Iubirea, leac pentru suflet

Betty era o fetiță de nouă ani, cu părul auriu și lung pe care îl purta împletit în două codițe, cu ochii albaștri, pătrunzători. O creștea bunica ei, o bătrânică dintr-un sat rupt de lume. Despre Betty se spunea că are darul de a vorbi cu păsările cerului. Toată ziua o vedeai la umbra unui nuc, stând de vorbă cu prietenele ei. Fetița era orfană de la trei ani, mama ei murise după șase luni de suferință provocată de o puternică răceală la plămâni și iar tatăl ei murise în cel de-al doilea război mondial.

Într-o zi Betty în timp ce își aștepta prietenele, cu buzunarele pline cu fărâmituri de pâine, la un moment dat zărește o pasăre cu aripile colorate ca un curcubeul.

– Hei, tu de acolo din tufiș, de unde ai apărut? O întreabă Betty pe păsărea care începuseră deja să tremură de frică.

Dar între timp, celelalte păsări începeau să apară una câte una și i-au prezentat-o lui Betty pe noua lor surioară.

– Ea este noua noastră soră, s-a pierdut de cârdul ei, în timp zborului spre țările calde. Îi spune una dintre păsări.
– Îmi pare rău pentru tine. Cred că în acel cârd erai împreună cu părinții și frații tăi, dar cum s-a întâmplat să te pierzi de ei? Întrebă Betty.
– M-am lovit la aripa dreaptă, nu am fost atentă și m-am izbit de un copac. De atunci încerc să mă ascund în tufișuri, ca să nu fiu prinsă de o pisică flămândă care m-ar prinde cât ai clipi. Spune pasărea tristă.
– Mi-ar face mare plăcere, dacă m-ai lăsa să mă ocup de aripioara ta cea frumoasă. Îi spune Betty.

Atunci pasărea își întinse aripa rănită, iar Betty o analiză cu mare atenție, își dăduse seama că aripioara era fisurată. Lui Betty i-a venit în minte acel moment când și-a fisurat piciorul, bunica ei i-a pus o batistă umezită cu spirit și a stat câteva zile în pat, până când durerea a dispărut. La fel a procedat și ea cu aripa rănită acestei păsări, găzduind-o în mica ei cămăruță, până când putea să zboare din nou.

– Draga mea, îmi citești o poveste? O întrebă într-o seară pasărea rănită, pe Betty.
– Povești, să-ți citesc? Dar eu nu știu să scriu sau să citesc și nici măcar nu știu ce sunt alea povești.
– Cum de nu știi, nu te-a învățat mama ta să scrii? Că voi oameni sunteți foarte inteligenți, știți așa de multe lucruri. Apropo, tu nu mergi la școală?

Betty privi în gol și începu să-i povestească păsărei despre viața ei, vorbea în șoaptă să nu fie auzită de bunica:

– Nu, eu nu am fost niciodată la școală, pentru că în sat la noi nu există una. Mama mea a murit când aveam trei ani. Bunica mereu îmi spune că mama mă privește de acolo din cer și se bucură atunci când eu sunt cuminte și îmi fac curățenie în cameră. Odată i-am spus bunicii, că mi-ar plăcea să mă duc la școală, dar ea m-a luat în brațe și mi-a spus că nu avem suficienţi banii pentru ca să merg la școală. La început am fost un pic tristă, văzându-i pe celorlalți copii în fiecare dimineață cum se duc la școală și eu rămân mereu acasă. Dar pe urmă m-am împrietenit cu surorile tale și acum îmi petrec tot timpul cu ele.

Pasărea o ascultă în tăcerea nopți, privind-o în razele lunii ce pătrundeau prin ochii ferestrei. Se gândea cum ar putea s-o răsplătească pe Betty pentru că s-a îngrijit de aripa ei rănită și pentru că nu a lăsat-o afară, unde era sigură că ar fi ajuns până la urmă să fie o cină pentru o pisică. Atunci i-a venit o idee, pe care o împărtăși și lui Betty.

