Iertarea este o acţiune şi nu doar un cuvânt sau un simplu verb. Ea are nevoie de fapte şi de lepădarea orgoliului din noi. Iertarea e o virtute.
Suntem tentaţi să fugim de a ne cere iertare ca să nu ne înjosim; din prea mult orgoliu care zace în noi, ne este greu să recunoaştem că am greşit şi dorim să ne mascăm greşelile prin diferinţe mijloace. Nu ne asumăm faptele şi gesturile cu care provocăm răni celor dragi sau celor cu care intrăm în contact, ne menţinem cu tărie părerea noastră. Ba mai mult acţionam uneori persistând cu acea greşeală, făcând că rănile să fie şi mai adânci, deşi ne numim creştini. Mergem la biserică regulat, dorim să fim văzuţi ca oameni care trăiesc onest, care sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu sau cel puţin asta e impresia pe care dorim să o lăsăm atunci când ne aflăm în biserică.
Dar oare câţi dintre noi ne cerem iertare sau iertăm din toată fiinţa noastră înainte de a ne porni spre biserică? Dacă în drumul nostru spre biserica ne apare o persoană care ne-a greşit, o evităm trecând pe cealaltă parte a drumului, numai să nu dăm ochii cu ea, lăsând astfel ura să-şi facă loc în sufletul nostru, fără a încerca să schimbăm ceva.
Atunci întreb şi mă întreb şi pe mine: Oare prin atitudinea asta ce o avea pentru fraţii noştri, nu ne asemănăm cu fariseii şi cărturarii care l-au dat la moarte pe Hristos?
Dacă stăm puţin să medităm la acele cuvinte din rugăciunea Tatăl Nostru pe care o spunem zilnic. Dacă ne oprim un pic la ¨şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri¨, ne-am da seama că prin aceste cuvinte ne asumăm poate cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea un om, propria noastră evaluare când vom sta la Dreapta Judecată pe care o vom avea la sfârşitul vieţii, să fim iertaţi la fel cum şi noi iertăm pe frații noștri. Deci, doar prin iertare putem să ne rezervăm un loc în Cer.
Putem noi avea toate celelalte virtuţi care ne înfrumuseţează viaţa şi o face să fie plăcută Lui. Dar dacă lăsam orgoliul să ne acapareze inima până la punctul în care puterea de a ne smeri cerându-ne iertare celor cărora le-am greşit si lui Dumnezeu dispare, totul e pierdut. De ce? Pentru că nu putem intra pe poarta Raiului fără a primi şi dărui iertare.
O altă atitudine pe care noi o punem în aplicare, este aceea de a corecta pe cineva prin faptul că îi dăm şansa de a-şi da seama unde a greşit şi posibilitatea de a face el primul pas pentru împăcare, ceea ce nu este ceva rău dacă o facem cu gând curat şi fără nici o urmă de mândrie. Dar în puţine cazuri se găseşte o astfel de atitudine. În cele mai multe cazuri iertarea nu există, nu mai are loc în sufletele noastre pline de eu, ne complăcem în starea de victimă ce trebuie să reacţioneze la fel de urât ca cel care ne-a greşit, având senzaţia că aşa vom depăşi mai uşor acel episod, cuvânt, care ne-a rănit.
Să ne eliberăm sufletele de orgoliu, să-I cerem lui Dumnezeu acea putere de a ne vedea imperfecţiunile şi greşelile şi astfel să putem cere şi dărui iertare, astfel vom fi mult mai aproape de El.,
Ok, Loredana…
Știi că în lumea asta nu există numai creștini, așa că din punctul ăsta de vedere, abordarea ta e una care lasă de dorit.
Ascultă-mă…
Dacă te-ai adresat în exclusivitate creștinilor, iată răspunsul meu:
Chestia asta cu iertarea e o problemă de logică, și oamenilor, mai ales celor întregi la minte, le e greu să devină ilogici.
Iertarea fără plată e cel mai bun mod să scufundăm lumea asta într-un iad fără sfârșit.
Așa apar psihopații…
Copii care sunt abuzați, la început iartă abuzurile, și le iartă, și le iartă, și le iartă, pentru că sunt copii și nu știu sau nu pot mai mult, dar până la urmă abuzurile lasă atâtea cicatrici în sufletul lor, că aceștia se privesc în oglindă și nu mai știu cine sunt, și se identifică cu rănile pe care le știu. Sigur, procesul e unul mult mai complex dar ideea e simplă, abuzatorii (cei ce au greșit), trebuie pedepsiți, oamenii au nevoie să li se facă dreptate, altfel, la un moment dat, aceștia vor începe să creadă că e timpul să își facă singuri dreptate, să se răzbune.
Iertarea e o idee bună pentru Dumnezeu și atât.
Dacă cineva îți face rău, acel cineva trebuie pedepsit, altfel apare un dezechilibru undeva și tu, cea rănită, îți vei pierde echilibrul.
Nu cred că e vorba de orgoliu, ci de logică. Orice nedreptate trebuie pedepsită, altfel totul ar deveni haos, că nimănui nu i-ar mai păsa de nimic. Creștinul e obligat să îl ierte nu numai pe fratele său de credință, ci pe orice om, și nu toți ne declarăm creștini.
Creierul uman urăște dezechilibrele. Când acestea apar, ne face să vărsăm.
Personal, nu dau niciodată a doua șansă pentru că nu vreau să dau ocazia la abuzuri. Nu iert minciuna orice s-ar întâmpla și nu ascult motive, ci văd doar fapte. „Nu mă interesează de ce mi-ai greșit, e suficient că ai făcut-o. PA!”
Gândește-te puțin la ce ți-am spus și vei începe să vezi viața ceva mai clar.
La partea cu abuzul sau orice greșeală mare care nu o poți trece cu vederea și lesind un violentor, infractor în libertate fără de a îl da pe mâna poliție, nu voi de acord niciodată, gestul acesta ar fi o ipocrizie. Noi trebuie să întindem spre avea o solicitate cât mai liniște, în care să ne simțim în siguranță, fără nebuni care pot ne face rău.
Gândul meu nu a fost nici de cum de a susține răul, atunci când am scris despre iertare ci doar am vrut să mă refer la micile confilte care apar între noi și în acel moment care toți greșim față de alții , așa cum și ei greșesc față de noi lucru cât se poate de firesc până la urmă. Der asta nu înseamnă că gata, de acum nu mai vorbim cu părinții, cu frați, prieteni ect, ci doar trebuie să fim îngăduitori și le trecem cu vederea greșelile și iertăm, pentru că și noi suntem de atâtea ori iertați de cei dragi, dar mai ales de Dumnezeu. La asta m-am gândit eu, nu la aproba niște prostii care pot distruge omul,
A doua șansă depinde de la om la om cum simte, ce vrea, dacă observă posibilitatea a unei schimbări în acea relație. Eu până acum am oferit doar o dată o a doua șansă și chiar am trecut cu vederea peste minciună, însă nu am niciun regret că am făcut această alegere.