Buimac de somn s-a ridicat în șezut, și-a îndreptat privirea spre peretele din sticlă. A zărit-o în albul zăpezii pe femeia, pe care o iubea atât de mult, încât nu ar fi ezitat nicio clipă să-și dea viața pentru ea. Silueta ei era învăluită în razele strălucitoare ale soarelui. Avea obrajii roșii . Vântul se juca prin părul ei lung, bălai ridicându-i câte o șuviță în aer. Acea ființă firavă se mișca ușor printre fulgii de nea, care cădeau de pe crengile brazilor. Părea ca o zână ce îl fermeca, astfel încât nu a mai putut să mai stea departe de ea.
Marcel a deschis ușa din sticlă, apoi a pășit pe zăpada pufoasă ce îi ajungea până la glezne, îndreptându-se încet spre iubita sa, care în acea clipă stătea cu fața spre munții stâncoși și albi. A ajuns în spatele ei și a cuprins-o în brațe adulmecându-i cu ochii închiși parfumul pielii ei. Ea simți respirația lui caldă, care îi mângâia ușor gâtul.
– Bună dimineața, iubito! De ce te-ai trezit așa de devreme?
– Somnorosule, e deja ora 9:30. I-a răspuns femeia în timp ce el i-a sărutat obrazul ei roz, catifelat. Ea și-a lăsat capul pe umărul bărbatului.
– Serios? Și eu care aveam impresia că e ora 6 dimineața. Deci, îți place surpriza mea? I-a șoptit el sărutându-i urechea.
– Da, chiar ai avut o idee bună să ne rupem de rutina zilnică și să ne retragem pentru câteva zile într-un loc ca acesta, unde putem fi doar noi doi.
– Doar noi și iarna care mă face să mă bucur și mai mult de căldura corpului tău, de care nu m-aș mai îndepărta niciodată. Dragă mea, te iubesc și îți jur că te voi iubi până la ultima bătaie a inimii mele. Cu tine viața mea a devenit luminoasă, plină de sens și aș trăi o veșnicie doar să-ți privesc zâmbetul, să mă pierd în ochii tăi, care m-au fascinat din prima clipă în care te-am văzut. Tu pentru mine ești totul, să nu uiți asta niciodată.
Femeia, în acea clipă fără să spună nimic, s-a întors cu fața spre omul drag, care era puțin mai înalt decât de ea, brunet, lângă care se simțea cea mai frumoasă, protejată și cea mai iubită persoană din lume. Începuseră să se oglindească în ochii lui albaștri, sinceri, în care se regăsea și în care își vedea tot viitorul, lucru ce îi transmitea o stare de liniște. El i-a dat șuvițele de păr de pe chipul ei luminos, privindu-i ochii mari, verzi, în timp ce degetul lui mare atingea buzele roșii ca niște petale de trandafiri. Apoi și-a aplecat capul și le-a sărutat, simțind dulceața lor.
– Hmm, mai vreau. I-a șoptit Marcel când ea s-a retras.
– Nesătul, ca de obicei. A zâmbit femeia în momentul în care și-a sărutat încă odată iubitul.
– Ana, ești minunată și ai un suflet atât de cald! Ești cea mai frumoasă întâmplare, cel mai prețios dar pe care Dumnezeu putea să mi-l ofere în această lume! Deși, uneori mă întreb, oare ce am făcut în viața asta, ca să te am și mai ales dacă reușesc, să te apreciez așa cum meriți.
– Ce prostii poți să spui! Tu mă completezi, iar asta e tot ce contează. Nu aș mai putea trăi fără tine. Te iubesc până la infinit! I-a mărturisit Ana cu voce caldă.
– Și eu te iubesc, scumpa mea și mă gândeam să te întreb…
– Să mă întrebi, ce? L-a întrebat ea, când el s-a oprit la jumătatea propoziției.
– Nimic. Hai înăuntru să bem cafeaua, să mâncăm ceva și apoi să ne urcăm pe munte, chiar ne-ar prinde bine puțină mișcare, nu?
– Da, desigur. Doar că în ultimele zile pari foarte gânditor și tot încerc să descopăr motivul care te frământă, dar nu reușesc, să să-mi dau seama ce ai pe suflet.
