Era o dimineața de Februarie, soarele strălucea în albul zăpezii și din când în când mângâia chipul unei fete frumoasă. Era o basarabeancă de 19 ani, înaltă, cu talie subțire, avea ochii verzi și blânzi, părul ei blond și lung prin care vântul se juca. Îmbrăcată într-un palton gri deschis, având pe cap o bască roșie, iar în picioare o pereche de cizme, pășea grăbită pe străzile Iașului.
În acea clipă tânăra trecea prin piața Unirii admirând porumbeii care zburau deasupra capului ei, dar la un moment dat a simțit cum îi s-a făcut rău. O luase cu stare de leșin, picioarele îi tremurau din ce în ce mai tare, totul din jurul ei începuse să se învârtă. A mai făcut câteva pași și s-a prăbușit la pământ. Trecători se aduna în jurul fetei întrebând-o ce a pățit, deși ea îi vedea în ceață, îi auzea dar nu putea să răspundă. Simțea o puternică durere în spate și nu a mai putut respira. Privea cerul senin fără să mai facă nicio mișcare și în acea clipă a leșinat.
Zăcea pe betonul acoperit de un stras subțire de gheață. Atunci uni oameni începeau să-și dea cu părerea și alți încercau s-o trezească stopând-o cu apă pe față, dar fata nu dădea niciun semn de revenire. După câteva minute o doamna s-a strecurat prin acea mulțime până când a ajuns la ea.
-Cineva să sună la salvare și nu mai stați atât de aproape vă rog, pentru că această fată are nevoie de aer. Le spuse femeia când a îngenunchiat lângă ea și a început să-i caute pulsul de la încheietura mânii.
Aceea agitație a distras atenția unui băiat și uitând-se pentru o secundă, a zărit chipul alb al fetei. De îndată inima lui a luat-o din loc, de parcă voia să iasă din piept și a oftat spunând-și că e decât o asemănare și a vurt să-și continui drumul. Însă cineva de la spate îl împingea spre acel loc tocmai când fata era consultată de un medic.
-Aduceți targa, pentru că trebuie s-o luăm la spital. A auzit o voce.
-Elisabeta? a rostit el simțind un nod în gât.
-Aaa, o cunoașteți pe domnișoara? l-a întrebat o doctoriță întorcându-și privirea spre tânărul care părea foarte șocat.
-Da. Răspunse el în timp ce fata era pusă pe targă și dusă la ambulanță.
-Sunteți o rudă sau un prieten apropriat? vă întreb pentru că trebuie să știm dacă domnișoara suferă de o boală cronică.
-Da, suntem prieteni, dar nu mi-a spus niciodată că ar avea vreo problemă de sănătate.
-Înțeleg, atunci nu ne puteți ajuta cu nimic.
Băiatul mergea după doctorița care se îndrepta spre ambulanță.
-Așteptați o secundă, vă rog.
-Ce mai e?
-Nu aș putea s-o însoțesc pe domnișoara până la spital?
-Sigur că da, haideți urcați.
Salvarea care avea sirena aprinsă se îndrepta spre spitalul de Urgență, unde i-a pus o perfuzie și după câteva analize medicii au aflat că pacienta avea leucemie. După ce a fost dusă într-un salon de rezervă, o asistentă i-a spus acelui tânăr care a însoțit-o, să stea lângă ea până când se va trezi. El s-a apropriat de patul unde dormea fata cu chipul angelic și pe care până atunci îl văzuse doar în fotografii. Se uita la acele poze seară de seară adormind cu ea în gând.
Nu-i venea să creadă că era atât aproape de ea, de cea pe care o iubea atât de mult, căruia îi în acea clipă îi simțea parfumul, îi auzea respirația și își spunea că era mult mai frumoasă în realitate. O privea pe Elisabeta pe care avuse bucuria s-o cunoască cu un an în urmă, într-un grup de pe o rețea de socializare, unde el a fost surprins de o postare de a ei.
Era o poezie de dragoste scrisă de ea, iar acele versuri l-a impresionat foarte tare, încât ajunse să le citească printre lacrimi. După ce a mai recitit de câteva ori poezia, i-a scris un comentariu și i-a mulțumit pentru emoțiile pe care le-a pus în acele versuri. Comentariu la care ea a răspuns, spunându-i că așa cum o chitară are nevoie de un chitarist bun ca s-o pună în valoare, așa și o poezie are nevoi de vibrația sufletul cititorului ca să poate transmită emoție.
