Un profesor care preda la o facultatea de psihologie la sfârşitul unui curs le-a dat studenţilor ca temă de imaginaţie o lucrare în care să descrie cum îşi văd propriul suflet, spunându-le că au libertatea de a o face cum simt ei. Puteau să se exprime în orice mod, prin scris, prin desen, fie să aducă la următorul curs chiar şi un simplu obiect, dar cu condiţia să-i reprezinte cu adevărat.
Peste o săptămâna, profesorul intră în sală, curios să vadă ce au ales cursanţii săi. Ştia că sunt foarte diferiţi, tocmai de aceea se aştepta la ceva deosebit. Aşa a şi fost. O parte din ei au ales să se exprime prin scris, înşirând pe foi numeroase rânduri ce alcătuiau o simplă descrie a sufletului, din care reuşeau lucruri minunate, sentimente şi trăiri, frământările ce erau în număr destul de mare.
O altă parte dintre acei studenţi au ales să-şi picteze propriul suflet, desenând un câmp cu mii de flori ce reprezentau fie o dorinţă, un vis, o pasiune un talent, o speranţa, o împlinire. Pe acele tablouri mai era pictat cerul în toate posturile lui la un loc; într-o parte era senin şi soarele strălucea şi reprezenta fericirea acelui student. Într-o altă parte cerul era puţin înnourat descriind lupta interioară a fiecăruia dintre noi, luptă ce să dă între bine şi rău. În ultima parte cerul s-a întunecat aşa de tare, încât se vedea că o furtună a intrat în joc şi a făcut ravagii, aşa cum intră dezamăgirea tristeţea, revolta, răzbunarea în sufletul omului şi îl doboară neputând să se mai ridice.
Rămase doar o singură studentă care încă nu își prezentase tema. Profesorul aştepta cu nerăbdare să vadă dacă măcar ea va veni cu un obiect. Şi aşa a fost. Fata avea doar un simplu bec în mână şi profesorul uşor nedumerit a întrebat-o ce avea de gând să facă cu acel obiect oarecum nesemnificativ.
Ea a răspuns că îşi vede sufletul ca pe un bec. Afirmaţia ei a stârnit rumoare în sală și curiozitatea profesorului. Studenta a început să-şi descrie sufletul cu ajutorul becului, spunând că în fiecare suflet există o conexiune cu universul, cea care îl pune în legătură pe om cu ceilalţi şi mai ales cu Dumnezeu. Aşa cum un bec nu are cum să funcţioneze fără a fi conectat la sursele de curent electric, aşa şi sufletul ei ar fi fără viaţă dacă nu mai avea această conexiune care provine de la cei din jur, fără iubirea colegilor şi celor dragi şi mai ales fără conexiunea cu Dumnezeu. Ea le-a spus că sufletul omului nu ar mai străluci, s-ar pierde într-o singură secundă intre miile de becuri stinse, dacă nu ar exista filamentul pe care se face conexiunea cu Iubirea.
Profesorul a mai adăugat doar o singură afirmaţie: ¨Fără lumina sufletească aceste descrieri şi desene nu aveau cum să fie realizabile. Lumina din suflet ne dezvăluie adevăruri pe care altfel nu am ştii să le spunem¨.