– Când voi putea să zbor din nou, am s-o vizitez pe acea doamnă drăguță, care toată vară a avut grijă să ne hrănească cu pâine atât pe mine, cât pe familia mea. Țin minte că pe măsuța ei din grădină erau multe fișe de lucru pentru copii. Am să mă furișez până acolo și am să iau niște fișe pentru tine. Poate cu ajutorul lor, vei învăța și tu să scrii și să citești.
– Ai face tu asta pentru mine? O întrebă Betty entuziasmată.
– Știi, în lumea noastră a păsărilor, binele se răsplătește cu bine și pentru noi asta e o poruncă pe care nu avem voie s-o încălcăm.
– Dar este o problemă, bunica mea mi-a spus că e foarte urât să furi.
– Nu le voi fura acele fișe, ci le voi împrumuta până când ai să înveți să scrii și după aceea le duc înapoi.
– Așa mai merge și sper ca aripa ta să se vindece cât de curând. Însă ești așa de mică, cum ai putea să aduci tu niște fișe care sunt de trei ori mai mari decât tine?
– Păi, le vom spune mâine planul nostru și celorlalte surorii ale mele și ele mă vor ajuta să-ți aducem câte fișe vei avea nevoie.

Peste o săptămână, prietena cu aripile de curcubeu a lui Betty s-a vindecat și a putut să zboare din nou. Betty împreună cu prietenele ei au început să facă un plan de acțiune, pentru a lua acele fișe cu împrumut de la doamna iubitoare de păsări. Erau cinci de toate și fiecare aveau sarcini foarte importante. Una trebuia să stea la pândă, două dintre ele aveau sarcina de a lua o fișă fără ca să facă deranj sau să murdărească fața de masă. Iar celelalte două, trebuia să-i ducă doamnei flori de câmp și să le pună în acea vază de cristal de pe masă.

– Iar acum dragele mele, nu a mai rămas nimic de făcut, decât să trecem la treabă, le spune Betty. Dar vă rog să vă aveți mare grijă, să nu pățiți ceva, mai ales tu Curcubeu să fii foarte atentă cum zbori, ca să nu te accidentezi din nou.
– Am înțeles, i-au răspuns toate în cor și și-au luat zborul.

– Uitați acolo este casa doamnei despre care v-am spus,. Văd că e cale liberă, veniți după mine. Le șoptește Curcubeu

Toate au aterizat în acea grădină, au acționat fiecare exact cum le era planul. Curcubeu care era un paznic excelent și-a făcut treabă cu multă responsabilitate, iar surorile ei au dat dovadă de multă forță. S-au întors învingătoare la prietena lor, cu misiunea îndeplinită.

– Bravo dragelor, ați făcut o treabă pe cinste. Acum să vedem dacă îmi dau seama, ce este aceasta fișă. Spune Betty.

În timp ce se uita pe acea foaie, pe care erau niște desene și pe deasupra lor erau scrise câte o literă. Betty își dădu seama că e vorba despre un alfabet.

Așa a învățat Betty să scrie și să citească. Păsările îi aduceau zilnic fișe de lucru, de pe care Betty copia într-un caiet învechit, găsit de ea într-o iarnă pe uliță și pe care l-a păstrat în dulapul ei. După ce termină de copiat, fișele mergeau înapoi la proprietar.

Într-o zi însorită, bunica lui Betty observă că o mașină se oprește la poarta lor și din ea coboară o doamnă. Era îmbrăcată într-un costum roșu, compus din fustă și sacou şi pe dedesubt avea o cămașă albă impecabilă.

– Bună ziua, salutând-o pe bunica lui Betty. Eu sunt învățătoare la școala din satul vecin. Știu că vi se pare ciudat că mă vedeți la poarta dumneavoastră, dar de la o vreme mi se întâmplă un lucru tare ciudat.
– Bună ziua, Spuneți ce vi se întâmplă și cum aș putea să vă ajut? Întrebă bătrâna, mirată de această vizită.
– Știu că va fi ceva ieșit din comun, ce vă voi spune acum, dar credeți-mă că nici eu nu înțeleg cum e posibil. De la o vreme vin niște păsări în grădina mea, unde obișnuiesc să lucrez și îmi iau câte o fișă de pe masă, pe care le pregătesc pentru elevii mei. Mai mult decât atât îmi lasă și câteva fire de levănțică în vaza mea cu flori. Azi le-am prins când îmi lua una din fișe, ținând-o în cioc una de un colț și una de celălalt colţ. Eram curioasă să aflu unde se duc, m-am decis să le urmăresc și așa am ajuns la poarta dumneavoastră.
– Credeți că aceste păsări vin în curtea mea? O întrebă zâmbind bătrâna.
– Chiar vin, uitați-le acelea de acolo, sunt cinci de toate. Nu înțelegeam de ce găsesc mereu pe masă fișele la care lucram cu câteva zile în urmă, dar acum îmi dau seama că ele mi le aduc înapoi.