Din acea zi cei doi au început să vorbească. La început au discutat despre dragostea ei pentru poezie, apoi băiatul i-a spus că-i plăcea să cânte la chitară și că pentru el muzica era hrană pentru suflet. În scurt timp au ajuns să vorbească în fiecare zi, schimbau păreri, glumeau, își spuneau orice. Împreună a reușit să creeze niște clipe magice, pur și simplu simțeau că erau unul lângă altul chiar și la sute kilometri distanță între ei. De multe ori îi prindeau răsăritul vorbind la telefon.
Peste câteva luni el începuse s-o iubească, îi adora surâsul, nopții la rând glasul ei blând ce îi mângâia auzul, luându-l în cele mai frumoase vise născute din dorințele ei. O iubea din ce în ce mai mult și într-o seară și-a luat inima în dinți și i-a mărturisit faptul că s-a îndrăgostit de ea. În acel moment Elisabeta i-a spus că între ei niciodată nu va fi mai mult, decât o prietenie și dacă el simțea altceva, era mai bine să rupă legătura.
De câteva ori băiatul i-a trimis mesaje în care își cerea scuze pentru ceea ce îi spusese, încercând s-o facă să înțeleagă faptul că nu era nicio problemă dacă ea nu simțea la fel. Tot îi spunea cât de mult i-ar fi plăcut rămâne doar prieteni. Dar nu a mai primit niciun răspuns de la Elisabeta.
De atunci tânărul fără să înțelegea decizia ei, se gândea în fiecare de noapte la fata cu chipul de înger, uitând-se la poza ei pe care o avea pe ecranul telefonului și o regăsea în poeziile scrise de ea. Își amintea de fiecare clipă în care ei doi vorbeau, stând cu ea la telefon reușiseră să pună pe note muzicale poemul ce a fost puntea dintre ei. Și ar fi dat orice ca să-i mai audă glasul măcar o dată. Nu a fost zi fără să nu se gândească la Elisabeta care în acea clipă și-a deschis ochii.
-Hei, bună.
Ea nu i-a răspuns, ci se uita la băiatul pe care îl cunoștea într-o altă lume, din visurile ei în care hoinăreau împreună. Îl știa dintr-o altă galaxie unde nu exista moartea, doar iubirea ei pentru acel băiat care a făcut-o să simtă cele mai frumoase emoții, i-a dat aripi să zboară până la el, acolo unde îi era gândul. Dar știa că un vis durează doar o clipă, iar viața ei era o realitate prea crudă, pentru ca să-l lasă să vină spre ea.
-Ce cauți tu aici? l-a întreba ea cu o voce rece.
-Te-am găsit leșinată pe strada.
-Of, asta îmi mai trebuia…
-Adică?
-Să mă vezi leșinată pe stradă.
-Adevărul e că nu a fost chiar cum mi-am imaginat să ne întâlnim, dar oricum mă bucur mult să te văd. Îi spuse el schițând un zâmbet.
-Dacă zici tu.
-Știi bine cât de mult mi-am dorit să te întâlnesc. Apropo de când ești în Iași și de ce nu m-ai anunțat că ai venit?
Elisabeta evita să se uită la băiatul pe care îl iubea din toată ființa ei, dar cu toate astea nu a vrut să-l facă părtaș la suferința prin care ea trecea zi de zi. Îi se părea nedrept să-l lase să se aproprie de ea și să ajungă să-i simte teama de moarte din suflet ei. Din acest motiv s-a hotărât să rupă legătura cu el, când dragostea lor devina din ce în ce mai puternică și acele sentimente pe care le aveau unu pentru altul nu ar fi aducă nimic bun, decât durere.
-Ștefan noi doi nu trebuia să ne întâlnim niciodată. Spuse Elisabeta încercând să-și stăpânească lacrimile care se adunau în colțul ochilor.
-De ce spui asta?
-Crede-mă că așa ar fi fost mai bine pentru amândoi, deci te rog să pleci.
-Nu plec până când nu-mi vei spune motivul pentru care nu vrei să mai vorbești cu mine, cred că am dreptul la o explicație.
