– Bună, cum te numești și câți ani ai? Întreb pe fetița cu două codițe blonde și cu ochii verzi, care stătea lângă mine.
– Ana Maria și am patru ani și 11 luni. Răspunse ea cu un glas melodios.
– Asta înseamnă peste o lună vei împlini cinci ani, nu?
– Da, așa e.
– Și ce ți-ai dori de ziua ta?
– Un căluț, pentru că îmi plac foarte mult căluții.
– Într-un adevăr sunt foarte frumoși și presupun că vrei unu adevărat.
– Nu, vreau unu de jucărie, deoarece unul adevărat nu încape în casă.
– Ai dreptate, la asta nu m-am gândit.
– Dar mi-a șoptit un porumbel că Ana Maria are o dorință pe care vrea să ne o spună, nu-i așa? Interveni prințul.
– Eu am mai multe dorințe, nu doar una. A răspuns fetița cu codițe.
– Păi spune pe cele mai mari.
– Unu aș vrea să o îmbrățișez pe zână, doi vreau un căluț și trei vreau ca oamenii mari să zâmbească mai mult.
– Wow, ce frumoase sunt dorințele tale! Dar de ce vrei tu ca oamenii să zâmbească? Am întrebat-o impresionată de ultima ei dorință.
– Pentru ca să fie fericiți, să se bucure și să se joace așa cum facem noi copiii, să nu mai stea toate ziua supărați. A spus micuța gesticulând.
– Poate nu sunt supărați, ci doar serioși.
– Chiar și așa, vreau ca ei să zâmbească tot timpul.
În timp ce vorbeam cu acea fetiță, asistenta mi-a șoptit ceva la ureche, moment în care clovnul a adus o cutie de care mi-am atins bagheta. În acea clipă capacul de la cutie s-a dat la o parte și în ea se afla un frumos căluț din lemn. Am stras cu coadă ochiului la Ana Maria care era foarte uimită, nu-i vedea să creadă ce minune s-a produs, fără să mai facă niciun gest, aproape uitase și să mai respire, se uita la căluț micuț colorat în curcubeu iar coama lui era galbenă.
– Îți place? Am întrebat-o
– E cel mai frumos căluț pe care l-am văzut vreodată. Spuse ea foarte emoționată.
– Ce mă bucur că îți place, asta pentru că el e al tău.
– Vorbești serios, chiar îl pot lua acasă?
– Normal că da draga mea, doar asta ți-ai dorit, nu?
– Și arată exact așa cum mi l-am imaginat. Mulțumesc zână bună.
– Stai că mai am ceva pentru tine.
– Cum?
– Păi ai spus că vrei o îmbrățișare de la mine, așa că vino aici.
În acel moment mi-am întins brațele către puiul de om ce m-a cuprins cu mânuțele ei mici. Atunci i-am simțit emoția acei fetiței care visa la o lume mai veselă, îi simțeam inimioară bătând atât de frumos, atât de inocentă și gingașă încât mi-am dat seama că e un înger cu chip de om. Am strâns-o la pieptul meu și am stat îmbrățișate mângâind-o ușor pe spate, apoi am sărutat-o pe frunte în timp ce ea zâmbea. După ce mi-a mulțumit din nou a coborât de pe scenă ținând în dreptul inimii căluțul.
Am mai vorbit cu alți copii mirându-mă de inteligența lor și dorințele simple oferindu-mi ocazia să văd lumea printre ochii lor senini. Realizam cât de luminoasă poate fi viața dacă omul si-ar păstra sufletul curat și bucuria din copilărie. Dacă ar ști să aprecieze oamenii, mediul înconjurător, ar fi mult mai fericiți cu ceea ce au, ar iubi și ar zâmbi mult mai mult.

Surâsul celor mici era ca un cântec gingășiei ce îmi mângâia auzul, iar privirile lor înfrumusețau acel loc.
Fără să-mi pot lua gândul de la cea de-a treia dorința a micuței Ana Maria, mă întrebam ce aș putea să fac ca să o îndeplinesc. M-am uitat la cei doi pirați ce în acel moment cântau și la ceilalți de pe scenă care dansau încurajând copiii să danseze odată cu ei, atunci mi-a venit o idee. Am făcut semn asistenței căruia i-am spus la ce mă gândisem.
– Da, mi se pare o idee bună, dar să vedem ce spun și ceilalți.
Asistenta a vorbit cu colegi și aceștia au fost încântați de ideea de-a ne cobori de pe scenă ca să fim mai aproape de copii.
Spectatorii s-au așezat într-un cerc în mijlocul căruia pirații au început să cânte melodie după melodie încurajându-i pe toți pe cei mici dar și pe părinți, bunici să cânte odată cu ei. Clovnul și prințul se strecurau în acea mulțime și invitau lumea la dans, în timp ce eu de pe scaun și asistenta aveam grijă ca dorințele fiecărui copil să fie îndeplinită.
În acest moment s-a creat o atmosferă de poveste, unde toți ne bucuram ca niște copii, cu mic cu mare cântam și dansam fără ca nimeni să mai stea de o parte. Cei doi costumați în clovn și prinț opreau trecătorii rugându-i să intre în acea poveste a bucuriei și în doar câteva minute pe toate aleile parcului erau oameni care dansau. Printre acei dansatori erau bătrâni care ieșise cu cățeii la plimbare, îngrijitorii parcului, studenți, persoane în scaune cu rotile, bărbați și femei cu toți cântau, băteau din palme iar pe chipurile lor se citea bucuria copilăriei.
Mă uitam la acei oameni care păreau că și-au lăsat toate grijile de o parte și au devenit din nou copii intrând într-o lume magică unde toate lucrurile devin simple, iar bucuria lor era acest dans. Atunci am început să dansez în gând cu fiecare copil, om în parte. În acele momente am avut impresia că mă aflu într-un basm cu prințese și prinți.
– Îți mulțumesc pentru tot, zâna mea cea bună. Am auzit o voce caldă în spatele meu.
Iar când mi-am întors capul am văzut-o pe Ana Maria care zâmbea și i-am făcut cu ochiul înțelegând că ultima ei dorință se îndeplinise, așa cum și dorința mea din copilărie de-a fi prințesă devenise realitate.