– Știi prea bine că de când tu locuiești în sufletul meu, orice problemă pare atât de mică, încât de abia o mai simt. Stai liniștită, că nu am nimic. Doar nu știam, cum să te fac să-ți iei liber în weekendul ăsta.
– Dar ești sigur că părinții tăi nu ne așteaptă la ei? Deoarece păreai foarte serios, când ai spus că vor să vorbească cu noi.
– Ei nici nu știu, că am plecat din oraș. Dar să-i lăsăm în pace acum și să ne vedem de ale noastre, să profităm din plin de ziua asta.
Se prevedea o zi însorită, ceața începuse să se ridice de la pământul înghețat. Era un cer senin, din când în când o adiere de vânt răscolea zăpadă ridicându-o de la sol. Era o zi de Ianuarie în care termometru indica -10 grade la poalele munților.
După ce au luat micul dejun, cei doi au pornit la drum. Îmbrăcați cu geci de iarnă, cu mănuși, căciuli de lână, în picioare aveau bocanci speciali pentru drumeții montane. Ținându-se de mână, Marcel și Ana au urcat pe munte, pășind cu grijă pe stâncile acoperite de zăpadă, înfruntând gerul aspru. Din când în când făceau popasuri pentru a admira natura care era îmbrăcată într-o rochie de un alb imaculat. O rochie atât de simplă, atât de curată și de pufoasă, încât pentru câteva secunde au avut impresia, că se aflau deasupra norilor. Vârfurile brazilor acoperite de zăpadă, parcă erau ca niște bule din spumă. În zare se vedeau râuri amorțite, lângă care apărea câte o căprioară alergând.
Înaintau cu greu din cauza zăpezii care trecea peste glezne, iar gerul devenea tot mai aspru pe măsură ce se apropriau de vârful muntelui.
– Iubito, uită-te în dreapta. I-a spus Marcel Anei, când văzu o cascadă a cărei țurțuri de gheață păreau de cristal. Razele soarelui se reflectau în acea perdea de gheață.
– Wow, e superbă! Parcă ar fi o oglindă. Tu vezi cât de înalt e muntele pe care ne aflăm?
– Cred că suntem la 1700 de metri altitudine, asta înseamă, că mai avem de parcurs cam vreo 300 de metri până în vârful muntelui.
– Tu vrei să spui că am urcat 1700 de metri în doar câteva ore? L-a întrebat Ana, în timp ce se uita la ceasul de la mână a cărui ac arăta ora 4 după-amiază.
– Nu. Noi am urcat doar 1000 de metri deoarece pensiunea, unde ne-am gazat se află la 700 de metri altitudine.
– Nebun mai ești, în mijlocul ierni îți arde să mergi la munte ,fără să te gândești, că sunt șanse mari, să rămânem înzăpeziți pe aici.
– Sincer, nu am luat în calcul varianta asta. Deși, nu mi-ar displăcea să rămânem prizonieri aici vreo săptămână, fără să-ți mai duc dorul zece ore pe zi, să te țin în brațe, să facem dragoste iar și iar, ca doi nebuni. Să nu-mi spui, că ție nu ți-ar surâde această idee?
– Așa. Deci, îmi duci dorul. A spus ea în momentul în care și-a încolăcit mâinile în jurul gâtului lui și l-a sărutat.
– Hmm… Mai ales de buzele astea ale tale dulci și moi care mă răscolesc. I-a șoptit el. Apoi s-au adâncit într-un sărut lung strângând-o la pieptul lui.
Cu greu a putut să se desprindă din brațele lui calde, unde se simțea atât de bine și să înainteze câțiva pași, ca să admire acel tablou al iernii.
– Știi, înainte uram iarna, mi se părea cel mai urât anotimp din an. Îmi transmitea o stare de tristețe, aveam impresia că totul e pustiu. De fiecare dată mă înspăimânta acest sunet al viscolului,, care îmi dădea o senzație de singurătate. Însă tu m-ai făcut să realizez, cât de frumoși pot fi fulgii de nea în căderea lor, cât de minunat e să simți zăpada sub tălpi sau gerul să-ți ciupească obrajii. Acum primul fulg de zăpadă, gerul aspru, sunetul viscolului, iarna, mă duce mereu în brațele tale.
– Of iubita mea, oare ce m-aș fi făcut eu fără tine?
