Nu este om pe acest pământ fără să nu aibe o cruce de dus. Este adevărat că pe unii Dumnezeu i-a binecuvântat cu sănătate și cu o pereche de aripi sortite să zboare peste tot pe pământ. Dar pe unii Dumnezeu i-a făcut frații lui mai mici, dându-le niște cruci mai valoroase care se apropie mai mult de crucea Filului Lui.
Numele meu este Andreea și zi de zi descopăr ce valoroase sunt picioarele mele, ele de a lungul anilor au învățat cum să-mi fie și mâini. Viața fără mâini e o provocare clipă de clipă, pentru că ești nevoit să găsești soluții pentru orice lucru pe care trebuie să-l faci.
După multă luptă cu mine însumi am reușit să mă adaptez la situația mea, să accept ajutorul cuiva și să-mi controlez starea de frustrare care m-a urmărit pas cu pas. A fost un proces foarte greu, dar cu ajutorul părinților mei care mi-au fost alături până când un înger i-a luat la cer, am reușit să învăț cum să-mi folosesc picioarele ca și cum ar fi niște mâinii. A fost nevoie de multe exerciții cu degetele de la picioare, ca să învăț cum să prind cu ele obiecte și să-mi coordonez picioarele pentru a fi cât mai flexibile în orice mișcare. Cu degetele de la picioare scriu melodii compuse de mine și apoi le cânt la pian, prietenul meu de nădejde.
Eu am fost unicul fruct a dragostei părinților mei, oameni buni și devotați copilului lor care în loc să-i îmbrățișeze, își punea doar capul pe umărul lor. Îmi erau sprijinul meu, fericirea mea în orice zi și tot ei mi-au insuflat încrederea în mine în acele momente când mă simțeam pierdută.
Dar anii au trecut rând pe rând cu bucurii și tristeți, lăsând în urma lor câte o amintire. Tot așa se întâmplă și cu oamenii dragi nouă, mai devreme sau mai târziu ei își încheie călătoria din această lume, tot așa s-a întâmplat și cu părinții mei.
După ce ei au plecat la odihnă veșnică, eu rămânând singură și fără niciun alt sprijin, m-am lăsat cuprinsă de tristețea cea grea. Atunci am simțit cum se scurge din mine toată puterea, speranța, parcă un val al deznădejdii m-a învăluit și nu mai puteam sau nu mai voiam să văd nici o ieșire de scăpare.
Timp de șase luni, după ce mi-am luat rămas bun pentru ultima oară de la mama mea, pentru mine viața a început să fie ca un chin. Pentru prima dată am dus un adevărat război cu mine însumi.
A trebuit să învăț cum să trăiesc cu amintirile părinților mei, care erau în fiecare colțișor al casei noastre și de multe ori aveam impresia că îi auzeam strigându-mă. Mare noroc am avut că mă puteam descurca de una singură și acest lucru m-a făcut să rezist, dar totuși simțeam cum singurătatea mă ucide în fiecare zi câte un pic.
Cu o lună în urmă într-o seară am adormit spunându-i lui Dumnezeu că nu mai puteam duce povara singurătăți, iar peste noapte mama mi-a apărut în vis și cu un zâmbet luminos mi-a vorbit: ” Andreea, iubita mea adu-ţi aminte că noi două am vorbit despre plecarea noastră, iar tu vei fi puternică și vei căuta cele mai frumoase soluții pentru a îți continua viața. Acum tu ce faci, stai închisă în casă și îți plângi de milă? Nu, nu asta te-am învățat noi, ci ți-am spus că mereu vor exista o soluție pentru orice situație în care te vei afla, dar pentru asta trebuie să ai încredere în Dumnezeu și în tine. Deci, acum a venit momentul să ne arăți mie și tatălui tău cât de mult am reușit să te pregătim pentru acest moment. Încă un lucru, să nu mai spui niciodată că ești singură, noi de aici din cer suntem neîncetat alături de tine.”
M-am trezit dintr-un somn adânc și am început reflectez la ce mi-a spus mama în acel vis, iar acele cuvinte ale ei vor răsuna în mintea mea mult timp de acum încolo. Mi-am dat seama că mai întâi de toate trebuie să încetez din plâns, să-mi reamintesc cum să mă bucur de viață și că a venit momentul când trebuie să mă reîntorc la pasiunea mea pentru muzică.
Pianul mi-a fost prima ușiță prin care am zărit, o nouă speranță, tot el mi-a furat întâiul zâmbet, tocmai atunci când am spus că nu voi mai face asta niciodată. Mi-am pus toată durerea ce mă apasă pe note muzicale, astfel m-am eliberat de ea și am încărcat să am o stare cât mai pozitivă.