Pentru a ne simțim din nou copii avem nevoie de doar câteva minute să ne așezăm confortabil într-un fotoliul și să citim o poveste sau să ne imaginăm propria noastră poveste așa cum am făcut eu cu aceasta pe care tocmai ați citit-o.
Până data viitoare să aveți bucuria unui copil, să credeți în minuni și din când în când să vă jucați împreună cu cei mici. Iar dacă v-a plăcut povestea mea vă invit să lăsați un comentariu în căsuța de mai jos.

deLoredana

Îți mulțumesc pentru că mă porți în gândurile tale

Mulțumesc e un cuvânt tare fain, plin de recunoștință și de emoții trăite în momentul în care îl rostim sau  îl scriem. E cuvântul care dă de înțeles că ceea ce ni se oferă, primim cu bucurie și ne face să ne simțim iubiți, apreciați, recunoscători. Mulțumesc e cel mai frumos și sincer răspuns pe care îl putem da dragostei care vine asupra noastră și odată ce acest sentiment ne va învălui sufletul, vom avea o stare de plutire, iar iubirea noastră pentru cei din jur va crește din ce în ce mai mult.
Dacă ar fi să definesc cuvântul mulțumesc ar suna în felul următor: Sunt recunoscătoare pentru iubirea și pentru fiecare gând de-al tău îndreptat spre mine. Iubirea e atunci când dăruiești din toată inima fără să aștepți ceva la schimb și le primești cu drag toate lucrurile frumoase care îți sunt oferite. Atunci când spunem mulțumesc, o facem zâmbind, avem fața luminată, iar sufletul începe să surâdă, asta pentru că suntem recunoscători acelei persoane și răspundem la iubirea ei cu dragoste.
Acum câteva zile am avut bucuria să mai adaug încă un trandafir lângă cei pe care îi aveam deja în buchetul vieții mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns la cea de-a 32 aniversare a mea, o călătorie minunată până acest moment, dar știu că ea va continua și că voi avea parte de multe descoperi, surprize de acum încolo. A fost o zi în care am observat cum peste o sută de persoane și-au îndreptat gândurile către mine, așa ca o ploaie caldă de vară ce mi-a atins sufletul. Au fost gânduri foarte frumoase trimise în univers pentru mine. Gânduri de-ale persoanelor dragi cu care am scris și scriu un istoric a unei relații de familie sau de prietenie și împreună cu acei oameni încercăm să conturăm cele mai frumoase povești. Fiecare cuvânt, orice gest au un impact puternic asupra mea, iar dacă ele sunt făcute din iubire, devin un balsam si o mângâiere pentru sufletul meu.
Sunt gânduri care mi-au făcut ziua mai frumoasă, am simțit iubirea acestor oameni față de mine, iar cuvintele lor m-au făcut să zâmbesc în timp ce le citeam mesajele și să-i îmbrățișez cu gândul pe fiecare. La toate acestea mesaje nu puteam să răspund altfel decât prin a le mulțumi cu drag la iubirea lor și sper că am reușit să le transmit toate aprecierea ce o am față de ei.
Sunt convinsă că prin acel cuvânt mulțumesc rostit sau scris cu toată inima vom ajungem să fim mai recunoscători și mult mai conștienți de iubirea celor din jur. Să încercăm ca măcar odată pe zi să spunem mulțumesc cuiva care ne ajută sau pentru simplu fapt că ne-a zâmbit. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru ne-a creat atât de speciali, ne-a lăsat să stăpânim un regat care e pământul și ne-a dat libertatea să trăim așa cum simțim, fără să ne impune nicio regulă. El vrea să fim creatori propriei noastre vieți și nimic mai mult.
Înainte de a încheia acest articol vreau să le mulțumesc încă o dată celor care mi-au trimis gândurile lor, le sunt recunoscătoare pentru iubirea lor față de mine. Îți mulțumesc și ție cititorule drag pentru ai ales să citești acest articol și sper să-ți fie de folos.
Până data viitoare numai bine și dacă v-a plăcut articolul vă invit să lăsați un comentariu în căsuța de mai jos.

deLoredana

De ce mă ții în loc

 

 

 

 

 

 

 

De ce mă ții în loc
Când eu vreau să zbor
Să-mi întind aripile
Peste tot pământul.?

De ce mă ții captiv
Ca o pasăre într-o colivie
Unde se oglindesc amintirile
Din durerosul meu trecut.?

Mă urmărești la tot pasul
Și în hohote râzi de ale mele vise
Șoptindu-mi că nu voi reuși
Că sunt robul tău pe veci.

De ce vii în miez de noapte
Somnul să îmi tulburi?
Sufletul mi-l cuprinzi
În ale tale gheare.

Mă strângi așa de tare
Încât de abia mai respir
Simt cum mă prăbușesc
La pământ și mi-e teamă.

Da, știu ce îți dorești
Ce urmărești de o veșnicie,
Să-ți faci simțită prezența
Să trăiești prin mine
Și să mă auzi rostindu-ți numele.

De ce încerci să mă îndepărtezi
De tot ce e mai frumos
Și mă faci să fug de iubire
De visuri, de mine însumi.?

Ca o vicleană te cuibărești
În suflet și în mintea mea,
Încât mi-e teamă să sper
Și să mai cred în mine.

Dar gata ți-a ajuns
Cât m-ai condus
Să-mi fii o piedică,
Acum mă despart
De tot ce însemi tu.

Da, ai auzit bine
Asta e ultima oară
Când stau de vorbă
Cu tine și de acuma
Vom fi doi străini.

Din acest moment
Nu-mi mai este teamă,
De acum voi crede în iubire
Îmi voi întinde aripile
Și voi zbura liber
Peste tot pământul.