Bunica lui Betty, se uită la păsări și dacă nu le-ar fi văzut cu ochii ei, ar fi spus că învățătoarea delirează. Dar și-a dat seama imediat cine era autoarea acestei povești.

– Cred că știu la cine ajung lucrările dumneavoastră, veniți cu mine, o invită ea.

S-au dus amândouă în grădină unde era Betty cu păsările, care și-au luat zborul, când le-a văzut venind

– Betty, ce faci aici?
– Mă joc, îi răspunde bunicii ei, încercând să-și ascundă caietul în care erau și fișele.
– Arată ce ascunzi la spate, îi spune ea.

Învățătoarea a fost pătrunsă de tristețea din acei ochii albaștrii și mici ai fetiței. Privea cum Betty își întinde mâna ei firavă, în care ținea prețiosul ei caiet și printre paginile lui recunoscu fișele lucrate de ea.
Bătrâna luă caietul din mână micuță, scoțând acele fișe și le întinse învățătoarei.

– Astea cred că vă aparțin, nu?
– Da, doamnă, astea sunt fișele despre care vă vorbeam, sunt materiale pregătite de mine pentru elevi.
– Betty, draga mea, îmi poți spune cum au ajuns toate lucrurile astea la tine? O întrebă bunica ei.
– Caietul l-am găsit pe ulița noastră iarna trecută. Fișele mi le-au adus prietenele mele, dar să știi matale că le-au adus totdeauna înapoi. Spune ea cu vocea scăzută
– Stați puțin,. Spune-mi copil frumos, cum reușești să convingi niște păsări, să zboare până în grădina mea și mai ales să-ți aducă aceste fișe de lucru? Întrebă învățătoarea
– Ideea a fost a lui Curcubeu.
– A lui Curcubeu? Se miră învățătoarea.

Atunci Betty l-a povestit, despre pasărea cu aripile colorate ca un curcubeu.

– Foarte interesant și de necrezut, afirmă învățătoarea. Văd că ai scris foarte ordonat și mai văd că ai câteva greșeli, dar în rest este foarte bine. Dumneavoastră o ajutați pe copilă la lecții? Își îndreaptă privirea spre bătrână.
– Credeți-mă că nu știu nici eu carte, este pentru prima dată când văd acest caiet. Știam că nepoata mea vorbește cu păsările și ele o iubesc, dar nu m-am gândit niciodată că ar fi fost în stare o biată pasăre să facă asemenea lucruri.

Învățătoarea se gândi un pic și apoi o întrebă pe fetiță:
– Îmi poți spune, ce ai reușit să înveți până acum?
– Am învățat alfabetul, să scriu literele de mână, să scriu câteva cuvinte și să citesc pe silabe.
– Wow ce fată isteață ești! Dar nu pot să înțeleg de ce nu vii la școală, nu ți-ar plăcea?
– Odată mi-a spus că vrea să meargă la școală. Vă spun sincer că dacă aș avea posibilitate, aș trimite-o să învețe carte, să aibă un viitor mai bun. Însă cu pensia mea mică, de abia reușesc să-i cumpăr de mâncare și de îmbrăcat. Spune bunica

