Terapie prin dans

Spread the love

 

Într-o seară rece de octombrie stăteam în fotoliu din living și ascultam cum ploaia bătea la fereastră mea. La un moment dat am ațipit și am visat că trebuia să iau un interviu unui dansator care era considerat unul dintre cei mai buni din România, pe nume Martin David, pentru ziarul la care lucram.

Am stabilit împreună cu domnul David, să ne vedem a doua zi. M-am prezentat la el acasă în jur orei nouă dimineața. M-a invitat în micul lui foișor peste care domnea toamna cu ale ei culori melancolice. Parfumul a frunzelor uscate mi-a amintit de casa țărănească a bunurilor mei, unde îmi petreceam weekendurile de toamna pe vremea când eram copil.

– Am câteva întrebări despre cariera dumneavoastră, despre cum ați ajuns să fiți unul din cei mai bun dansatori din România, care până acum a câștigat multe concursuri din țară, cât și din înafara țării.

I-am spus eu după ce am servit o ceașcă de ceai negru cu puțin lapte.

– Nu sunt cel mai bun, din contră eu mereu simt că nu dau totul din mine. După fiecare concurs la care am participat, indiferent de premiul câștigat, mi-am spus că se putea să fac un dans și mai bun.

Vă ascult și voi răspunde cu mare drag la întrebările dumneavoastră.

– Aș vrea să știu de unde a plecat pasiunea dumneavoastră pentru dans și cum ați descoperit-o?

– Eu m-am născut cu o parapareză care mi-a afectat picioarele. La vârsta de patru ani mergem doar dacă mă sprijineam de cineva sau de ceva, pentru că nu aveam echilibrul necesar de-a merge singur. Atunci părinții mei au început să mă ducă la doctorii atât din țară, cât  în afară. Tata fiind medic, avea colegii și relații cam peste tot. Au încercat să-mi dea tratamente, să facă cu mine diferite terapii, gimnastică, înot, terapie cu cai și toate terapiile pe care le sugerau medicii. Nu știu dacă m-au ajutat toate aceste încercări, pentru că eu tot nu puteam să merg de unul singur.

Zbuciumul ăsta a fost până ce am împlinit opt ani, când tata a auzit despre un medic neurolog din America care își îndrumă pacienții cu aceeaşi boală ca și a mea să facă terapie prin dans. Atunci tata a început să se informeze despre acel medic și de rezultatele lui pe care le avea prin această metodă a lui. Văzând mulțumirea pacienților, că aveau rezultate, tata a luat legătura cu el. Așa că am mers cu părinții în America, unde am fost consultat de acest renumit medic, care mi-a spus că eu mă voi vindeca dacă fac cum îmi va spune el. De atunci a început toată nebunia asta cu dansul. Tot tata a fost cel care a găsit un terapeut român care deja preluaseră de doi ani terapia prin dans de la medicul american. La început au fost multe ore de muncă cu dureri de picioare. Au fost momente în care nu mai voiam să aud de sala de dans, dar și momente de reușite când vedeam că picioarele mele încet, încet începeau să reacționeze la exerciții și începeam să am coordonare în ele. Apoi am ajuns să merg normal, chiar colegii de la școală care râdeau de mine pentru că mă ducea mama la cursuri și venea să mă ia, au rămas surprinși de faptul că mergem fără sprijin. După acest miracol, m-am îndrăgostesc de dans și la 15 am avut primul meu concurs, unde am luat premiul doi pe țară.

– Ce simțiți atunci când dansați?

– Pentru mine dansul este ca și oxigenul fără care nu aș putea trăi, prin el mă redescopăr de fiecare dată, pas cu pas mă las absorbit de vraja muzicii. În timpul dansului corpul îmi vorbește, îmi transmite starea lui. Când mă pregătesc pentru un concurs, ascult de mai multe ori melodia pe care urmează să prezint numărul de dans și meditez la mesajul transmis de versurile ei, pentru ca să pot intra în legătură cu ele prin dans. Dansul este o poveste spusă în trei minute.

– Care a fost cel mai critic moment din cariera dumneavoastră?