Fără teama voi alerga
Spre zorii zilei
Acolo unde speranța
Se naște cu fiecare surâs
Ce se oglindește în roua dimineții.

deLoredana

Cum să ajungi să fii fericit

 

Citești acest articol pentru că ți-a atras atenția, poate titlu, poza lui sau numele autorului, încât ai ales să afli conținutul lui. Viața e despre alegeri, suntem liberi să ne construim propriul nostru drum, fără să ne impună nimeni nicio regulă, cum să fim, ce să facem. Da, Dumnezeu ne lasă liberi să alegem drumul prin viață, El doar ne-a pus în bagaje uneltele potrivite nouă pentru această călătorie. Depinde de noi cum știm să le folosim. Pe lângă cele cinci simțuri, omul primește rațiunea și talanții care îl vor face să creeze în așa fel încât lumea să fie mai frumoasă și să-și bucure semenii.
De mici vedem binele și răul, ni se spune ce e corect și ce nu e să facem. Un părinte care vrea ca puiul lui să vadă lumea așa cum e ea, cu bune și cu rele, niciodată nu-i va interzice nimic. El își va supraveghea copilul din umbră. Mama mea nu mi-a interzis absolut nimic, am avut libertatea să mă uit la televizor la ce doream, să-mi aleg genul de muzică, să fac activitățile pe care le voiam. Însă mă supraveghea și când vedea că un lucru m-ar putea influența în rău îmi spunea să fiu atentă, că acel film sau acea muzică pe care le-am ales nu e chiar bună pentru mine și îmi explica din ce motiv.
De fiecare dată vorbele mamei mele erau foarte convingătoare așa încât ajungeam să meditez la ele până când înțelegeam unde era greșeala. Aceasta atitudine a mamei de a nu-mi interzice nimic, doar să mă atenționeze m-a ajutat să deosebesc binele de rău și totodată să-mi fac propriile mele idei despre viața. Încetul cu încetul am ajuns să fac alegeri care mi se potrivesc și care mă vor duce pe drumul dorit de mine.
Evident că puteam să stau toată ziua în pat și să spun că nu pot face nimic, că pentru mine nu e nicio șansă să merg, să pronunț niciun cuvânt și să-mi plâng de milă. Poate că era cea mai ușor varianta, dar nu mi-a plăcut acest gând și am ales să lupt, să descopăr viața, să visez ce ochii nu pot vedea. Am ales să-mi doresc mult mai mult decât o viață petrecută într-un pat, să mă bucur de tot ce mă înconjoară, dar cel mai important să-mi construiesc propriul meu drum.
Nu există om pe acest pământ fără să nu aibă un dar special, fără acel talant care îl transformă într-o ființă creativă. Din păcate foarte multe persoane aleg să nu creadă în talentul lor. . Nu știu de ce, dar trăim într-o societate care merge pe premisa că pentru a fi bine văzut trebuie să ai o carieră de succes sau să ai o mașină de ultima generație. Acest concept e foarte dăunător pentru că mulți oameni se îndepărtează de ceea le place să facă și renunță la pasiunea pentru gătit, scris, la muzică etc și se gândesc ca un bucătar sau ca un artist nu va ajunge prea departe. Alegând o meserie care îi va aduce un buget mare, atunci omul lucrează doar din obligație, fără nicio tragere de inimă, asta pentru că nu face ceea ce îi place și ajunge să fie frustrat, obosit, stresat. Când locul muncă ar trebui să fie ceea ne facem să creem, să ne pună în valoare abilitățile pe care le avem și să lucrăm cu drag, să ne ducem din plăcere la serviciu.
Mereu am simțit că Dumnezeu mi-a dăruit și mie un talant pe care l-am descoperit după ce am învățat să scriu. Deși am și acum păsărele în cap care îmi spun cine sunt eu ca să-mi aștern pe foaie ideile, mai ales să creez povești sau ce rost are să merg pe acest drum. Dar scrisul pentru mine e ceea ce îmi place să fac, e darul pe care aleg să-l valorific. E un drum care habar nu am unde mă va duce dar știu că asta trebuie să fac, pentru că e ceea ce mă face fericită.
Deci orice om e născut să-și creeze propriu drum, dar totul depinde de el cum alege să-l facă, poate fi în colaborare cu Dumnezeu și să ceară ajutorul Lui în tot ceea ce face, poate să învețe să se ascultă, să fie atent la lucrurile care îi fac ca sufletul să vibreze și să-i transmită o stare de bine, de împlinire. Astfel se va fi descoperit pe el însuși. În sufletele noastre zac comori pe care trebuie să le lăsăm să ne influențeze viața și să alegem așa cum simțim noi.
De cele mai multe ori căutăm să fim în pas cu lumea și uităm că suntem unici în acest univers, că ceea ce ne face pe noi fericiți pentru alții nu înseamă nimic. Așa că să încercăm să ne ascultăm mai mult și să alegem ceea ce ne-ar putea să ne împlinească, să ne facă fericiți.
Până dată viitoare să aveți grijă de voi și să alegeți cu sufletul!