Am început să caut pe internet fundații unde aș putea să merg pentru a face voluntariat, unde să socializez și să găsesc cea mai potrivită soluție pentru ca să nu mă mai simt singură. Căutând, am dat peste o fundație care se îngrijea de persoanele cu dizabilități la domiciliu. Mi-a atras atenția faptul că în descrierea lor se puncta foarte mult că acele persoane care merg acasă la bolnavi trebuia să fie deschise și li se cerea să comunice foarte mult cu persoana în cauză. În timp ce mă uitam pe acest site, parcă cineva din mine îmi spunea să sun la numărul afișat, pentru a cere mai multe informații și să întreb dacă au nevoie de voluntari.
Am format acel număr pe telefonul meu fix, pe care pot umbla mai ușor și după 15 secunde de la celălalt capăt al firului s-a auzea o voce de femeie:
– Alo, fundația Suflet lângă suflet, cu ce vă pot ajuta?
Atunci mi-am dat seama că trebuia mai întâi să-mi formulez propozițiile în minte cum să mă adresez și apoi să sun.
– Bună ziua. Am văzut pe site-ul dumneavoastră, activitățile pe care le faceți și aș dori mai multe informații, dacă se poate.
– Da, desigur. Vă voi spune în mare despre noi: fundația noastră se ocupă de îngrijirea la domiciliu a persoanelor cu dizabilități, care nu au pe nimeni ca să-i ajute. Mai exact, noi mergem acasă la beneficiari de două ori pe săptămână, îi ajutăm la treburile gospodărești, gătim împreună cu ei, le facem cumpărături, îi scoatem la plimbare și dacă trebuie să meargă la medic noi îi însoțim. Numai că noi doar le oferim persoana care îi ajută, nu și ajutor financiar.
– Super! Chiar nu am auzit până acum de o fundație care oferă ajutor în felul ăsta. Dar cred că pentru acele persoane contează foarte mult și faptul că au cine să meargă la ei și în felul ăsta au ocazia să mai stea de vorbă cu cineva.
– Da, așa este. Comunicarea le face foarte bine. Iar pe lângă vizitele la domiciliu, mai facem și întâlniri o dată la două săptămâni avem peste 30 de persoane care vin la grup nostru, unde își pot deschide sufletul. Fiecare este ascultat și încurajat. Este foarte important pentru fiecare persoană să se simtă îndrăgită și acceptată așa cum este.
– Da, înțeleg la ce vă referiți. Nu aveți nevoie de un voluntar?
Am întrebat eu fără ca să stau prea mult pe gânduri.
– Mereu ne bucurăm să descoperim că mai sunt oameni dispuși să dea o mână de ajutor, fără ca să aștepte o răsplată. Pentru noi orice voluntar are o valoare semnificativă și e bine venit în echipă noastră.
– Atunci când aș putea să vin la sediul dumneavoastră, ca să vorbim mai detaliat despre acest lucru?
– Puteți veni mâine între orele 14 și 16? Pentru că dimineața sunt pe teren.
– Da, e perfect, atunci ne vedem mâine. Mulțumesc pentru informații și o zi frumoasă vă doresc, la revedere!
– Și eu vă mulțumesc, la revedere!
După ce convorbirea telefonică s-a încheiat, am realizat ce am putut să fac.
Toate ca toate, dar un voluntar fără mâini, să-i ajute pe cei imobilizați nu am mai întâlnit. Oare unde mi-a fost capul spunându-i acelei doamne că vreau să fiu voluntar. Când mă va vedea mâine, va fi dezamăgită. Bună treabă, m-am băgat singură în încurcătură ” Să vedem cum vei ieși din asta” mi-am spus în gând.
Am încercat să-mi caut de treabă prin casă, am pus la spălat, m-am apucat să-mi găsesc paste cu piept de pui, cu sos și pe deasupra mozzarella. Dar cu toate astea nu puteam să nu mă gândesc la întâlnirea de mâine, la felul cum voi fi văzută și nici nu știam dacă voi putea face față în cazul în care eram acceptată, deși aveam îndoieli.
Desigur exista și varianta să nu mai mă duc, dar asta ar însemna să las impresia că nu sunt o persoană serioasă și acest lucru nu mă caracterizează chiar deloc. Așa că nu mai aveam cum să dau înapoi, decât să mă țin de cuvânt și să mi-asum până la capăt.
Era o zi de joi, când primăvară încerca să ia locul iernii, când nu este nici frig dar nici cald. Pe la 13:30 în centrul orașului era agitație, oameni se grăbeau de parcă ar fi pierdut vreun tren, mașinile nu încetau să claxoneze. Eu mă strecuram prin mulțime, căutând adresa fundației pe care am memorat-o în minte înainte să mă pornesc la drum.