Atunci fata s-a întors cu spatele la el și și-a scufundat fața în pernă începând să plângă. Ștefan năucit de acea situație și simțind-se puțin vinovat a stat pe loc fără să spună nimic. Asculta suspinele Elisabetei, moment în care ar fi vrut s-o ia în brațe și să plângă împreună cu ea. însă i-a fost teamă să n-o sperie, așa că nu a făcut niciun pas.
-Iartă-mă te rog, dar aș vrea să înțeleg de ce fugi de mine. A spus el încet
-În cazul în care nu ți-ai dat seama, suntem într-un spital și asta pentru că am făcut o criză. Sunt bolnavă, ce e așa de greu de înțeles? vorbi fata printre supine.
-Elisabeta nu a fost zi fără să nu mă gândesc la tine, aș face orice doar să pot da timpul înapoi și să retrăiesc fiecare clipe petrecută împreună. Mereu am vrut să-ți scriu, să te întreb dacă ești bine, să te rog să-mi acorzi doar cinci minute pentru ca să-ți spun cât de mult îmi lipsești. Dar nu am insistat pentru că mi-am dorit să-ți respect decizia.
-Și îți mulțumesc pentru asta. Acum că ai aflat și motivul pentru care nu ți-am răspuns, poți pleca liniștit.
-Mai vreau să știi că eu te iubesc și mi-e imposibil să neg acest adevăr.
-Știu asta și eu te iubesc, însă asta nu poate schimba cu nimic starea mea de sănătate care pe zi ce trece se agravează. Viața mea e ca un fir de ață care în orice secundă se poate rupte. E un sentiment care mă îngrozește, văd frica în ochii părinților mei și mă simt foarte vinovată pentru suferința lor. Crede-mă că mi-e de ajuns.
-Tu nu ai de ce să simți vinovată, doar că nu ți-ai provocat singură boala, ba mai mult reușești să-i ții piept, fără să te lași doborâtă de ea.
Îi spuse el în timp ce ea se ridică în șezut și după un ofta lung a început să vorbească din nou.
-Aveam cinci ani când medicii au spus că mai am de trăit maxim doi ani. Nu am uitat niciodată reacția mamei, care a început să plângă foarte tare și atunci i-am spus să nu-i creadă, pentru că eu mă voi face bine. Din acest moment a început lupta mea pentru a trăi. A trebuit să mă obișnuiesc cu durerea, cu gustul medicamentelor. Din cauza bolii niciodată nu am putut ieși afară și să mă joc ca un copil normal. Trebuia să merg în fiecare săptămână la spital unde mi se punea perfuzii și unde stăteam ore întregi. Însă nu am vrut să mă dau bătură, pentru că mi-am dorit prea mult să trăiesc.
-Acum înțeleg de ce ai ales să te îndepărtezi de mine, pentru că ți-ai dorit să-mi arăți doar partea frumoasă a vieții tale. Și totuși mi-aș dori să înțelegi și tu că pentru mine vei rămâne fata care m-a făcut să plutesc, împreună am conturat cele mai frumoase vise, apoi am alergat prin ele ca doi nebuni. Vorbind cu tine am realizat câtă putere poate avea un cuvânt și că el aproprie oameni chiar de la distanță , așa cum s-a întâmplat cu noi.
-Acest lucru nu trebuia să se întâmple. A fost greșeala mea că m-am lăsat prea mult dusă de val și am început să visez, fără să mă gândesc că tu vei dori ceea ce eu nu-ți pot oferi.
Atunci el a îngenunchiat în fața ființei pe care o iubea mai mult decât pe el însuși și și-a pus mâinile peste ale ei simțindu-i tremuratul. A așteptat până când ea și-a ridicat privirea, moment în care s-a oglindit în ochii ei senini.
-Tu mi-ai oferit cele mai intense și mai frumoase momente pe care le-am trăit vreodată. Nimeni nu m-a făcut să râd, să mă bucur din toată ființa mea de un mesaj, de o convorbire telefonică, așa cum ai reușit tu. Iar acum dacă a fost să ne întâlnim, te rog lasă-mă să fiu alături de tine, dă-mi șansa de a-ți dovedi cât de mult te iubesc.