deLoredana

Lectura care îmi dă curaj

Azi o să scriu despre curaj, despre oamenii care sunt exemple de putere pentru mine, la cei la care mă gândesc de fiecare dată când simt că nu mai pot. Da, ca fiecare om am și eu momente de descurajare, când mă simt obosită să mai lupt și să mai sper că mâine va fi o zi mai bună. Atunci am nevoie de o sursă să-mi dea curaj sau de un motiv să mă scoată din această stare proastă.
De fiecare dată când am o stare proastă, mă gândesc la oamenii care au suferit în închisorile comuniste despre care am citit. Acești oameni au fost condamnați la ani grei de temniță pentru că nu au acceptat să se supună regimul comunist, să facă doar ce li se dicta și să se lepede de Hristos, lucru care pentru un om întreg la minte, mai ales pentru intelectuali a fost de neacceptat. Pentru ei onoarea, credința, dragostea pentru Dumnezeu și de neam au fost mult mai puternice decât chinurile la care au fost supuși.
După câte am citit și am văzut documentare mi-am dat seama că comunismul a fost una dintre perioadele în care lumea a pierdut oameni valoroși.
Eram adolescentă când am citit ”Binecuvântă fii închisoare,,  de Nicole Valery-Grossu. Autoarea povestește despre chinurile prin care a trecut, cum era bătută în timpul ce a fost închisă și cum erau femeile puse la munci foarte grele, fără să li se dea hrană. Cele mai multe deținute erau închise pentru a fi reeducate așa încât să se supună regimului comunist.
Această carte a avut un impact puternic asupra mea ce m-a ajutat să trec mai ușor peste frustrările ce le aveam în perioadă adolescenței și să mă împac cu idea că voi trăi cu o dizabilitate. Recunosc nu mi-a fost ușor să-mi accept problema de sănătate pe care o am. Nu o dată m-am certat cu Dumnezeu pentru că El nu face nimic pentru a mă vindeca. Însă când am citit despre chinurile acestor femei, am realizat că au fost oameni care au suferit mai mult decât mine. Atunci am început să mă întreb cum  acele femei foarte tinere au  putut răbda atâtea cruzimi, batjocori, stând într-o încăpere unde nu pătrundea nicio gură de aer și eu de ce ar trebui să-mi plâng de milă, în loc să lupt cu suferința așa cum făceau ele. Atunci mă întăream, îmi găseam puterea de a merge mai departe.
Cartea această mi-a trezit curiozitatea, să aflu mai multe despre ce s-a întâmplat în acea perioadă, încât am ajuns să citesc cele patru volume ale părintelui Dimitrie Bejan care a fost trimis ca preot militar pe front. De acolo a fost luat ca prizonier și dus la închisoare unde părintele fără știrea securității a slujit prin celule. Despre tot ce a trăit și despre locurile unde a fost mutat, părintele a scris foarte detaliat în cărțile lui. E o lectură care dezvăluie adevărul care a fost ascuns bunicilor noștri. Un adevăr care ne arătă că omul ca o fiară își poate sfâșia aproapele, până la ultima suflare a acestuia.
Părintele Bejan ne povestește despre munca silită de 12 ore la care erau puși deținuții, despre celulele de tortură unde stăteau zile în frig, în mizerie pentru a-i face să se lepede de Hristos și să se alinieze cu partidul comunist.
În aceste volume vom descoperi tineri ce au murit rugându-se, fără să renunțe la credința lor, dar și tineri care nu au putut să reziste procedurilor de reeducare și au cedat devenind aliați cu securitatea. Însă aceștia nu erau eliberați, ci doar scutiți de tortură care avea ca scop spălarea creierului în așa fel încât omul să devină ca o marionetă și să facă ce i se dictează. Apoi erau puși ca spioni printre deținuți ca să afle informați despre partitele anticomuniste.
Arma deținuților din acea vreme a fost rugăciunea, ei mereu erau cu gândul la Dumnezeu, iar sufletele acestora erau locaș de închinare, în timp ce trupurile lor erau ca niște saci de box pentru tâlhari. Se rugau neîncetat pentru ca să reziste până la capăt, fredonau în gând cântări bisericești care pentru ei erau o mângâiere. Pentru mulți dintre ei moartea a fost o eliberarea și un motiv de bucurie că Îl vor vedea pe Dumnezeu.
Tot în gând unii dintre acești oameni compuneau poezii despre durerea lor, versuri care erau o punte de a intra în convorbire cu Dumnezeu. Operele pe care autorii le-au memorat în închisoare și când au fost eliberați le-au așternut pe hârtie. Așa cum a făcu Radu Gyr, unul dintre poeții consacrați din acea vreme. Aceste versuri erau un pansament pentru durerea lor, o oază de speranță în valea plângerii și o rugă înălțată spre cer de unde le venea puterea.
Au fost oamenii ce aveau sufletele curate, iubirea lor de Dumnezeu și de oameni era infinită, erau foarte dornici să facă bine patriei și cred că dacă ar fi fost lăsați să fie la conducerea țării, viața pe pământ era mult mai frumoasă. Oameni de la care am fi avut de învățat cum să ne dorim binele țării, a comunități din care facem parte, nu doar propriu nostru bine.
Pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult, am ales să scriu doar despre cărți dintr-o categorie mare de lucrări ale autorilor care au scris prin ceea ce a trecut. Lecturi reale despre curaj, iubire, credință și putere pe care vă le recomand, pentru că merită să aflăm tot despre strămoșii noștri.
Până data viitoare numai bine!

deLoredana

Cea mai plăcută senzație pe care o simt atunci când merg

Orice om își dorește să fie fericit, un lucru firesc, pentru că fiecare dintre noi ne dorim asta. Nimeni nu își dorește să sufere sau să aibă probleme, dar de multe ori ne plângem că avem o viața plictisitoare, fără a ne da seama cât de fericiți suntem pentru că lângă noi îi avem pe cei dragi sau să ne bucurăm de simplu fapt că suntem suntem sănătoși.. Îi tot aud pe cei din jur că le greu că meargă la serviciu, că stau mult în picioare și ar vrea să fie în fiecare zi weekend, dar vă pot spune cu mâna pe inimă că nu știu ce își doresc.

În primul rând fericirea e dimineața când deschizi fereastra și razele soarelui pătrund în casa ta, e acea aromă de cafea pe care mulți o beau în timp ce se pregătesc să plece la serviciu. De exemplu, mulți oameni din cauza a diferitelor probleme de sănătate, nu vor avea niciodată parte de asemenea fericire care pentru unii înseamă un fort și atât. Unii se plâng că aleargă toată ziua și că îi dor picioarele dar alți ar da orice ca să fac un pas , să simtă pământul sub picioare, să facă bătături de la mers pe jos, însă pentru mulți dintre ei va rămâne doar un vis.
După părerea mea nu există o senzație mai faină decât să mergi pe stradă pe propriile tale picioare, să simți vântul cum te îmbrățișează, să calci într-o baltă, să-ți iasă porumbei în cale. E o senzație de care mă pot bucura, dar pentru a ajunge să merg cu un cadru a fost nevoie să muncesc foarte mult, să am încredere că într-o zi se va întâmpla o minune.

Cum am luptat cu dizabilitatea

Așa a fost să fie ca eu să mă nasc cu tetrapareză spastică care avea să devină inamicul meu numărul unu. E o dizabilitate care îți afectează picioarele și mâinile, ele nu se vor mișca niciodată normal, însă prin tot felul de terapii și gimnastică vor ajunge să răspundă la anumite comenzi pe care le face creierul. De mică mama mea căruia îi sunt foarte recunoscătoare, a făcut tot ce a putut pentru ca eu să fac progrese. Mergea cu mine la gimnastică, pe la diferiți medici, însă era imediat după revoluție și nu se prea știa ce anume ar trebui făcut în asemenea cazuri.
Atunci mama a fost nevoită să caute singură soluții, pentru că știa că nu vor fi suficient doar câteva ore de gimnastică pe săptămână pe care le făceam. A început să-mi dea vitamine pentru a mă întări. Acasă mi-a făcut un spalier din lemn, lung cât sufrageria unde mergeam zilnic timp ce ea îmi spunea să-mi pun toată talpa pe sol, deoarece eu pășeam pe vârfuri.
La un moment dat mi-a cumpărat o tricicletă pe care a adaptat-o pentru mine, tata a făcut un spătar și l-a prins de scaun că altfel fără, el cădeam de pe ea. Încet încet am învățat să merg pe acea tricicletă, iar în timp ce mă bucuram de ieșire cu bicicleta mea șmecheră, îmi formam și mușchii de la picioare și îmi reduceam din spasticitate astfel că orice mișcare pe care o făceam devenea mai ușoară.
A fost o muncă grea pentru că nimeni nu ne spunea ce program de recuperare aș fi avut nevoie. Însă e de ajuns să te străduiești, să ai încredere că într-o zi vei reuși și Dumnezeu îți vine în ajutor prin oameni Săi, așa cum s-a întâmplat în viața mea.