După câteva minute de căutări, mă trezesc stând în fața ușii acelui sediul. Așa cum am hotărât să joc această carte până la capăt, am urcat repede cele trei trepte fără ca să mai mă gândesc la nimic. Am deschis ușa cu umărul și am întrat într-o încăpere mică, iar privirea mea s-a îndreaptă spre un birou unde stătea o doamnă.
– Bună ziua. Luați loc, vă rog!
I-am acceptat invitația, așezându-mă pe unu dintre acele două scaune din fața biroului.
– Vă ascult, cu ce aș putea să vă fiu de folos.
– Bună ziua. Am vorbit ieri la telefon cu dumneavoastră și am stabilit să vin azi aici pentru a discuta despre un posibil voluntariat.
– Da. Și din câte am înțeles din convenția noastră, ați dori să faceți voluntariat la noi. Îmi spune ea puțin mirată. Cu privirea cât mai discretă mă analiza.
– Așa este, asta doar dacă credeți că vă pot fi de folos.
– Eu vă voi vorbi direct. În primul rând este de apreciat că aveți această dorință de a ajuta, mai ales în situația în care vă aflați. Sunt o mie de moduri pentru a face fapte bune și oricine cred că poate să ajute indiferent cine este sau cum este. Presupun că și dumneavoastră aveți multe de oferit celorlalți, dar pentru asta ar trebui să vorbim despre lucrurile pe care le puteți face și să stabilim împreună ce sarcini veți reuși să îndepliniți.
Deja începusem să prind și mai multă încredere în mine, când văzusem că sunt înțeleasă, că mi se dă o șansă.
– Știu că este necesar să știți cu exactitate ce anume pot să fac și chiar vă rog să vorbiți deschis, despre orice.
– Așa cum vă spuneam la telefon, noi mergem la domiciliu persoanei care sunt singure și analizăm cu atenție cazul lor, pentru a ne putea face un plan de lucru. Ce nu v-am spus este că noi încercam să și adaptăm locuințele acestor persoane, dar tot așa din banii lor, pentru că fundația noastră este susținută doar de un ONG și nu prea avem fonduri.
– Sincer vă spun că mi-ar plăcea foarte mult să fiu implicată în asemenea activități, pentru că știu ce înseamnă să fii susținut de cineva, să-ți dea o idee ca să-ți ușurezi viața. Vă dați seama eu fiind și în situație, înțeleg foarte bine semnificaţia acestor lucruri.
– Înțelegeți mai bine decât noi și de aceea mi s-ar părea interesant să avem un voluntar ca dumneavoastră, cred că ați face o treabă foarte bună. De exemplu ați putea să adunați
Idei pentru adaptarea locuințelor, să participați la conferințe pe acest subiect, să acumulați idei noi, ca apoi să ni le comunicați nouă. Ați putea să mergeți la pacienți și să faceți schițe, să vedeți de ce schimbări au nevoie.
O ascultam pe doamna care în scurt timp mi-a devenit colegă de muncă și deja în mintea mea îmi făceam planul de acțiune. Pentru prima dată m-am simțit un om care are un rol important, dar și o datorie în același timp care ținea doar de mine.
– Să înțeleg că sunt acceptată ca și voluntar în fundația dumneavoastră?
– Așa cum vă spuneam și mai devreme orice ajutor pentru noi, pentru acești oameni este bine venit. Iar când vine cineva la tine și îți spune că vrea să ajute este o datorie morală să-i încurajezi acest impuls.
– Atunci de când voi începe munca?
Ea mi-a zâmbit și după câteva secunde, timp în care părea că se gândea la ceva, apoimi-a spus:
– Săptămâna viitoare miercuri vom avea o ședință, am să vă rog să veniți și dv dacă puteți pentru a prezenta și restul echipei ideea noastră. Însă sunt sigură că și colegii mei vor fi încântați de ce puteți oferi.
– Desigur că voi veni, vă mulțumesc pentru timpul acordat. Ne vedem miercuri.
– Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă cunosc și sper să facem o treabă bună împreună.
Întorcându-mă acasă foarte entuziasmată, am început să caut pe internet informații despre adaptarea locuințelor ale persoanelor cu dizabilități. Am citit despre cum ar trebui să-ți dai seama ce fel de adaptări poți aplica la persoanele care le sunt afectate doar picioarele sau în cazul în care le sunt afectate și mâinile. Am descoperit metode despre cum trebuie să fie îngrijită o persoană imobilizată la pat, ce fel de adaptări ai putea face pentru a-i fi mai ușor persoanei care se ocupă de ea.