Învățătoarea își mută privirea când la bunică, când la nepoată și își dăduse seama că trebuie să facă ceva pentru aceste două ființe din fața ei.
– Mi-a venit o idee. Eu stau singură într-o casă mare, am o grădină plină cu flori și mi-ar face plăcere să am compania unei fetițe. Ce ați spune dacă tu, Betty ai veni să stai la mine în cursul săptămânii și să mergi la școală care e foarte aproape de casa mea? Iar vinerea te voi aduce la bunica.
– Mi-ar plăcea tare mult să merg la școală și să stau într-o casă mare. Nu e așa bunico, că și tu ai să fi de acord cu această idee? I-a răspuns Betty.
– Stai un pic Betty, mai întâi trebuie să vorbim cu doamnă, despre cât ne cere pe chirie și să vedem dacă ne putem permite.
– Nu, nu trebuie nici un ban, doar de acordul dumneavoastră am nevoie. ,În rest lui Betty nu-i va lipsi absolut nimic. Fac asta pentru că a fost de ajuns să mă uit în acest caiet, ca să-mi pot da seama de inteligența acestei copile și eu ca un cadru didactic nu pot să trec cu vederea peste asta.
– Vezi bunico, doamnă spune că nu trebuie bani. Hai te rog, fii de acord!.Ti-am spus doar că vreau să merg și eu la școală.
– Bine, dar nu înainte de a avea o discuție serioasă noi două. Nu o pot trimite de a casă pe nepoata mea, fără ca să-i reamintesc cum să se comportă în societate. Spuse bătrâna în timp ce o privea pe învățătoare.
– Mă bucur să cunosc o bunică așa de responsabilă ca dumneavoastră și după câte îmi dau seama, care știe cum să zidească în sufletul nepoatei sale acele lucruri care o vor ajuta să devină un om frumos mai târziu. Acum vă las și voi reveni duminică seara ca s-o iau pe noua mea elevă. Iar tu, draga mea, Betty, să asculți mereu de bunica ta.

După plecarea doamnei învățătoare, nepoata și bunica au început pregătirile pentru prima zi de școală.
Betty era într-a nouălea cer, atunci când nu stătea de vorbă cu bunica, se ducea în grădină și se bucură împreună cu prietenele ei păsări, de noul început care o așteaptă.

Viitorul începea să-i surâdă lui Betty, din momentul când mașina doamnei învățătoare porni și se îndepărta cu tot cu ea de căsuța, în care văzuse pentru prima dată lumina zilei. Era pentru prima dată când ieșea din acel sat, unde fiecare uliță avea amprentele pașilor ei.
Fascinată de viteza mașinii, care punea natura și casele în mișcare, Betty aproape că uită să mai respire, privind spectacolul care se desfășura sub ochii ei. Vedea cum soarele se descompunea sângerând cerul, coboară tot mai mult și ascunzându-se de după dealuri lăsând în urmă doar câteva raze de lumină. Betty se uita la casele frumoasele, mari, văruite în culori deschise și treptele din fața ușilor, o duceau cu gândul la poveștile cu prințese, pe care  le spunea pasărea cu aripile colorate.
La un moment dat i-a atras atenția o casă văruită în alb, cu acoperișul roșu strălucitor, înconjurată de un grad de culoarea cireșului. Mașină s-a oprit în fața acestui grad cu poarta de fier, neagră cu clanța aurie, care semăna cu o baghetă magică.
– Am ajuns, rupseseră tăcerea învățătoarea.
Dar lui Betty îi luă câteva secunde ca să-și dea seama ce i s-a spus.
– Casa mea. Sper să-ți facă plăcere să locuiești în ea. Dar nu ai vrea să intrăm și să-ți fac cunoștință cu cățelușa mea? O întrebă ea cu glasul cât mai prietenos, pentru că voia să facă în așa fel încât să-i se pară familiar acest loc.
– Aveți și cățel? Super, vreau să-l văd.
– Atunci haide să ne dăm jos din mașină și s-o căutăm împreună.
Au ieșit din mașină și proprietara cu suflet bun, a descuiat poarta de fier. Încă de la intrare au fost întâmpinate de o cățelușă cu blănița neagră, pufoasă, cu urechile lăsate în jos, coada ei luase forma cercului. De îndată ce și-a zărit stăpâna, cățelușa a început să se gudure de bucurie pe lângă picioarele ei.
– Hei drăguța mea, așa cum ți-am promis am adus-o pe noua ta prietenă. Hai Betty pune mâna pe ea, nu îți face nimic, ea este Lisa, este jucăușă și îi place foarte mult să fie alintată.
– Bună Lisa, spune ea mângâind-o pe spate.
Iar cățelușa a lins-o pe mână. Betty a început să râdă zgomotos.
– E foarte frumoasă, îmi place de ea. E atât de mică.
– Da așa este, acum două luni, am găsit-o într-o cutie de carton în fața porții. Era ca un ghem pufos, tremura așa de tare încât am luat-o în brațe ca s-o încălzesc și  m-a cucerit de îndată, de atunci am devenit bune prietene.