– Tu pe mine mă întrebi? Când eu nu aș mai putea să-mi imaginez nici măcar o zi fără tine!
– Scumpa mea, te iubesc, te iubesc, te iubesc de mii de ori! Teee iubesccc! A strigat Marcel cât îl țineau plămânii în mijlocul munților. Acea mărturisire a dragostei pentru femeia vieții lui se întorcea înapoi printr-un ecou adus de vânt.
– Și eu te iubesc, dragul meu! Dar totuși nu mai țipa așa, să nu trezești vreun urs și cred că ar fi bine să coborâm, până ce nu se întunecă de tot.
– Chiar ne-ar prinde noaptea dacă am face cale întoarsă. Deci, nu ne mai rămână o altă variantă, decât să urcăm până sus și de acolo vom cobori înapoi cu telegondola.
– Da. Cred că e o idee bună.
Soarele deja se ascunsese după munți, norii se adunaseră din nou pe cer și pe câteva minute a început să ningă. Temperatura scădea de la un minut la altul, semn că urma o noapte geroasă. Urletul viscolului răsuna din toate părțile răscolind zăpada de pe crestele munților. Vântul le bătea direct în față încât abia mai puteau să respire. Înaintau cu greutate înfruntând gerul care era din ce în mai aspru.
– Oare mai e mult până în vârf? Am obosit foarte tare și de abia îmi mai simt picioarele. A spus Ana întorcându-și capul spre iubitul ei.
– Asta mă întrebam și eu. Ar fi trebui să vedem deja telegondolele dar nicio urmă de ele.
– Asta înseamnă că ne-am rătăcit?
– Sau poată că mergem în direcția bună. Hai, să ne grăbim, să ajungem sus și acolo vom putea, să ne orientăm în ce parte va trebui s-o luăm.
Atunci Ana a respirat adânc încercând să-și adune toate puterile. Ignorând oboseala, a continuat să urce urmată de Marcel. Au mers în tăcere pe lângă o prăpastie, până când ea s-a speriat de un urlet de urs. În acel moment s-a dezechilibrat căzând peste Marcel care a alunecat.
– Iubito ești bine? A spus Marcel care era suspendat în aer la marginea prăpastiei ținându-se cu mâinile de o stângă.
– Ce am făcut?! Hai dă-mi mâna. A zis ea întinzându-și mâna spre el.
– Nu! Vei alunecat și vom cădea amândoi…
– Atunci cum să te ajut? L-a întrebat femeia înspăimântată.
– Mai întâi liniștește te rog, în timp ce eu voi încerca să mă ridic singur, ne-am înțeles?
– Dar nu am cum să mă liniștesc, când tu ești la un pas să cazi în gol!
– Ana, ai încredere în mine! Te implor fă câțiva pași înapoi, că înnebunesc, când te văd așa de aproape de marginea prăpastiei!
Având toată greutatea corpului doar în mâini, Marcel și-a mișcat ușor câte un picior în speranța că va găsi o stâncă pe care să poată să se urce. Dar a fost în zadar, deoarece acea parte de munte era ca un perete drept, așa că unica lui șansă de salvare erau propriile mâini. Când a vrut să-și îndoaie coatele pentru a se ridica, a simțit cum mâinile i-au alunecat. Atunci a încercat să le împreuneze.
În acele clipe Ana tremura din toată ființa , se uita cu ochii înlăcrimați și cuprinsă de spaimă cum degetele mâinilor lui alunecau de pe stâncă. Fără să mai stea pe gânduri apucaseră o creangă de brad, pe care o găsise pe drum și i-a întins-o lui Marcel.
– Dacă vrei să mă apuc de ea, mai întâi caută o piatră înfiptă bine în pământ și poziționează-ți picioarele după ea și lasă-te pe vine, ca să nu te trag după mine. În timp ce el vorbea, ea zăriseră o piatră la un metru distanță de marginea prăpastiei și într-o clipă se așezaseră în poziția piticului având grijă să-și fixeze picioarele în așa fel să nu alunece.
– Eu sunt gata, te poți apuca de creangă când ești pregătit, dar fii foarte atent, te rog!
– Bine, să fii și tu atentă, să nu aluneci.