În timp ce stăteam în fața calculatorului, gândul mi-a zburat la Ana cea mai bună prietenă din liceu. Ultima dată când ne-am văzut a fost la ziua ei de naștere, adică acum vreo nouă luni. Mi s-a făcut dor de ea încât nu am rezistat să nu o sun.
– Alo, Andreea ești chiar tu? Răspunde Ana foarte emoționată.
– Da eu sunt, ce mai faci? Sper să nu te fii deranjat.
– Să mă deranjezi? Nici vorbă de așa ceva, știi bine lucrul ăsta. Chiar dacă ai refuzat să mai vorbim în tot acest timp, m-am gândit la tine. Sunt bine, serviciu, treburile casnice și tocmai acum rezolvăm un exercițiu la mate cu ăsta micul. Tu ce mai faci, cum te simți? Doamne cât de mult mă bucur să te aud, am mai încerca să te sun, dar tu nu mi-ai răspuns.
– Îmi cer scuze pentru comportamentul meu din ultimele luni, dar am avut nevoie să fiu singură sau mai bine spus nu mă mai simțeam în stare să vorbesc cu nimeni. Acum sunt bine, chiar azi am fost la o fundație unde s-ar putea să fiu voluntară.
– Voluntariat sună foarte interesant, de unde ți-ai venit ideea asta?
– E o poveste lungă despre care sper să vorbim atunci când ne vom revedea.
– Asta sună a o invitație, of draga mea nu ai idee ce dor mi-e de tine! Apropo când ne putem întâlni?
– Știi doar că eu am tot timpul din lume, așa că sunt la dispoziția ta draga mea.
– Păi, ce ai spune să ne vedem la o cafea, mâine după ce ies de la muncă?
– Perfect. Atunci așa rămâne.
Prietenia mea cu Ana a început încă din printre zile de liceu. Am fost colege de bancă, ea mereu mă ajuta să-mi termin lecțiile de scris predate în clasă și tot ea a fost cea care mă apăra în fața colegilor atunci când încercau să râdă de mine.
Există doar un singur lucru despre care nu i-am spus Anei și nu-i voi spune niciodată, faptul că am fost îndrăgostită de iubitul ei care i-a devenit soț. Însă niciodată nu am fost invidioasă pe Ana, ba mai mult i-am apreciat mereu și mă bucur pentru ei doi.
A doua zi mă aflam în cea mai selectă cafenea din oraș, așteptându-mi prietena care deja se zărea cum se grăbea să ajungă mai repede la masă unde stăteam.
Când Ana m-a îmbrățișat, am simțit cum lacrimile se adunau în colțul ochilor mei și fără voia mea am izbutit într-un plâns. În brațele Anei am regăsit acea mângâiere familiară ce îți dă senzația de vindecare, e ca un leac pentru rănile tale. Plângeam amândouă, dar și zâmbeam în același timp, Ana, parcă de frică să nu plec, mă strângea tot mai tare în brațele ei. Apoi așezându-ne la acea măsuță de cafea, în timp ce încercam să ne calmăm și unde Ana a început să-mi vorbească.
– Of draga mea, nu îmi să cred că te revăd. Mi-ai lipsit foarte mult, dar te-am înțeles perfect și de aceea nici nu am insistat să te caut.
Mă uitam la ea și mă întrebam cum am putut să stau așa de mult departe de ea, fără să-i văd zâmbetul, să-i aud vocea, să mă lipsesc de prietenia noastră.
– Îți mulțumesc pentru înțelegere și sunt convinsă că tu a fost cea care s-a rugat să-mi revin. Mi-a fost foarte greu să accept plecarea mamei, am întrat în starea aia de disperare. Două săptămâni după înmormântare nu am mâncat absolut nimic. Și prin somn simțeam durerea cum îmi cuprindea sufletul ca un cleștet. E foarte dureros să duci dorul părinților, mai ales că ei îți erau singurul tău sprijin. Îi spuneam Anei în timp ce ea îmi luase mâinile între ale ei.
– Andreea, draga mea, nu cred că pot să-mi imaginez ce ai putut simți în acele momente. Numai gândul că aș putut fi în locul tău mă înspăimântă. Dar important e că încerci să-ți revii și faptul că nu te lași doborâtă de tristețe dă dovadă că ești un om foarte puternic. Să știi că starea ta a fost firească, dar totul este să nu te complaci în ea și mai ales, să nu uiți că moartea e o poartă spre o altă lume. Sunt convinsă că părinții tăi acum se bucură împreună cu îngerii.