În timp ce învățătoarea o alinta pe Lisa, Betty își îndreptă privirea spre grădină, unde pe iarba de abia tunsă, in care era o masă cu picioarele de fier vopsite în alb. Pe ea erau așezate în ordine, într-o parte un teanc de caiete, în cealaltă erau fișele de lucru și într-un colț a mesei văzuseră vază de cristal cu flori de toamnă. Erau și două scaune în ton cu masa, pe deasupra lor era o prelată crem, care oprea ploaia să le ude.
– Gata Lisa ajunge, acum hai să-i arătăm gradina prietenei tale. Spune învățătoarea în timp ce se uita la Betty.

Au mers amândouă pe urmele cățelușei, care și-a luat rolul în serios de prezentator al grădinii. Betty admira trandafirii plantați uniform, a căror contur era marcat de pietricele mici și albe, care dădeau o eleganță aparte acelui loc. Aproape de grad era un șir de copaci și printre frunzele lor încă verzi, își făcea apariția merele de un roșu aprins și perele aurii, care te invitau să le guști bucurându-te de dulceața lor.
– Aici vom lucra împreună când va fi vreme frumoasă. Iar pe timpul iernii vom sta în living, pe care ți-l voi prezenta un pic mai târziu. Cum ți se pare grădina, apropo ție îți plac florile?
– Da, îmi plac florile, mai ales trandafiri albi și rozi sunt preferați mei. Aveți o grădină foarte frumoasă. Spune Betty încet.

– Mă bucur că cunosc o fetiță așa ca tine, frumoasă, inteligentă și sper să descoperim împreună multe lucruri noi. Dar acum hai să intrăm în casă, vrei să vezi camera unde vei dormi? O întrebă învățătoarea încercând să se apropie cât mai mult de copilă.
Betty dădu din cap în semn de aprobare.
Au pășit într-un hol lung și întunecat, unde erau patru uși și în capătul lui era un cuier prins de perete.

Au mers în fața ușii  din dreapta a holului, pe care învățătoarea a deschis-o și Betty a putut să vadă o cămăruță care se asemenea foarte bine cu cea din visurile ei. A pășit pe un covor deschis la culoare, din dreptul ușii ieșea în evidență fereastra cu o predea din mătase și niște draperii dintr-un material foarte fin, care erau prinse în ambele părți a ferestrei cu o panglică freză în formă de trandafiri. În cameră era un pat mic îmbrăcat într-o lenjerie albă proaspăt spălată, cu un miros de levănțică. Într-un colț al camerei era un dulap pregătit pentru hainele lui Betty și lângă el era un birou pe care se aflau multe jucări.
– Aceasta va fi camera ta în cursul săptămânii, aici vei dormi și te vei juca în timpul liber, îi spune zâmbind învățătoarea.
– Wow, camera asta e a mea? Betty avea ochii plini de uimire,
– Da Betty, camera asta cândva aștepta o fetiță ca tine,  Îți place? Spune învățătoarea cu o voce scăzută.

– Da, e camera pe care mi-am dorit-o totdeauna, dar nu am crezut că o voi avea vreodată.
– Să știi că cineva de acolo de sus poate îndeplini orice dorință, dacă noi credem în ele.
– Dacă e așa cum spuneți, eu cred că mama a fost cea care mi-a îndeplinit dorința, trimițându-vă pe dumneavoastră la mine.
– Exact așa este draga mea, mama ta mereu va avea grijă de tine de acolo din cer. Pot să te îmbrățișez înainte de a-ți prezenta și restul casei?
– Da desigur, îi spune Betty întinzându-și brațele în același timp.