Marcel apucaseră cu o mână creanga, iar cu mâna cealaltă se prinse mai bine de stâncă. Ana, cu toată forța ei începu să-l tragă la ea, însă nu avea suficientă putere. Simțea cum se ducea spre el. Ținea strâns acea creangă gândindu-se la propriul fir al vieții, de care nu se putea despărți. Era în stare s-o țină și cu dinții de ea, doar să n-o scape din mâini. S-a pus și în șezut împingând picioarele în piatra acoperită de zăpadă, lăsându-se pe spate. Marcel se chinuia să apuce de mai sus mai creanga, dar o durere puternică în antebrațe îl făcuseră să-și piardă din rezistență.
– Scumpa mea, nu mai pot rezista prea mult! Mi-au amorțit mâinile și cred că în curând voi cădea în gol.
– Nu, te rog! Dacă vei face asta, îți jur că mă arunc după tine! A răcnit Ana în hohote de plâns.
Atunci el fără să vrea a tras-o cu tot cu creangă și ea a căzut pe burtă. Ana l-a apucat de mână și se uita fix la el fără să-i mai spună niciun cuvânt. Marcel îi mângâia cu privirea chipul ei înlăcrimat. Inimile lor erau unite în așa fel încât, dacă una dintre ele nu ar fi mai bătut, cealaltă ar fi fost zdrobită în mii de bucăți.
– Să știi, dacă îți dai drumul mă vei lua cu tine, nu vreau să trăiesc fără tine nicio secundă, înțelegi?!
– Orice se va întâmpla în clipa asta să nu uiți niciodată că te iubesc cu fiecare bătaie a inimi și dragostea mea pentru tine e și va fi fără mărgini! I-a spus el în timp ce ea vedea cum mâna lui aluneca încet, încet de pe stâncă. Atunci Ana a început să strige din toată ființa încât glasul ei a răsunat în ecou.
– Nu, nu, nu!!!
– Alo, este cineva pe aici? Se auzi o voce de bărbat.
– Aici! Ajutor! Să ne ajute cineva! A țipat Ana, până când a văzut lumina unei lanterne îndreptându-se spre locul unde se aflau.
Într-un minut doi salvamontiști au ajuns la ei. Unul a tras funia de care Marcel a reușit să se apuce. Celălalt l-a ajutat să se ridice. Ana privea acea scenă mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru că i-a ascultat rugăciunea.
Apoi cei doi salvatori i-au condus până în locul unde telecabinele se întorceau, unde li s-a oferit un ceai fierbinte pentru a se mai încălzi. Când erau pe punctul să se urce într-o telecabină, salvamontistul mai în vârstă, a revenit la ei.
– Totul e în regulă, ați reușit să vă încălziți cât de cât? I-a întrebat el.
– Da, suntem chiar foarte bine. Nu știu cum să vă mulțumesc pentru că mi-ați salvat viața. A răspuns Marcel cu recunoștință.
– Ați avut mare noroc că niște turiști v-au auzit strigând în timp ce urcau cu telecabina și ne-au dat de știre că cineva s-a rătăcit. Totuși nu-mi dau seama, cum ați reușit să vă țineți de acea stâncă atâta timp, deoarece a durat mai mult de trei ore până v-am găsit.
Atunci Ana a zâmbit dându-și seama că de fapt acel strigăt auzit de turiști fusese declarația de dragoste pe care Marcel i-o făcuse.
Ajunși înapoi la pensiune, Ana înfrigurată s-a băgat în pat și a adormit. Când s-a trezit Marcel nu mai era lângă ea. L-a strigat de câteva ori, apoi s-a dat jos din pat, a început să-l caute prin cameră, prin în baie, dar el nu era nicăieri. Atunci și-a tras pe ea o pereche de blugi, și-a pus paltonul pe umeri și a ieșit pe hol.
A întrebat la recepție de el dar nimeni nu-l văzuse. Îl căutase peste tot întrebându-se dacă nu cumva adormise pe marginea prăpastiei și doar visase, că el a fost salvat. Acel gând a făcut-o să tremure, picioarele au început să-i se înmoaie. Rămăsese fără aer, nu înceta să-și șoptească, că nu se putea să fi fost doar un vis și că el trăia. Se duse înapoi în spatele clădirii, se uitase în camera lor cu perete de sticlă, care era goală. Cu ochii de gheață a privit muntele ce îl escaladase.
– Hei, aici erai? I-a auzit vocea.
În acea clipă s-a întors spre el și i-a dat o palmă peste față.
– Ups, ce am făcut ca să merit asta?
– Știi cât te-am căutat, unde ai dispărut așa, fără să-mi spui nimic? L-a întrebat Ana cu un tremurat în glas.
– M-am dus doar până la magazinul din colț. Dar tu ce ai pățit, de ce ești așa nervoasă?
– Poate vrei să spui speriată, pentru că nu te găseam nicăieri și mă gândeam că…
– Oh, iartă-mă, iubito! Nu am vrut să te sperii. Of, sunt un prost, acum îmi dau seama, că nu trebuia să plec fără să te anunț. Iartă-mă!
În acea clipă i-a sărutat fruntea și a cuprins-o în brațele lui simțindu-i tremuratul corpului. Ea l-a strâns tare în brațe, parcă de teamă să nu-l piardă din nou, șoptindu-i la ureche că regretă gestul pe care l-a făcut mai devreme. Stând îmbrățișați, simțeau cum inimile lor băteau una pentru cealaltă, respirând amândoi în același timp.
– Ana vii să-ți arăt ceva?
– Nu-mi poți arăta mâine? Că acum aș vrea să mergem înăuntru.
– Nu mai pot amâna.
– Dar ce să amâni? L-a întrebat ea îndepărtându-se de pieptul lui.
– Hai, vino cu mine.
Ningea cu fulgi mari, rând pe rând cădeau pe umerii celor doi îndrăgostiți. Marcel o luă de mână și împreună se îndreptară spre terasa din fața pensiunii, lângă care în zăpadă era o inimă făcută din petale de trandafiri roșii. Pe marginea ei se aflau lumânări pe care fulgii nea le stinseseră. În mijlocul inimii era scris ”Te Iubesc!”. Lângă exista un buchet de crin, florile preferate ale Anei.
Copleșită de emoții Ana și-a întors capul către iubitul său, care pentru câteva secunde se pierduse în strălucirea ochilor ei fără să mai știe ce să-i mai spună.
– E atât de frumos! Acum mă simt și mai vinovată de reacția mea.
– Eu unul am și uitat deja. I-a spus el oprindu-se în fața ei luându-i și cealaltă mână în a lui.
– Presupun că aceasta inimă e făcută de tine, nu?
– Da. Ana, știu că tu simți cât de mult țin la tine, că ești raza mea de soare și că mă faci cel mai fericit om de pe pământ. De fiecare dată treci cu vederea orice greșeală a mea, mă accepți așa cum sunt. Mai mult decât atât, prin felul tău de a fi, reușești să mă completezi și să mă îndrumi, atunci când nu știu în ce direcție s-o iau. Ești jumătatea mea perfectă și de acest lucru mi-am dat seama încă din prima zi, în care ne-am cunoscut…
– Și eu am simțit la fel, am știut că tu ești cel la care visasem și pe zi ce trece, realizez că nu m-am înșelat. I-a mărturisit ea în timpul ce-i mângâia chipul lui drag.
El i-a sărutat degetele catifelate și reci atingându-i mâna cu buzele lui. Sub fulgii de nea s-au privit în ochi minute în șir fără ca niciunul să clipească, fără să facă vreun gest, până când Marcel s-a îndepărtat și s-a aplecat pentru a ridica de jos buchetul de flori.
– Astea sunt pentru tine. Ana când l-a luat observase o cutiuță vișinie și s-a uitat la Marcel nedumerită.
– Ce este înăuntru?
– Hmm, eu zic că ar fi mai bine să vedem împreună ce se află înăuntru. Lasă-mă te rog să te ajut.
În acea clipă, Marcel a îngenunchiat în fața Anei. Mâinile lui au început să tremure, abia a putut să deschidă cutiuța. Ea se uita la omul drag cu lacrimi in ochi.
– Ana, vrei să-mi fi alături tot restul vieții, să fii soția mea?
– Da, da. Vreau. I-a răspuns Ana în șoaptă.
Marcel a luat inelul, lăsând cutiuța să cadă în zăpadă și l-a pus pe degetul de la mâna stângă a iubitei lui. Ea s-a lăsat ușor pe genunchi lângă el, apoi s-au îmbrățișat și s-au sărutat sub fulgii de nea, care au fost martori la legământul celor doi îndrăgostiți.