– Da, știu acest lucru. Gândul ăsta îmi dă putere să merg mai departe.
– Mă bucur să văd nu ți-ai pierdut din voința ta cea mare. Apropo aseară Darius m-a auzit când vorbeam cu tine la telefon și m-a pus să te întreb când mai poate veni la tine să mai cânte la pian.
– Hmn, parcă și îl vezi că se face pianist. Îl mai duci la lecțiile de canto?
– Să știi că deja se visează un mare pianist. Da, merge de trei ori pe săptămână la canto și profesoara spune că are talent.
– Super! Pe mine muzica m-a ajutat mult, așa că indiferent de rezultatele obținute, să știi că el mereu își va căuta refugiu în muzică. Spune-mi ce ai mai făcut, ce mai face Marcel?
– Eu sunt bine, puțin obosită, că la serviciu nu am timp nici să respir. Acum cu viroza de primăvară, spitalul e plin cu copii, vin zilnic cu tot feluri de boli, uneori chiar mă şi întreb dacă vreodată virușii vor avea un sfârșit. Marcel e bine și el, de abia a terminat un proiect, s-a apucat de altul. Chiar în ultima vreme a fost mai mult plecat, dar asta este viața, e bine că avem de muncă.
– Da cam așa ceva. Mă bucur că sunteți bine, asta contează cel mai mult.
– Mare dreptate ai, îi mulțumim lui Dumnezeu că suntem sănătoși și restul să le facem noi pe toate. Bine dragă mea de acum ar trebui să mă duc să-l iau pe Darius de la canto. Îmi spuse Ana în timp ce se uita la ceasul de pe telefon
– Mi-a făcut bine să stăm de vorbă, acum mă simt mai bine și îți mulţumesc pentru acest moment. Spune-i lui Darius că îl aștept la mine ca să facem un duet împreună.
– Cu siguranță va fi fericit când va auzi asta.
După ce am achitat nota de plată, eu și Ana ne-am luat rămas bun și ne-am promis că de acum înainte, nu va fi zi în care să nu ne sunăm.
Mi-am luat viața înapoi începând să mă bucur de lucrurile mici așa cum am fost învățată și să las natura să-mi fie tovarășă în plimbările mele.
M-am dus la mormântul părinților mei, am reușit să le aprind câte o lumânare, observând că trebuie să plătesc pe cineva care să facă curățenie și să planteze flori. În acel loc mă simțeam foarte liniștită, parcă eram din nou toți trei împreună în duh, încercând să vorbesc cu ei în gând.
A sosit ziua de miercuri când trebuia să merg la fundație. M-am uitat încă odată pe notițele ce le-am cules de pe diferite site-uri, pentru că voiam să știu cât de cât despre adaptare, ca să nu fiu chiar pe dinafară subiectului.
Am ajuns la sediul cu cinci minute mai devreme, dar doamna cu care am vorbit cu o săptămână în urmă mi-a făcut semn din fața ușii ca să intru.
De data asta în mica încăpere erau zece persoane, care am bănuit că trebuiau să fie personalul.
– Bună ziua! Am spus eu după ce am intrat.
– Bună ziua! Îmi răspund câteva voci printre care era și acea voce cunoscută mie.
– Ea este domnișoara despre care v-am vorbit.
M-a prezentat acea doamnă. Toate privirile s-au îndreptat spre mine ca niște reflectoare de cinema și aceeaşi voce mi s-a adresat din nou:
– Vă rog să luați un loc, vom începe imediat ședința.
M-am așezat pe un scaun dintr-o margine și mă uitam la acei oameni cum se mișcau de colo colo cu niște dosare în mâini.
– Acum să începem ședința. Mai întâi trebuie să discutăm despre actele pe care ni le cere ministrul muncii. În mare parte știți despre ce este vorba, fiecare trebuie să aducem o fișă medicală cu analizele la zi și o copie după cartea de identitate. S-a aflat că avem voluntari și ni se cere să le facem contract de voluntariat pentru ca ei să vadă ce studii au, li se cere și lor fișă medicală. Delia, despre care v-am mai spus odată că aș vrea să o cunoașteți, m-a anunțat că mama ei a căzut la pat și nu au pe nimeni să le ajute. Deci, ar fi momentul să acționăm și în cazul ăsta. Cam astea sunt noutățile mele. A început să vorbească un domn, după ce toată lumea a ocupat câte un scaun.
– Pot eu să merg la Delia mâine după ce îi duc cumpărăturile lui Ovidiu. Spune un domn mai tânăr.
– Super! Chiar în zona aia stă și fata asta, o voi anunța că te duci.
După o scurtă pauză de tăcere în care se aștepta ca altcineva să ia cuvântul, a început să vorbească doamna care m-a informat despre această fundație:
– Să-i spunem domnișoarei Andreea că este acceptată în echipa noastră, bineînțeles dacă mai doriți să vă alăturați nouă.
– Cu siguranță că îmi doresc să mă alătur, că altfel nu aș mai fi acum aici. Am vorbit fără să-mi dau seama ce spun
– Dacă sunteți așa de hotărâtă, atunci vom lucra împreună. Dar mai întâi de toate aș vrea să știu dacă ați mai lucrat în acest domeniu sau dacă aveți cunoștințe despre adaptarea locuințelor persoanelor cu dizabilități. Spune zâmbind cea mai tânără fată din echipă.
– Nu, nu am lucrat niciodată, dar vă dați seama, cunoștințe despre adaptare le am doar în ceea ce mă privește pe mine, de fapt am fost nevoită să le aflu. Însă de săptămâna trecută, după ce am fost aici și am discutat cu doamna Anca, care mi-a spus cu ce aș putea să fiu de ajutor, am căutat pe diferite site-uri despre acest subiect, luându-mi câteva notițe.
– Hmn, interesant. Deci veniți cu temele făcute. Pentru început vom merge împreună acasă la pacienți, vă voi explica cum trebuie luate măsurile la un scaun cu rotile de exemplu sau la diferite obiecte care trebuiesc adaptate după persoana în cauză. În luna mai va avea loc o conferință despre adaptarea aparatelor electrice casnice și ar fi bine să participați, este ceva nou în țara noastră, dar va fi destul de interesant.
– De abia aștept să încep activitatea și vă rog să nu îmi mai vorbiți cu dumneavoastră, că nu sunt o mare doarmă.
– Bine Andreea. Cred că ai înțeles ce acte îți trebuie pentru ca să-ți putem face contractul de voluntariat. Apropo, ai studii superioare? Întrebă domnul care a vorbit la începutul ședinței
– Nu, doar liceul am reușit să-l fac.
În acel moment mi-a dat o listă și a început să vorbească din nou:
– Înțeleg, trebuie să faci analizele din lista asta și să aduci o copie după buletin.
– Da, am înțeles și când voi începe activitatea?
– Acum vom vorbi despre program și stabilim cum ne împărțim activitățile pe luna aprilie.
– În cazul în care Gabriela nu are treabă mâine cu Andreea, poate să vină cu mine și mai ales, dacă mă duc la Delia pentru prima dată, poate vedea exact cum începem să lucrăm cu o persoană.
– Eu mâine trebuie să depun un dosar la C.A.S, pentru un căruț, așa că nu am programat nici un pacient. Vorbi Gabriela.
– Perfect! Atunci ce zici vi cu mine? Întreabă uitându-se la mine.
– Da, bineînțeles că vin. Doar să-mi spuneți ora și unde ne vom întâlni.
– Acum te rog eu să nu-mi maivorbești cu dumneavoastră, pentru că nu sunt așa de domn. Spune el zâmbind.
Ședința a continuat vorbindu-se despre program, despre ce mai au nevoie beneficiarii. S-au stabilit datele când vor fi întâlnirile de grup cu persoanelor cu dizabilități și despre sarcini care trebuiau îndeplinite.
Îi priveam pe acei oameni cum își făceau datoria cu foarte multă dăruie și erau atenți la fiecare detaliu.
După ce ședința s-a încheiat, am stabilit cu Dan locul și ora unde ne întâlnim a doua zi. Mi-am luat la revedere de la toți și am pornit spre un parc din apropiere.
În timp ce îmi făceam plimbarea de seara meditam un pic, cum Dumnezeu ne-a creat atât de puternici, dar noi prin păcat devenim slabi. Eu credeam că sunt aproape de Dumnezeu, care am mers în fiecare duminică la biserică. Am auzit de atâtea ori că atunci când ești cuprins de prea mult întristare înseamnă că ai slăbit în credință. Mi-am adus aminte că am citit într-o carte, unde se spunea că moartea este ca o reîntoarcere acasă, unde Tatăl își așteaptă Fiul cu brațele deschise și îi pune într-un loc special.
Atunci mi-am dat seama cât de mult am greșit în tot acest timp și dacă mama nu îmi apărea în acel vis, cred că continuam în prostia mea.
De abia în acel moment am realizat că trebuie să devin un om matur și responsabil de propria lui viață.
Așa cum am stabilit, la ora nouă dimineața eram în mașina lui Dan, în drum spre un sat la zece kilometri distanță de oraș.
Într-o jumătate de oră eram la poarta lui Ovidiu, care ne-a invitat să bem o cafea împreună cu el.
În mașină, Dan mi-a povestit despre acest băiat că a rămas singur de la 14 ani. După moartea mamei lui, tatăl și-a refăcut viața cu o altă femeie, lăsându-şi copilul la mila oamenilor din sat care îi mai aduceau câte ceva de mâncare. Ovidiu era într-un scaun cu rotile. În ciuda greutăților, el era vesel și îi plăcea foarte mult să vorbească despre istorie.
– Te voi ruga să-i permiţi Andreei să se uite ce adaptări a fost nevoie să-ți facem, pentru a te descurca mai ușor. L-a rugat Dan.
– Da, cu mare drag,. Deci, hai să-ți arăt căsuța mea de care sunt tare mândru.
Am rămas uimită cum arăta casa lui Ovidiu. Cu ajutorul fundației, el a putut să-și adapteze locuința după nevoile lui. Avea rampa la intrarea în casă, toate utilitățile din bucătărie erau la o înălțime joasă încât Ovidiu putea găti cu ușurință din scaunul lui cu rotile. Baia avea un duș de pardoseală, adaptat în așa fel încât să înceapă un scaun special pentru baie, wc-ul avea suport de sprijin. Dormitorul era spațios, cu un pat care avea un sistem deasupra lui de care se putea ajuta să se ridice.
La câteva case distanță de a lui Ovidiu, am întâlnit-o pe Delia, o fată cu chipul angelic pe care se citea o urmă de îngrijorare. În genunchi Delia încerca să-și îngrijească mama care căzuse la pat din cauza unui cancer avansat în ultima fază.
– Bună ziua. Noi venim din partea domnului Aurel, fondatorul funcției Suflet lângă suflet. Dumnealui ne-a povestit despre dumneavoastră, că ați avea nevoie de ajutor. Am venit să vedem cu ce am putea să vă ajutăm.
– Da. Domnul Aurel a venit la noi și m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să merg la un grup pe care il faceți. Dar de când mama a căzut la pat, nu am cum s-o las singură. Spune Delia.
– Da, înțelegem situația. Te descurci sau mai vine cineva să te ajute?
– Încerc să fac ce pot, să mențin curățenia, să desfac grăunțe pentru găini și stau cu mama restul timpului. Avem o vecină care mai vine să ne mai ajute.
– Și dumneavoastră cum vă simțiți? Întrebă Dan îndreptându-se spre patul bolnavei.
– Sincer vă spun, nu mă mai gândesc la mine, ci la Delia, care nu mai are pe nimeni. Dar mă rog la Dumnezeu să-mi mai lase câteva zile în plus ca să mai stau lângă ea.
– Te vei face bine mamă! Se auzi glasul fetei.
– Delia, îți place să citești? Că văd că ai o bibliotecă plină de cărți. Am intervenit eu încercând să schimb subiectul.
– Da, cărțile sunt dragostea vieții mele. Ele au fost tot timpul lângă mine ca niște prietene de care nu am avut parte niciodată.
– Să știi că niciodată nu e prea târziu pentru a avea o prietenă. Uite dacă vrei pot să-ți împrumut câteva cărți.
– Da, dacă îți face plăcere și poți să-mi le aduci. Ar fi super.
– Am să trec în zilele următoare pe aici, pentru a-ți le aduce.
Când am fost din nou în mașină care ne aducea înapoi în oraș, Dan a fost cel care a vorbit primul.
– Cum ți s-a părut aceste două cazuri și îți place cum am reușit să-l ajutăm pe Ovidiu?
– Da. Locuința lui mi-a amintit de un film american, tot așa cu o fată în căruț care avea totul adaptat după nevoile ei.
– Și de Delia ce părere ai?
Am tras aer în piept și pentru o clipă m-am gândit la vorbele acelei mamei îndurerată.
– E dureros să-ți vezi mamă bolnavă, cum durerile îi chinuie trupul și tu nu poți face nimic. Mama mea tot de cancer a murit și ultimele trei luni nu a fost minut în care să nu o doară și numai dacă îi se punea perfuzie cu morfină, se mai calma.
– Din câte am înțeles de la Aurel, doamna asta are metastază în ultima fază. Ea suferă foarte tare că Delia va rămâne singură.
– Of, e foarte grea despărțirea și mai ales în situația noastră. Am simțit-o pe pielea mea, dar asta e cursul vieții pe care nu-l poți schimba.
– Exact, doar că uneori nu pot să înțeleg de ce unii oameni trebuie să sufere atât de mult și aici mă refer la cei cu handicap.