-Nu te pot lăsa să-mi simți durerea, mi-ar fi greu dacă te-aș vedea suferind alături de mine și în plus ar fi nedrept să te pun într-o asemenea postură. Tu poți să te bucuri de viață, să-ți îndeplinești visurile, să dai tot ce e mai bun din tine ca să devii un chitarist celebru, așa cum îți dorești. Și sunt convinsă că într-o zi vei găsi acea persoană lângă care ai să fii fericit.
-Chiar nu înțelegi că în tot timp ăsta nu am putut să-mi te scot din minte, din suflet? tu ești în fiecare gând de al meu, îți văd chipul de fiecare dată când îmi închis ochii.
-Cel care nu înțelege cum stau lucrurile ești tu. Pe mine moartea mă pândește în fiecare pas și chiar dacă încerc să fug de ea, s-o păcălesc să-mi mai lase o zi în plus, știu că până la urmă mă va prinde în ghearele ei și atunci nu voi putea face nimic.
-Așa cum se va întâmpla cu fiecare om și asta pentru că viața e o călătorie, ce are un început și un sfârșit. Sincer, nu am înțeles niciodată de ce oamenii se tem de moarte, când ea e doar o poartă spre viața veșnică, unde sufletul va fi liber în adevărul sens al cuvântului, așa cum nu poate fi în acest trup.
-Tu chiar crezi că mai există viața după moarte?
-Normal, sufletul e ca o notă muzicală care nu moare niciodată, ci despărțindu-se de trup va vibra total diferit și cel mai frumos e faptul că atunci îl vom putea vedea pe Dumnezeu față către față. Deci eu nu mă tem de moarte și nici tu nu ai de ce să-ți fie frigă de ea.
-Ce bine era dacă ar fi totul atât de simplu.
-Chiar așa e, doar că noi trebuie să ne dăm seama de acest lucru.
Pentru câteva minute se făcuse liniște în salon, timp ce Elisabeta medita la ce spuse băiatul din fața ei, care era înalt, avea păru negru, ochii căprui. Îi vorbea cu o voce calmă, atât de degajat despre despărțirea sufletului de trup, încât făcea ca totul să pară ușor.
În acel moment Ștefan a fost vrăjit de frumusețea ochilor și de chipul ei luminos ce-l privirea fără să mai facă vreo mișcare, fără să rotească niciun cuvânt. Apoi ea și-a ridicat capul iar privirile lor s-au întâlnit. S-au oglindit unul în ochii celuilalt minute în șir, până când ușa salonului s-a deschis.
-Hei, dar nu mi-ai spus că ai vizatori.
Atunci Elisabeta a tresărit auzind vocea din spatele ei.
-Ai ajuns deja? da, el e Ștefan, un prieten de al meu. Spuse ea încercând să-și ascundă emoțiile.
-Oh, Claudia mama Elisabetei. Spuse femeia care avea accent moldovenesc.
-Încântat de cunoștință. Răspunse Ștefan după ce ridicat în picioare și a dat mâna cu doamna care îi zâmbea.
-Și cum ești draga mea? a întrebat ea îndreptându-se privirea spre fiica ei.
-Sunt bine, cică am avut o cădere de calciul. Însă acum m-am revenit și nu cred că mă vor ține în spital.
-Mă duc să vorbesc cu mediul și vedem ce e de făcut.
Când au rămas din nou singuri, Ștefan s-a apropiat de Elisabeta și fără să mai stea pe gânduri a îmbrățișat-o. După câteva secunde de evitară în care ea a vrut să se retragă din brațele lui, dar el nu i-a dat drumul, s-au îmbrățișat amândoi. Și-au sprijinit capul unul de celălalt, el îi adulmeca parfumul de trandafiri, în timp ce ea îi simțea degetele lui care îi mângâiau spatele.
-Cât mă bucur că în sfârșit te-am întâlnit, pentru mine e un vis împlinit. I-a șoptit el la ureche.
-Of Ștefan…
-Știu ce vrei să spui și de aceea nu voi insista. Deci te las pe tine să decis dacă ne vom mai vedea sau nu. Și te roc să nu uiți niciodată că te iubesc. I-a spus îndepărtându-se de ea.
Din acea zi Elisabeta s-a tot gândit la Ștefan, la afirmațiile lui referitoare la moarte și care au ajutat-o să-și depășească temea pe care o avea și s-o vadă ca pe un lucru firesc. Își imagina locuri unde sufletul ei va călători atunci când se va despărți de trup, închidea ochii și se simțea ușoară ca un fulg de nea zburând deasupra unui câmp de maci. A realizat că din clipa în care nu va mai fi pe acest pământ, ea își va continua călătoria pe un alt tărâm.
Nu și-a mai putu lua gândul de la băiatul de care i-a fost atât de dor, încât nopți la râd adormise plângând. Citea cu lacrimi în ochii mesajele pe care Ștefan îi le trimitea, însă voia ca el s-o uite, pentru că a crezut că așa va fi mai bine pentru amândoi. Totuși de când l-a întâlnit, a început să-și dorească să fie lângă ea, să-l aude , să-l simte. Ar fi dat orice ca să existe un mijloc prin care să-i arate cu ce iubire îl purta în suflet, dar în același timp voia să-l ține departe de boala ei. Odată fără să mai sta pe gânduri și-a luat telefonul de pe noptieră și a început să scrie un mesaj.
………………………………………………………………………………………
Cu o seară înainte de Valentine,s Day, Ștefan în timp ce își citea un curs pentru examenul pe care urma să-l aibă peste câteva zile, a primit un SMS. După ce a subliniat ceva pe una dintre pagini s-a uitat pe ecranul telefonului și a văzut numele Elisabetei. A simțit un gol în stomac când a citit mesajul de la ea, în care îi spunea că vrea să se vadă și îl întreba dacă a doua zi era liber.
După câteva minute în care îi venea să țipe de bucurie pentru că avea s-o vadă din nou, i-a răspuns că pentru ea mereu își va face timp.
A doua zi la ora 18 Ștefan având chitara în mână mergea pe malul Bahluiului, unde a văzut-o printre îndrăgostiți care se plimbau pe acolo. Cei doi se îndreptau unul spre altul, Elisabeta pășea ușor încât dădea impresia că plutea, iar el făcea pași mari dorindu-și să ajungă cât mai repete la ea.
-Bună.
-Bună. A răspuns ea zâmbind.
Pentru câțiva secunde amândoi au stau pe loc neștiind ce să facă.
-A fost o zi frumoasă, deși destul de rece. A spus Ștefan rupând tăcerea.
-Asta pentru că e iarnă.
-Ai dreptate. Apropo ăsta e pentru tine.
În acest moment i-a oferit un trandafir roșu pe care Elisabeta l-a luat și l-a mirosit în timp ce el o privea.
-Mulțumesc, e foarte frumos.
-Păi, e ziua îndrăgostiților, așa că nu aveam cum să nu-ți dăruiesc o floare.
-Aha, de abia acum înțeleg de ce toată lumea cumpără flori. De fapt niciodată nu am sărbătorit ziua asta și de aceea nu-i dau importanță.
-Nu ai sărbătorit pentru nu-ți place acest eveniment sau nu ai avut cu cine?
-Deși îmi place ceea ce se petrece în perioada asta și mereu mi-am dorit să sărbătoresc în aceasta zi, dar nu am avut cu cine. Spuse ea în timp ce mergea alături de el.
-Adevărul e că nici eu nu am avut aceasta ocazie până acum.
-Serios?
-Da, să spunem că nu prea am avut succes la fete.
-Mă mir, pari un tip foarte ok și plus știi să cânți la chitară, lucru care atrage simpatia fetelor.
-Da așa este, dar nu mi-a plăcut să mă arunc într-o relație doar de dragul de a fi cu cineva. Știi cât de mult îmi plac discuțiile care mă ajută să mă dezvolt și că evit să-mi pierd timpul fără rost.
-Asta nu e o piedică să nu încerci să te aproprie de cineva.
-În ziua de azi e foarte greu găsești acea persoana potrivită, în fața căruia te poți deschide, să vorbești despre orice, așa cum s-a întâmplat cu noi doi.
-Sincer, nici acum nu știu cum am ajuns să ne înțelegem atât de bine vorbind doar la telefon, fără să ne întâlnim măcar odată.
-Asta pentru că suntem pe acea lungime de undă, ți-am mai spus că în tine m-am regăsit pe mine însumi. Ai fost prima persoană în care am avut încredere totală și am putut să-mi deschid sufletul.