– Repetam împreună cu soția și partenera mea de dans, pentru un concurs internațional care urma să se desfășoare în Mexic, dar cu cinci zile înainte de concurs mi-am facturat coasta. Evident că nu am mai putut participa la acel concurs. Durerea mea era că medicii îmi spuneau ,că șansele de a mai reveni pe ringul de dans, sunt foarte reduse, datorită coastei care se prindea la loc foarte greu și era predispusă să se rupă de tot. Au urmat doi ani fără dans. La început a fost cumplit, mă simțeam pierdut și gândul că nu voi mai dansa niciodată mă îngrozea. Am avut starea asta timp de șase luni, până când mi-a venit ideea să fac o sală de dans pentru copii cu probleme. Era o idee foarte îndrăzneața pentru mine, ținând cont că nu am nici un fel de pregătire pentru a lucra cu astfel de copii, dar mi-am spus că voi angaja un specialist. Zis și făcut, am încheiat o sală, am amenajat-o cu tot ce era necesar unei săli de dans și am găsit un terapeut ca să mă ajute să lucrez cu elevii, care deja începeau să vină. Așa am devenit coregraf pentru niște copii minunați de la care am învățat să prețuiesc fiecare secundă din viața mea. Am elevii cu cancer, cu sida, bolnavi de inimă, etc, dar care fac progrese frumoase în dans și chiar reușim să participăm la concursuri naționale.

– Dar și cel mai glorios moment?

– La doi ani după accident, m-am dus la control pe care trebuie să-l fac anual la coastă, pentru a preveni o nouă factură. Domnul doctor m-a consultat, m-a întrebat dacă am făcut vreun tratament, sau altceva pentru că coasta mea este prinsă complet. I-am răspuns că nu am mai luat nici un fel de tratament și am recunoscut că nu m-am gândit în tot acest timp să încerc să fac terapie. Atunci doctor mi-a spus că aș putea să-mi reiau activitatea mea în dans, doar cu condiția să o iau încetul cu încetul. În drum spre casă meditam asupra vieții mele și mi-am dat seama că aveam o datorie și că este șansa pe care am avut-o când eram copil de a mă vindeca, acum trebuia să ofer mai departe aceeași șansă unor copii. În viața totul se întâmplă cu un scop și Dumnezeu a îngăduit să mă accidentez, pentru ca să-mi dau seama că era momentul să îmi mai plătesc din datorii. Iar cel mai glorios moment din cariera mea, a fost atunci când o elevă de a mea care avea cancer osos, a venit la sală după 6 ani și mi-a spus că s-a vindecat datorită orelor de dans făcute împreună. Atunci am învățat că dacă te dăruiești celorlalți, îți dai ție însuți șansa să te simți împlinit.

– Ați avut o parteneră care v-a marcat într-un mod deosebit?

– Am avut, am și voi avea cea mai minunată parteneră nu doar de dans, ci și de viața zi cu zi. Pe frumoasa mea soție am cunoscut-o la cursul de dans popular, la care am fost trimis cam forțat de coregraful meu, spunând că orice dansator trebuie să știe și dansurile tradiționale ale țării lui. Ca de fiecare dată când faci un lucru forțat, iese ceva frumos. La mine a fost ea. Dumnezeu i-a dat gând profesorului să-mi dea ca parteneră pe Diana, pe ritmuri de folclor neapreciat de mine, dar totuși a avut un efect asupra mea încât m-am îndrăgostit. Încet, încet ne-am apropiat, apoi mi-a devenit parteneră mea de dans și pe ritmurile muzicale a început povestea noastră de dragoste, care continuă și acum.

– V-aţi gândit vreodată să renunțați la dans?

– Dansul face parte din mine și eu m-am născut pentru a dans. Chiar dacă aș fi băgat într-un ghips, aș fi dansa cu mintea și cu sufletul, dar nu aș renunța niciodată la el.
.
– Cum este Martin David în afara ringului de dans?

– Un om normal care se trezește dimineața, își hrănește copii îi duce la graniță, apoi merge la serviciu. Un bărbat care câteodată e cu capul în nori, încercând să aibă grijă de familia lui și s-o facă fericită cât de mult poate.

– Vă mulțumesc, domnul David pentru timpul acordat și pentru că ați acceptați să-mi spuneți câteva frânturi din viața dumneavoastră. Ultima întrebare de încheiere este: dacă ar fi să vă caracterizați după un anotimp, care ar fi acesta?

– Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă răspund la întrebări. Dimineața obișnuiesc să mă trezesc cu o jumătate de oră înaintea tuturor, vin aici în foișor pentru a îmi aduna gândurile și să privesc la peisajul acesta de toamnă. Admir frunzele căzând din copac lăsându-se în voie vântului, așa ca un dansator ce își coordonează mișcările după muzică. Tot așa și viața mea este purtată de o adiere de vânt cald. Uneori e rece, alteori e în bătaie polii de toamnă, dar trebuie să mă mențin pe acea linie de plutire, fără să mă prăbușesc. Secretul pentru a birui orice obstacol din viețile noastre, este să descoperim mesajul prin care Dumnezeu vrea să ne vorbească. Toate întâmplările au un rol important în viața noastră și nu sunt doar niște întâmplări nefericite.

 

Acest articol a fost publicat în Povești. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *