Suflet de fluture

Mă plimbam într-o frumoasă zi de primăvară şi lăsându-mă învăluită de vraja cântecului duios al păsărilor, încercam să devin un membru al naturii, să fiu o floare sau o simplă frunză. Nu mă mai mulţumeam să fiu doar o spectatoare, ci voiam să fiu un personaj în acest faimos film al naturii.

La un moment dat m-am aşezat pe o bancă cu gândul să analizez tot ce mă înconjoară fără ca să-mi scape nici cel mai mic amănunt din acel magnific tablou. În timp ce îmi încărcam sufletul de acea veselie, un frumos fluturaş, a făcut un popas chiar pe degetul meu relaxându-şi coloratele lui aripioare.

Atunci m-am înclinat uşor spre el şi i-am şoptit. ¨Fluturaş cât de fericit poţi fi de acest rol pe care îl ai în spectacolul acesta, cât de norocos te consider pentru faptul că poţi să zbori peste mări şi țări. Tu, Fluture nu ai nici o grijă pentru ziua de mâine, niciun stres gândindu-te unde vei dormi diseară, pentru că toate florile te vor aştepta să le alegi ca să-ţi fie culcuş peste noapte, unde vei putea să-ţi odihneşti aripioarele şi să nu mai vorbim despre frumuseţea ta cea de fără de margine”

Fluturaşul stătea liniştit şi asculta tot ce aveam de spus, mă privea cu o dragoste profundă şi apoi mi-a vorbit cu o voce lină ca de înger. ¨Da aşa este cum afirmi tu, eu sunt un norocos pentru că fac parte din acest glorios spectacol al naturii şi mă simt onorat că mi-a fost dat un astfel de rol pe care trebuie să-l îndeplinesc cu multă pasiune şi responsabilitate. Acest rol al meu pe care îl am trebuie să-l joc în așa fel încât ție să-și placă și nu e deloc ușor ceea ce fac. Eu am misiunea de a zbura 12 ore pe zi pentru a da culoare şi veselie fără de care natura nu ar mai străluci atât de frumos şi nu ar mai fi completă¨.

Fluturaşul a mai făcut o mică pauză ca să-şi tragă răsuflarea şi apoi a continuat.:¨Crezi că m-aş fi aşezat pe degetul tău dacă mai puteam zbura încă un pic ca să ajung pe o floare unde mă simt în siguranţă, fără să-mi fie frică? Uite cât de mic şi firav sunt, tu acum mă poţi strivi într-o clipă aşa cum au fost părinţii, fraţii mei, care din cauza oboseli au căzut în manile ucigaşe ale oamenilor. Ai mai spus că nu am nici o grijă pentru ziua de mâine, dar oare te-ai întrebat vreodată unde plecăm noi, fluturii, iarna? ¨

Atunci îl priveam răspunzându-i:

„Da, presupun că aveţi în adâncurile pământului o casă călduroasă şi un tunel ştiut doar de voi prin care puteţi să ajungeţi la ea”.

Fluturaşul a început  să râdă şi mi-a spus. ¨Ce tot spui tu acolo? Auzi casă, tunel, îmi vine să şi râd când aud de aşa ceva, parcă îţi spuneam mai devreme cât de firavi suntem noi, cum am putea să construim o casă sub pământ?”

” Dar atunci unde vă adăpostiţi pe timp de iarnă?” l-am întrebat eu.

¨Noi ne strângem în grupuri de o sută şi căutăm un culcuş la rădăcinile copacilor care sunt mai bătrâni şi mai puternici pentru că ştim că ei vor rezista viscolului peste iarnă fără ca să fie doborâţi la pământ şi aşteptam îngheţul care ne amorţeşte aducându-ne în nesimţire. Uite aşa petrecem noi iarnă, nu cum spui tu.¨

Am rămas fără cuvinte neştiind ce să-i mai răspund, dar fluturele m-a simţit cât de năucită eram de toate cele spuse de el şi a mai adăugat în timp ce îşi lua zborul de pe degetul meu: ¨ Să nu uiţi niciodată să-ţi îndeplineşti cu pasiune şi asumare rolul tău în care ai fost angajată să-l joci, pentru că împlinirea noastră va apărea din ceea suntem noi şi din ce facem, nu din ceea ce ne-am fi dorit noi să fim.¨

M-am ridicat de pe banca simţindu-mă mult mai bogată sufleteşte şi în mintea mea se auzeau ultimele cuvinte rostite de acel fluturaş care m-au făcut privesc altfel viaţa.

De la acea conversaţie cu fluturaş am tras concluzia că şi eu fac parte din acel spectacol al naturii şi că rolul meu este foarte important. La fel ca şi al fluturaşului, pentru că spectacolul fără spectatori nu ar mai exista.