După ce s-au îmbrățișat, învățătoarea a continuat cu prezentarea livingului, care aducea cu o bibliotecă. Jur împrejurul încăperi erau numai rafturi pline cu cărți și după cotoarele lor puteai să-ți dai seama care cărți erau mai vechi sau mai noi. Se putea observa și masa din lemn masiv, rotundă, așezată în fața ferestrei, pe care era acoperită cu o față de masă rustică și pe ea văzu un candelabru cu trei luminări roși. La mijlocul peretelui cel mare din living, era un șemineu zidit din cărămidă, văruit în nuanțele maro deschis și închis.
– Aici vom petrece zilele de iarnă și serile în care ne vom cufunda amândouă în lecturi, când tu vei învăța să citești.
– Dar, dacă de mâine voi merge la școală, asta înseamnă că în curând voi știi să citesc, nu?
– Da așa este de mâine vei merge la școală, dar să știi că nu-ți va fi ușor deoarece vei fi cea mai mare dintre colegii tăi. Vei întâlni copii care te vor plăcea, care te vor accepta așa cum ești tu, dar mai sunt și copii care vor râde de tine tocmai că ești mai mare decât ei.

Învățătoarea s-a oprit o clipă, pentru a se gândi la ce urmează să-i spună fetiței, care în loc să fie în clasa a treia, de abia intra în clasa întâi.
– Betty, draga mea, ce urmează să-ți spun nu este un lucru rău, dar unii copii gândesc diferit. Nu știu dacă îți seama, dar copiii de vârstă ta sunt deja în clasa a treia și doar cei care se întâmplă să nu treacă clasele rămân în clasa întâi. Noi știm cât de mult îți doreai să mergi la școală la timp, dar ei nu știu acest lucru despre tine și pentru asta îți vor spune cuvinte care te va deranja uneori. Așa  că pregătește-te să fii puternică și arată-le prin rezultatele tale la învățătură, că s-au înșelat.
– Am înțeles, dar să știți că și copiii din satul nostru râdeau de mine, mă credeau nebună că vorbesc cu păsările, așa că sunt obișnuită să fiu luată în râs. Voi face tot ce îmi veți spune dumneavoastră și vreau să mulțumesc pentru că mă veți lua la școală.
– Of draga mea, sunt sigură că vei avea rezultate foarte bune la învățătură și ne vei uimi pe toți cât de silitoare vei fi. Deja este ora opt spuse învățătoarea uitându-se la ceasul ei de la mână. Este timpul să mâncăm și după aceea să mergem la culcare, pentru că mâine ne așteaptă o zi foarte importantă.Au mers în bucătărie unde gazda a pregătit cina. Și-a pus dinainte un șorț înflorat și a început să gătească un pireu de cartofi, cu ficat de pui, iar ca desert urma să facă clătite umplute cu ciocolată. Iar pe Betty o invită să se așeze pe un taburete, rugând-o să-i povestească despre cum reușește ea să înțeleagă limbajul păsărilor:

– De unde ai învățat să vorbești cu păsările și cum de reușești să le faci să se apropie de tine? De obicei păsările sunt foarte fricoase și fug din calea omului.

– Într-o zi de vara, când stăteam în grădină și mâncăm o plăcintă cu brânză caldă făcută de bunica, dintr-o dată am auzit o șoaptă rugându-mă să-i dau și ei o bucățică din pâinea mea. Mă întrebam de unde venea acea șoaptă, că în grădină eram doar eu. Dar la un moment a apărut în fața mea o vrăbiuța repetând rugămintea și atunci mi-am dat seama cine îmi vorbea. Mi-am împărțit deșertul cu acea vrăbiuță, în timp ce îmi povestea viața ei și așa am devenit prietene. După aceea nouă mea prietenă, mi-a făcut cunoștință cu celelalte păsări și am început să ne petrecem timpul împreună.

– Dar tot nu înțeleg cum ști să vorbești cu păsările și cum te înțeleg ele pe tine.

– Ele mi-au spus că înțeleg ce vorbim noi oamenii și mi-au mai spus că dacă noi am fi mai atenți la ciripitul păsărilor le-am înțelege. Cum adică să fim atenți la ciripitul lor?

– Exact, întrebarea asta le-am pus-o și eu, dar ele mi-au spus că voi înțelege când am să fiu mai mare.-

– Da, interesant răspuns, a șoptit învățătoarea cu o privire de gânditor.