Atunci Ștefan a făcut doi pași înainte și s-a oprit în fața Elisabetei, a privit-o pentru câteva secunde, apoi i-a luat mâna și a sărutat-o. Ea începuse să tremură, simțind fiori pe șira spinării când privirile lor s-au întâlnit din nou. Și în tăcerea sării și-au mărturiseau iubirea pe care o simțeau unul pentru altul, fără rostească niciun cuvânt, fără să clipească. Au stat nemișcați până când ea și-a închis ochii.
-Uită, vreau să-ți propun ceva. I-a șopti el.
-Ce?
Și în loc să-i răspundă, Ștefan s-a întors spre un puști care trecea pe lângă ei, iar pe deasupra capul lui flutura un balon în formă de inimă, roșu, legat cu o ață lungă.
-Hei frate, de unde ai luat balonul ăsta?
-L-am găsit pe stradă. I-a răspuns pustiul cu un glas subțire.
-Și vrei să-l dai unei fete?
-Oh, nici gând. L-am luat de pe jos că ar fi fost păcat să-l las să se spargă.
-Păi dacă nu ai ce face cu el, ce ai spune să mi-l dai mie pentru zece lei?
-Da, cred că e afacere foarte bună.
Ștefan a luat balonul de la băiatul care se bucura că făcuse rost de niște bani pentru a-și cumpăra dulciuri. Apoi a îngenunchiat în fața fetei pe care o iubea până la cer și înapoi și i-a oferit acel balon. În acea clipă Elisabeta a făcut un pas înapoi și a început să surâdă ceea ce o făcea și mai frumoasă.
-Vrei să sărbătorești cu mine Valentine,s Day? a întrebat-o el uitând-se în ochii ei sclipitori.
-Ștefan…
-Te rog.
-Bine, accept. Spuse ea emoționată, timp ce el s-a ridicat luându-i mâniile între ale lui.
-Mulțumesc, m-ai făcut cel mai fericit om din această zi. Știi de câte ori mi-am imaginat că mă plimb într-o seară și tu să fi alătur de mine? să vorbim câte lună și stele, să te țin de mână și să nu-ți mai dau drumul niciodată. A spus el în timp ce s-a dat într-o parte.
În acea clipă Elisabeta avea impresia că visa, parcă se aflau într-o altă lume, unde erau doar ei doi. Mergând alături de el cu privirea în jos, numărând pietrele pe de malul râului și se gândea. Nu știa ce să facă, să fugă de acea iubire sau să da frâu liber sentimentelor care zăceau sufletul ei. Ar fi vrut să-i spună acelui băiat cât de mult îl iubea, că și ea s-a gândit la ei doi, că i-a fost atât de dor de el, dar îi era teamă. Iar gândul că el ar putea să sufere din cauza ei, o făcea să meargă în tăcere.
Ștefan simțea că plutește alături de acea fată pe care a luat-o de mână, gest ce o făcuse să stresară dar el i-a zâmbit dându-i încredere. Au mers în tăcere pe aleea luminată de felinare, învăluiți de adierea vântului ce venea din direcția râului. Se uitat cu coada ochilor unul la altul și apoi priveau în zare unde se vedea turnul Palatului Culturi și al Mitropoliei.
-Apropo, te-ai mutat în Iași? a întrebat-o el dintr-o dată.
-Da, ne-am mutat aici anul trecut, înainte să încep facultatea. Ai mei nu au vrut să mă lase singură, așa că au venit și ei.
-Și cum îți se pare orașul?
-Îmi place foarte mult, e așa de poetic, romantic încât m-aș plimba ore întregi fără să mă plictisesc. Mai ales seară când se aprind felinarele se creează o atmosferă foarte plăcută, parcă spui că e un mic Paris.
-Așa e, Iașul are ceva aparte care te face să visezi. Cel puțin eu nu m-aș muta în alt oraș nici dacă mi-ai da tot aurul din lume.
-Adevărul e că nici eu nu aș mai pleca de aici.
-Ca să vezi cât de multe avem în comun, de fapt cred că asta e și factorul principal care ne aproprie. Pentru mine e o minune că ai accepta să ne mai vedem și că ești alături de mine în acele clipe. Crede-mă că nu mi-am dorit mai mult de atât.
-Să nu exagerăm.