Mesagerul Lui Dumnezeu

Când aveam 12 ani Dumnezeu mi-a trimis un mesager de-a Lui ca să-mi ofere tot ce aveam eu nevoie pentru a face progrese, să-mi arate că pot mai mult decât credeam și să-mi văd unul dintre visuri îndeplinite. Este vorba de o olandeză care prin 2002 a înființat în Iași un centru de zi ”Ancora,,. Eu am avut fericirea să mă număr printre beneficiari. La acest centru mi s-a oferit totul pe tavă, tot ce a trebuit să fac a fost să muncesc și să-mi dau silința ca progresul meu să fie cât mai mare, dar deja eram formată în felul asta așa mi-a fost ușor.
La Ancora am făcut recuperare cu specialiști din Olanda care veneau periodic în România și lucrau cu noi copii dar în același timp le arătau angajaților de la centru metodele noi, astfel că tot ce făceau ei avea continuitate. Metode care au dat roade la fiecare copil de acolo, fiecare dintre ei progresa. Îmi amintesc că nu puteam să-mi țin capul drept și fratele meu mai mare îmi spunea să-l ridic, dar după un an de mers la centru el a observat că stăteam dreaptă. Apoi la 14 ani într-o zi eram acasă, singură în cameră ascultam muzică și la un moment dat m-am ridicat, pentru că am simțit echilibru și putere în picioare am făcut primi mei pași singură fără să mă sprijin de nimic. În acea clipă am simțit o bucurie, parcă pluteam, îmi imaginam cum Dumnezeu zâmbește, era colo lângă mine și mă ținea de mână, a fost o senzație unică pe care nu o voi uita niciodată.

Cum am ajuns să merg

Când am povestit la centru despre ceea ce am făcut, mi s-a spus că voi putea și mai mult, dacă mă țin de treabă. De atunci am început să merg singură prin casă în fiecare seară, mama stătea în spatele meu pentru mă mai dezechilibram și exista riscul să cad. Așa încet cu încetul datorită exercițiilor pe care le făceam de la fundație și ce mai făceam acasă am reușit să merg din ce în ce mai bine, până când am ajuns să merg cu un cadru fără să mai fie nevoie să stea cineva lângă mine.
Fundația Ancora mi-a oferit a doua șansă, mi-a arătat că și pentru mine viața poate fi frumoasă, iar de la acei specialiști am învățat că pentru orice problemă există o soluție dar trebuie să o caut. Aici am făcut și logopedie, acum familia reușește să mă înțeleagă ce spun, dar pentru persoanele care nu sunt obișnuite cu mine le e mai greu și am fost învățată să comunic prin scris. Acum am nevoie de tabletă ca să port o conversație fără nicio problemă cu oricine. Mă bucur de toate progresele mele pe care le-am făcut de-a lungul anilor, că ies la plimbare cu un cadru super care e foarte ușor de manevrat încât am senzația că merg fără să mă sprijin de nimic.

O senzație plăcută

Așa am aflat eu cum e durerea de picioare, e cea mai plăcută durere pe care mă bucur că o simt și mi-aș dori să o simtă fiecare om. Deci cei care simț dureri de picioare după o zi au un motiv de bucurie sau în timp ce aleargă dintr-un loc în altul să zâmbească, pentru că ei trăiesc o senzație plăcută, ce mulți doar visează la ea. Nu uitați că a fi sănătos e o binecuvântare.
Voi cei care sunteți în situația mea să nu renunțați niciodată să luptați, munciți pentru a putea mânca, a bea o cană cu apă singuri, munciți pentru a vă descurca cât mai mult și ajungeți să fiți independenți. Să aveți încredere în Dumnezeu și în voi pentru că totul e posibil.

Să aveți grijă de voi și să vă bucurați de binecuvântările din viața voastră!

deLoredana

Cozonac delicios ca la mama acasă

Așa cum m-am obișnuit să aduc cât mai aproape de voi informații utile, care ne pot aduce bucurie și să ne ușureze viața. Însă pentru că Paștele se apropie, de data asta vă voi vorbi despre o rețetă de cozonac prelucrată de mama mea.
Am mai povestit și în articole anterioare despre mama mea care este o bucătăreasă foarte talentată și orice mâncare sau prăjitură de a ei e o delicatețe. De fiecare dată sunt uimită ce rețete mai descoperă și cum le face în așa fel încât preparatul să-i iasă exact așa cum își dorește. Așa s-a întâmplat și cu rețeta de cozonac la care a lucrat mulți ani la rând, până ce a obținut rezultatul dorit.

 

Cum a reușit mama să facă cozonac foarte delicios

Imaginați-vă că în toți acești ani de Paști aveam discuții cu dragă mea mamă despre cum i-a ieșit cozonacul. Deși mie îmi plăcea cozonacul făcut de ea și îi spuneam că e foarte bun, ea spunea că i-a ieșit prea aspru, nu era mulțumită de gust sau crema nu era destul de rafinată. Atunci se gândea unde a greșit sau ce ar fi trebui să mai adauge ca data viitoare să-i iasă așa cum își dorea. Imediat își dădea seama ce modificări trebuia să facă. Într-adevăr cozonacul mamei de la an la an a devenit tot mai bun, încât și acum când scriu am început să înghit în sec, dar trebuie să mai am răbdare până mă voi bucura din nou de o felie de cozonac.
Nu mai rețin anul în care mama a spus că și-a finalizat această rețetă de cozonac, dar pot să vă spun că rezultatul e unul pe măsură. Încurajată de aprecierile celor care au mâncat din acest cozonac și au fost uimiți de gustul lui, mama a scris această rețetă pentru a fi dată mai departe. Iar cu acordul ei, la rândul meu o voi scrie în cele ce urmează.