– Pentru că alți oameni să aibă cum să facă un bine și să-și dea seama că sănătatea este cel mai mare dar al omului. Tata spunea că lumea e ca un puzzle și fiecare om e o piesă importantă, iar fără el acest tablou nu ar fi complet.
– Interesantă observație. Dacă stăm bine să ne gândim, imperfecțiunile noastre îi fac pe alți să par perfecți și imperfecțiunile lor ne fac pe noi să părem perfecți.
Experiența mea obținută prin muncă voluntară mi-a deschis noi orizonturi, mi-a dat curajul să mă înscriu la facultatea de asistență socială și nu în ultimul rând datorită Gabrielei, am învățat să fac proiecte de adaptare.
Am suferit împreună cu Delia după ce a rămas singură, încercând să-i fiu ca o soră mai mare, luând-o acasă la mine. Cu ajutorul lui Dan reușeam s-o ducem la plimbare, în excursie și încercam să-i atragem atenția de la durerea pierderii.
Într-o zi eram la sediul pentru a-i da o mână de ajutor Ancăi, care lucra la niște dosare, era și Aurel acolo lucrând la un proiect.
Numai bine mi-am spus eu în gând, acum e momentul perfect să le comunic ideea ce mă bântuia de ceva vreme
– Aș vrea să vorbesc cu voi despre ce idee mi-a venit de când Delia stă la mine.
– Și anume ce? Mă întreabă Anca
– Mi-ar plăcea ca Delia să rămână la mine pentru totdeauna. Mă mai gândeam la Maria și la Miruna, dacă vor să stăm toate patru împreună. Cred că ne-ar fi mai ușor din toată punctele de vedere, ne-am ajuta una pe alta. Fiecare după puterea ei să aibă câte o sarcină în treburile casnice, cum ar fi: una să gătească, cealaltă să facă curățenie, altă facă cumpărături. Înțelegeți? Adică noi patru să ne completăm lipsurile unei altei.
Aurel și Anca mă priveau tăcuți și gânditori lăsându-mă să-mi termin de spus ideea.
– Hmn, nu e deloc o idee rea, după părerea mea. A spus Anca.
– Clar că nu e o idee rea, dar asta ar însemna ca apartamentul tău trebuie să sufere modificări, mai ales că Maria și Miruna folosesc scaune cu rotile în casă. Bănuiesc că ai luat în considerare acest aspect și știu că nu ai avea nimic împotrivă cu modificările de prin casă, dar problema e de unde să luăm bani pentru asta?
– M-am gândit și la bani. Eu am niște bani puși deoparte așa că am avea cu ce să facem.
– Of, Andreea ești o scumpă, cum te gândești tu la toate! Vorbi Anca.
– Dar cu fetete ai vorbit despre asta?
– Încă nu, am vrut mai întâi să vorbesc cu voi, pentru că nu voiam să le dau speranță și apoi să nu se poate.
– Dacă ar fi să ne luăm după lege, nu e legal să locuiască la un loc patru persoanele cu dizabilități care provin din familii diferite. Dar faptul că ești voluntară la noi și mai ales că ești studentă la asistență socială, asta va dovedi că tu ești capabilă să ai grijă de ele.
În mai puțin de o lună casa mea a fost binecuvântată cu trei suflete minunate care au adus speranța și bucuria de altă dată.
În ajunul zilei mele de naștere, când fetele s-au dus la culcare, am zăbovit un pic prin casă și m-am așezat pe canapeaua din sufragerie noastră ascultând muzică. La un moment dat am ațipit și mi-am visat părinții. Tata stătea în fotoliu de lângă fereastră, iar mama stătea pe marginea din lateral și mâna ei cea fină era așezată pe umărul lui așa cum obișnuiau să stea în acele seri lungi de iarnă. Chipurile lor erau luminoase și cu glasul lor cel dulce mi-au vorbit: „Dragostea noastră, felicitări pentru realizările tale, pentru că ai găsit drumul pentru care Dumnezeu te-a trimis în lume. Suntem foarte fericiți că ți-ai găsit surorile și să ai grijă de ele până când va sosi ceasul să vii în casa Tatălui ceresc”.
Am deschis ochii și în jurul meu dănuia pacea și am realizat că atât timp cât sunt în brațele lui Dumnezeu, nimic rău nu mi se va întâmpla.
Această poveste a fost inspirată dintr-o întrebare: „ce voi face atunci când voi rămâne singur?” Pe care și-o pune orice persoană cu dizabilități. Povestea este una imaginară și scopul ei este de a îi încuraja și a le arăta semenilor mei, că pentru orice situație în care se vor afla, va fi mereu acea ușiță de scăpare.