-Nu exagerez deloc, din contra aș da orice ca să reluăm ceea ce era între noi, exact de unde am rămas și să nu mai fugi de mine. Te iubesc și nu pot și nici vreau să uit tot ce a fost între noi.
La auzul acelor cuvinte Elisabeta și-a închis ochii și câteva lacrimi începu să se rostogolească pe obrajii ei roși. După ce a atras aer în piept a început să-i vorbească.
-Știi, m-am tot gândit la ce mi-ai spus la spital și am realizat cât de greșit vedeam ceea ce mi se întâmple. Dar tu ai reușit să mă faci să înțeleg că nu e de ajuns să mă lupt pentru a trăi, ci trebuie se mă bucur de viață. Așa că m-am hotărât că de acum încolo să mă bucur, fără să las teama să cuibărească în sufletul meu.
-E cea mai bună decizie draga mea.
-Și am vrut să-ți mulțumesc pentru asta.
-Mi-a fost dor de tine.
-Și eu care am crezut că după prima noastră întâlnire te-ai lămurit în legătură cu mine, dar văd că nu.
-Dacă crezi că o amărâtă de boală ar putea schimba sentimentele unui om, te înșeli. Ți-am spus că în ochii mei vei rămâne acea fată de care m-am îndrăgostit și pe care o vreau lângă mine.
-Nu știu de ce vrei să-ți complici viața, de ce ai iubi una ca mine care nu va putea să-și facă niciun plan de viitor.
-Pentru că îți iubesc chipul, ochii, zâmbetul, fiecare vorbă de a ta, fiecare mișcare. Iubesc tot ce îmi transmiți, tot ce eu simt pentru tine. Te iubesc Elisabet. Îi mărturisi Ștefan din tot sufletul lui.
La o sută de metri Elisabeta văzu o bancă și pentru că era puțin obosită s-a așezat, la fel făcu și el. Era o seara liniște, luna se ridica pe bolta cerului, în timp ce acei doi priveau stele și când vedeau una căzătoare își puneau o dorință.
-Ce seara liniștită. Spuse ea încet.
-Și frumoasă și asta datorită ție.
-Da, mă întreb ce am făcut eu oare ca să spui acest lucru.
-E de ajuns să zâmbești și totul din jurul tău devină frumos.
-O spui de parcă aș fi o zână.
-Da, pentru mine ești zâna care mi-a îndeplinit dorința de a o vedea în carne și oase și îți promit că nu am să te mai las să pleci.
-Auzi la el ce tupeu are, se pună cu o zână.
-Aș face orice ca tu să rămâi lângă mine.
În acel moment s-a apropriat de Elisabeta și a cuprins-o în brațele lui fără ea să se împotrivească. Apoi a început să-i sărute părul, obrași, în timp ce ea îi simțea căldura trupului lui și inima bătând cu putere. El îi adulmeca parfumul, îi simțea respirația ca o adiere de vânt și în aceea clipă a început să-i vorbească în șoaptă.
-Te rog să rămâi lângă mine pentru totdeauna.
-Asta vrei?
-Da și îți voi fi alături indiferent ce s-ar întâmpla. Dă-ne aceasta șansă, te rog și îți voi dovedi am meritat să încercăm.
-Știi, totul pare un vis frumos care nu aș vrea să sfârșească niciodată.
-E un vis îndeplinit, dar e cât se poate de real, așa cum din acest moment viața noastră va fi un cântec de dragoste pe care îl vom cânta împreună iar și iar.
-Un cântec acompaniat de sunetul chitarei?
-Și de inimile noastre care bat una pentru asta.
-Te iubesc, I-a șoptit ea întâia oară.
-Și eu te voi iubi pentru totdeauna.
După ce s-au întors cu fața unul la celălalt, el a început să-i mângâie obrazul catifelat până când și-a apropriat buzele de ale ei, scufundându-se într-un sărut. Atunci Elisabeta a dat drumul balonului și acesta se înălța la cer. Ștefan simțea dulceața buzele ei și ea căldura gurii lui, apoi s-au îmbrățișat, șoptindu-și unul altuia cele mai frumoase vorbe de dragoste.
Pe acea bancă Ștefan și Elisabeta au stat până la miezul nopții vorbind despre ei doi, citeau în stele despre o viață în doi și el a început să-i cânte melodia lor de dragoste care va dura o veșnicie.