O rețetă de cozonac care merită încercată

Ingredientele pentru aluat

1 kg de faină (specială pentru cozonac)
3 ouă (se pot pune și mai multe dacă doriți un aluat mai galben) Atenție: trebuie să fie scoase de la frigider cu o seară înainte.
270 g de zahăr, (pentru ca să se topească mai ușor, zaharul se poate da prin râșniță)
200 ml de ulei
50 g de drojdie
1 linguriță de sare după gust
200 ml de lapte care trebuie să fie fiert și călduț
1 sticluță de vanilie, rom, lămâie și de portocale

Mod de prepare:

Se separă gălbenușurile  de albușuri, iar în gălbenușuri se pune sarea și se mixează în timp ce se adaugă zaharul puțin câte puțin. Se mixează până ce gălbenușurile se fac spumă, și zaharul se topește. Apoi se adaugă o esența de vanilie, un pic rom, portocale și lămâie. Pentru a se topi mai ușor zaharul în compoziție se poate pune puțin lapte.
Apoi se face plămădeala: drojdia se amestecă cu un pic de apă caldă adăugând o lingură de zahăr și una de făină, până ce acestea se omogenizează și se lasă la crescut.
După ce plămădeala va crește, va fi amestecată cu faina peste care se toarnă compoziția de gălbenușuri cu esențele și zahar, se adaugă câte puțin lapte cald până când toată faina se înmoaie. Aluatul se frământă timp de 90 de minute (e recomandat frământatul cu mâna până apar în aluat bășicuțe ) și apoi se lasă la crescut o oră.

Pentru cremă este nevoie de:

800 g de nucă și cacao
400 g de zahăr sau după gust
1 Vanilie și rom
Unu sau două piculețe zahăr vanilat
Albușurile de la ouă
200 g de rahat turcesc care se pune pe foaie

Mod de prepare:

Mai întâi se mixează albușurile adăugând zaharul vanilat odată zaharul puțin câte puțin până ce se topește și se face o spumă. Apoi se adaugă esențele, cacaua și nuca, (dacă crema este prea tare se poate pune un pic de lapte) și cu o lingură se amestecă încet de sus în jos.
După ce cozonacii se pun în tavă, se lasă 10 minute la crescut, apoi se ung cu gălbenuș bătut cu o lingură de lapte și se dau la cuptor. Cozonacii se coc 50 sau 60 de minute la o temperatură de 180, 190 de grade.

 

Pască ca la mama acasă

Pe lângă cozonacii foarte delicioși, mama de Paște  mă mai răsfață și cu o pască cu brânză pe care o ador încât aș fi în stare să mănânc și una întreagă odată dacă aș putea. Cred că v-ați dat seama că în această perioadă nu mă mai gândesc la siluetă, dar vă spus sincer, la felul care gătește mama mea, nu aș avea nicio șansă să mă abțin de la mâncare, mai ales că sunt și pofticioasă.
Pentru că am pomenit de pască care e vedeta de pe masa de Paște, în jurul căruia ne adunăm cu mic, cu mare și ne bucurăm de bucatele făcute de mama noastră, voi scrie în cele urmează și rețeta de pască:

Ingrediente, crema pentru pască
500 g de brânză
2 ouă
300 g de zahăr sau după gust
1 lingură de griș
Unu sau două piculețe de zahar vanilat
100 g de stafide

Mod de prepare:

Se mixează ouăle foarte bine, apoi se adaugă zaharul puțin câte puțin și se mixează până când compoziția va arăta ca o spumă. După se adaugă zaharul vanilat, grișul, stafidele, brânza și apoi se amestecă cu o lingură ușor de sus în jos.
Apoi pasca se pune în tavă, se lasă la crescut 10 minute, se unge cu un gălbenuș bătut cu puțin lapte. Cuptorul se dă la 180 / 190 de grade timp de 40 / 50 de minute.

Sper să vă fie de folos aceste rețete. Dacă aveți vreo nelămurire, puteți să-mi lăsați un comentariu aici sau puteți să-mi scrieți un mesaj pe Facebook. Până data viitoare numai bine!

deLoredana

Prietenia e o floare rară

 

 

 

 

Cu toți căutăm acea persoană care să fie pe aceeași lungime de undă cu noi, pentru a construi împreună relații de prietenie și de cuplu de lungă durată. Ne dorim ca aceste persoane să ne dea o stare de bine, să ne simțim iubiți, apreciați, înțeleși, încurajați etc. Dar dacă într-o relație fie ea de dragoste, prietenie, chiar și de familie, lipsesc acele elemente care apropie două persoane, ne vom îndepărta de acel om, pentru că nu vom vedea sensul să fim în preajma lui.
Când două persoane au o conexiune plăcută și se apropie unul de altul din ce în ce mai mult, astfel ajung să se ajute reciproc. De cele mai multe ori avem nevoie de sprijinul celor din jurul nostru, ca ei să creadă în visurile noastre, să ne șoptească că putem și ne ajute să se descoperim. să progresam.
În momentul în care Hristos a spus ,,să vă purtați poverile unui altuia” mă îndoiesc că El se referea doar la cei care au nevoie de lucrurile materiale sau la ajutorarea celor imobilizați. Mai degrabă se refera la ajutorul spiritual. De multe ori avem nevoie de un îndrumător, de cineva care să ne facă să vedem lucrurile clare.
Este un subiect despre care am discutat acum câteva luni cu o prietenă dragă care m-a sunat și mi-a spus că simte nevoia să vorbească cu cineva. Deoarece în vocea Luciei am simțit o tristețe care m-a îngrijora, nu mai am stat pe gânduri și i-am spus că ne vom vedea în acea după-amiază. Cum a decurs întâlnirea cu Lucia și ce anume o frământa vă spune în cele ce urmează:
Tocmai când am întrat în cafenea, mi-am văzut prietena la una dintre mese, în acest moment ea se uita în gol, în timp ce pe obraji ei lacrimile se rostogoleau.
-Bună draga mea, dar ce ai pățit? Am întrebat-o nedumerită.
Însă Lucia și-a acoperit fața cu palmele, continuând să plângă. Atunci m-am aplecat spre ea și am îmbrățișat-o. Apoi după câteva minute am rugat-o să se liniștească.
-Iar te-ai certat cu Ovidiu, nu așa?
-A plecat de acasă și cred că nu se mai va întoarce niciodată. Spunea Lucia printre supine.
-Poate că așa a fost dat să se întâmplă, pentru că lucrurile dintre tine și el nu mai mergeau de ceva timp și decât să vă chinuiți unul pe altul, mai bine fiecare pe drumul lui.
-Dacă ar fi așa se simplu, dar vezi tu, lângă omul ăsta am stat atâta timp. Eu în relația asta mi-am pus sufletul pe tavă, am consumat energie, de multe ori am cedat în favoarea lui, am făcut tot ce am putut. Am avut răbdare cu el și l-am ascultat de fiecare dată. Să nu mai vorbesc de dragostea mea pentru el, dar Ovidiu al meu a placat fără să se uite în urmă.
-Dacă nu l-aș cunoaște pe Ovidiu, probabil aș fi spus că un nemernic. Dar vă cunosc pe amândoi și știu cât de bine vă înțelegeați la început. Atât tu cât și el v-ați implicat în relația voastră în egală măsură. Crede-mă că tu lângă acest bărbați te-ai schimbat, dintr-o fată închisă în ea, cum erai înainte să-l cunoști, ai devenit o femeie care se bucură de viață, mult mai încrezătoare în ea, îndrăzneață, puternică. Asta pentru că ai fost ajutată de el să te descoperi. Sunt convinsă de faptul că și tu l-a ajutat să devină o variantă mai bună a lui, pentru că așa se întâmplă în orice relație.
-Știu și de asta mă întreb unde am greșit sau ce ar fi trebuit să mai facem ca relația noastră să nu aibă un sfârșit. Spuse Lucia cu durere în glas.
În acel moment i-am luat mâinile în ale mele și atunci și-a ridicat privirea.
-Draga mea, știi prea bine că orice om va sta în viața noastră atât timp cât se simte bine lângă noi și ne poate face fericite. Însă când simte că nu-și mai găsește locul, începe să fie nefericit într-o relație, ba mai mult ajunge să rănească persoana pe care o iubește, în acest moment se îndepărtează. Așa cum probabil se simțea Ovidiu și a ales să se elibereze atât pe el și pe tine de o relație care nu mai are rost să mai continue.
-Vrei să spui că Ovidiu a făcut asta și pentru binele meu?
-Desigur, pentru că își dorește să te vadă fericită, așa cum nu mai puteai fi lângă el.
-Nu înțeleg cum am putut fi fericiți 5 ani, timp în care ne făceam împreună planuri de viitor, ne iubeam. Credeam că suntem făcuți unul pentru altul și la un moment dat nu ne-am mai înțeles.
-Asta pentru că nu sunteți compatibili pe cât credeți. În general când ne îndrăgostim la început suntem foarte entuziasmați încât trecem cu vederea defectele persoanei pe care o iubim, dar cu trecerea timpului lucrurile se mai schimbă. Începem să spunem ce ne deranjează la omul de lângă noi, să ne spunem părerea cum ar trebui să fie, la fel face și el. Iar dacă aceste sfaturi ne sunt de folos și ne pot ajuta să progresăm, înseamnă că suntem lângă persoana potrivită. Dar dacă la un moment dat ajungem să avem certuri tot timpul, înseamnă că trebuie să ne punem niște semne de întrebare.
-Dar se mai întâmplă și să te mai cerți, asta nu înseamnă că nu ești compatibil cu acel om, să nu uităm că fiecare om e diferit. Deci, mi se pare normal să apară conflicte.
-Nu mă refer la certurile banale pe care mi se pare firesc, ci la acele conflict distructive care par fără sfârșit. Pe când noi avem nevoie de oameni care ne pot liniști. E unul dintre motivele care ne determină să le căutam. De exemplu noi avem peste 20 ani de când suntem prietene. În tot acest timp ne-am susținut, am fost una lângă alta în cele mai grele momente, ca și acum. Lucrurile astea au făcut ca relația noastră să progreseze și să fie de lungă durată. Daca tu nu simțeai că suntem pe acea lungime de undă și prezența mea nu-ți făcea bine, atunci nu te-ai mai fi apropriat de mine, pentru că nu aveai niciun motiv ca s-o faci.
-Vrei să spui că trebuie să oferim o stare pozitivă și facem pe cel de lângă noi să se simtă bine, iar când această stare încetează, relația se sfârșește?
-Și aici aș mai adăugat că trebuie să fugim, să nu-i sufocăm cu iubirea noastră, să nu ne băgăm în sufletele oamenilor dragi. Eu una nu aș putea niciodată spun te iubesc cum spun bună ziua. Acest te iubesc pentru mine sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le pot rosti și consider că atunci când o fac trebuie s-o simt din toată ființa.
-E o declarație de dragoste pe care n-o poți spune oricând și oricum, ci doar când simți cu adevărat.
-Exact. Atunci când aceste cuvinte încep să-și piardă din valoare, ba mai mult sunt înlocuite cu vorbe care rănesc, cel mai bine să ne îndepărtăm de acea persoană.
-Așa cum s-a întâmplat între mine și Ovidiu. Cel puțin în ultimul an, ne spuneam vorbe care dureau, ne certam din nimicuri. Orice făceam, pe el îl enerva, iar eu nu mai aveam răbdare. Efectiv eram doi vulcani gata să explodeze, nu mai ajungeam la nicio înțelegere. Deși amândoi încercam să ne revenim la acea stare de la început relației, când totul era frumos și nu ne mai săturam să stăm împreună. Simțeam ca și cum jucam niște roluri într-o piesă de dragoste care ne ieșea prost.
-Asta pentru că nu mai aveați acele lucruri care să vă aproprie unul de altul. Ceea ce mă face să cred că într-un cuplu nu e de ajuns doar dragostea celor doi, ci trebuie să se ofere o stare de bine omului de lângă el. Așa că iubim pentru că noi înșine simțim nevoia de compasiune, să fim iubiți, să aparținem cuiva. Mai ales noi femeile căutăm mereu să ne simțim protejate.
-Știu. Gândul că am rămas singură mă înfoiară și în plus eu încă îl mai iubesc.
-Și cu toate astea prezența lui nu-ți mai face bine, ba mai mult el te ține pe loc.
-Sunt conștientă de lucru ăsta și totuși mi-e greu să accept că totul s-a sfârșit. Mă cuprinde teama când mă gândesc că va trebui să mă împac cu această situație. A spus Lucia începând să plângă din nou.
-Te înțeleg și de aceea sunt eu aici ca să te ajut să treci peste, să-ți spun că uneori lucrurile nu merg așa cum ne-am dori.
-Și că iubirea nu e așa de puternică pe cât pare, cel puțin în cazul meu nu a fost.
-Știi, degeaba acoperișul unei case e făcută din tabla de cea mai bună calitate, dacă fundația e prost construită și la un primul cutremur ea se va prăbuși. Așa e și cu iubirea, dacă nu se bazează pe motive concrete, dacă nu produce, nu are cum să ducă la o relație armonioasă și de lungă durată.
Pentru câteva secunde Lucia se uita la picăturile de ploaie care băteau în geamurile cafenelei, părea că sunetul ploii o liniștea. Am privit-o în tăcere până când ea a început să vorbească din nou.
-Se pare că ai dreptate, deși e dureros ceea ce simt acum, să știu că el nu va mai fi lângă mine.
-Uite, eu sunt foarte distanță față de tatăl meu. Chiar recunosc de multe ori, uit să-l sun și atunci când o fac mai mult de cinci minute nu vorbim. Să nu crezi că nu m-am întrebat de ce sunt așa de rece fața de propriul meu părinte. Însă după o vreme am înțeles această răceală care o am față de tata, deși îl iubesc și îl respect.
-Și ce anume te împiedică să te apropii de el?
-Faptul că nu ne înțelegem. Înafară că e omul care mi-a dat viață, noi nu avem nimic în comun. Cred că mereu i-am cerut o iubire diferită față de cea pe care el o avea pentru mine. Îl doream lângă mine, să stea să mă asculte, voiam ajutorul și înțelegerea lui. Însă tata nu a putut să-mi ofere ceea ce mi-am dorit eu. Ba mai mult, în timp ce creșteam mi-am dat seama că sunt o povoară pentru el de care încearcă să fugă. Nu cred că o făcea din rea voință, ci pur și simplu nu i-am trezit bucuria de a fi părinte. Știm deja că nu toți oamenii își doresc copii.
-Să înțeleg că ai o relație mai frumoasă cu ceilalți membrii a familiei?
-Da, deoarece cu ei sunt în același gând, ne ajutăm unul pe altul, ne susținem în tot ceea ce facem. Sincer nu suntem niște persoane care să se sune zilnic, o facem doar când o simțim sau avem nevoie de ajutor.
-E frumos să știi că sunt anumite persoane care sunt gata oricând să te ajute, așa cum ești și tu pentru mine.
-Mereu voi fi gată să te ajut. E de ajuns să-mi dai un semn și eu voi veni la tine.
-Îți mulțumesc, chiar mi-a făcut bine această întâlnire. Acum mă simt ușurată. Dar să vedem cât mă ține starea asta, că mereu am sentimentul că el e prin casă.
-Atunci, ce ai zice dată ai veni să stai la mine o perioadă? Până când reușești să-ți pui în ordine gândurile. Numai bine vom petrece mai mult timp împreună, să ieșim în oraș la shopping, așa ca fetele
-Ar fi fain, dar nu vreau să te deranjez.
-Tu? Niciodată. Deci, vom trece pe la tine să-ți iei toate lucrurile de care ai nevoie și apoi mergem la mine. I-am spus eu în momentul în care ieșeam din cafenea.
Peste câteva săptămâni prietena mea și-a revenit, și-a dat seama că era o greșeală dacă ar fi continua acea relație care nu mai mergea. A înțeles că doi oameni vor fi împreună atât timp cât aceștia vor fi pe aceeași lungime de undă. Dacă se întâmplă să apar neînțelegeri care vor provoca suferință, așa cum s-a întâmplat între ea și Ovidiu, e mai bine să pui punct relației, înainte ca ea să devină toxică.
Cam atât avut să vă spun azi, sper ca voi cititorii acestui blog, să fiți înconjurați de persoanele care vă ajută să progresați. Vă îmbrățișez cu drag, până dată viitoare, să fiți fericiți!

deLoredana

Durerea Lui Iisus

 

Uite Tată, poporul tău iubit
Care Mă vedea ca un împărat
Aur, smirnă, tămâie și laude
Îmi aduceau altădată
Dar acum Mă învinuiesc
Pentru greșelile lor.

Uită-i Tată pe cei doi ucenici
Cei care Îmi făgăduiau loialitate
Dar unul M-a vândut pe câțiva arginți,
Iar celălalt s-a lăpădat de Mine
Ei sunt prietenii Mei
Ce voiau să bea din paharul suferinței
pe care Eu îl beau.

Uită-i Tată cum Mă hulesc
Cei pentru care M-ai trimis în lume
Ca să-i învăț poruncile Tale,
Cum să se iubească unul pe altul
Și prin Mine, Tu Să le vorbești.

Uită-i cum Mă biciuiesc
Cei pe care Îi iubesc
Și i-am izbăvit de neputință
Le-am redat vederea, auzul, mersul,
Le-am înmulțit pâinea și peștele
Și toți s-au săturat din ele.

Uită-Te Tată la ochii lor plin de ură
Cum Mă privesc ca pe un străin,
Mă lovesc fără niciun pic de milă
Mă dezbracă în văzul tutor
Iar cu cămașa Mea sorț joacă.

Pe o cruce ei Mă răstignesc
Și cu sânge rece Îmi bat piroane
În podul palmelor și la picioare,
Mă uit la chipurile lor murdare
De sângele Meu
Ce se întinde pe tot pământul.

Aici sus pe cruce Mi se face sete
Dar ei în loc de apă
Mi-au dat să beau oțet,
Strig de durere
Iar ostașul o suliță
Învinge în coasta Mea.

Tată Mă dor toate rănile
Dar mai tare Mă dor
Nepăsarea, ura, trădarea
Ce zac în sufletele lor
Și că de acum nu mai voi fi
Cu ei, durerea să le alin.

Tată mai e puțin
Și Mă întorc acasă
Dar mai am o ultimă rugăminte
Cu marea Ta bunătate
Să-i ierți pentru ce mi-au făcut.