A doua zi, dimineață, Betty s-a trezit bine dispusă și foarte odihnită, după o noapte în care a dormit ca un îngeraș. S-a dat jos din patul cel moale, și-a pus papucii de casă în picioare și a ieșit din cameră, îndreptându-se spre ușa de la intrare.

Betty stătea în verandă, de unde își asculta prietenele cântând, pe care le cauta din priviri.

În timp ce admira veselia dimineții, Betty a zărit-o pe învățătoare așezată la masă din grădină, citea un ziar și își servea cafeaua dintr-o ceașcă cu toartă în formă de lebădă. Era o femeie foarte înaltă, corpolentă, elegantă în mișcările ei, avea un păr negru care cădea ușor pe umeri, ochii îi erau verzi. Era o fire foarte calmă, răbdătoare, glasul ei se asemenea cu o melodie de leagăn și zâmbetul ei era ca o rază de speranță.
– Bună dimineața Betty, hai vino aici, o cheamă învățătoarea zâmbind.
Fetița coboară dreptele verandei, pășind pe trotuarul care ducea în grădină unde Lisa alerga de zor, dar când a văzut-o s-a repezit spre ea cerșindu-i o mângâiere.
– Ia loc la masă. Ți-am pregătit micul dejun și după ce mâncăm, începem să ne pregătim pentru școală. Îi spune învățătoarea cu aceeași voce blândă.
Betty se așază la masă, unde găsi o farfurie cu două felii de pâine, unse cu unt și cu dulceață de căpșuni, iar lângă ele se afla, un ou fiert și un pahar cu lapte ce aștepta să fie băut.
– Vă mulțumesc pentru micul dejun, arătă delicios. Spune Betty.
– Cu mult drag! Cum ai dormit?
– Bine, îmi place patul, e atât de moale și de călduros. Spune fetița în timp ce mânca.
– Mă bucur că îți place și că te simți bine în el.

Momentul mult așteptat de Betty sosise. După micul dejun, ea și învățătoarea au mers înapoi în casă, unde au început să se pregătească pentru a merge la școală. Betty și-a ales cele mai bune haine din dulapul ei. S-a îmbrăcat cu un sarafan maro cu un imprimeu floral pe el, cu o maletă care s-a uzat de la sp

ălat, și-a luat o pereche de ciorapi gri și pantofi ei albi, pe care i-a cumpărat bunica, cu doi ani în urmă. Învățătoarea a ajutat-o să-și prindă părul în două codițe și au pornit împreună spre școală.
Intrând în clasă, doamna învățătoare a prezentat-o elevilor fiind noua lor colegă. O ținea de mână pe fetiță
– Bună dimineața dragi copii  Așa cum vă spuneam săptămâna trecută, de azi veți mai avea o colegă. Ea este Betty, o fetiță la fel de drăguță ca voi, foarte prietenoasă și îi plac poveștile. Nu este așa Betty? O întrebă ea zâmbind.
– Da, așa e. A răspuns ea rușinată.
– Acum te poți duce în banca de acolo.

Betty sub privirile copiilor se îndreaptă spre banca liberă, care era în rândul trei aproape și de fereastră.

Încă din prima zi de școală, se vedea voința lui Betty pentru a recupera lecțiile din urmă, într-un timp foarte scurt și își dădea toată silința să nu o dezamăgească pe binefăcătoarea ei.
Acasă avea un program foarte încărcat, își petrecea ore în șir stând la masa de lucru din grădină și învaţa, silindu-se să înțeleagă cât mai repede orice lecție. În timpul liber o ajuta pe învățătoare la treburile casnice şi se juca cu Lisa, pe care o învăța cum să vorbească cu păsări.
La școală așa cum a fost atenționată din înainte, colegii o luau în râs spunându-i vorbe jignitoare.
Într-o zi aproape de vacanță de iarnă, învățătoarea se ducea spre clasa ei și încă de pe coridor își auzea elevii cum râdeau de Betty.
– Nu-i așa că până acum ai rămas repetentă? O întrebă un coleg.
– Nu, nu am rămas repetentă niciodată, pentru că nu am mers la școală până acum, le-a răspuns ea.
– Dar, de ce, nu ai vrut să mergi la școală? O întrebă o altă voce.
– Ba da, mereu am vrut să merg, dar bunica mea nu avea bani ca să mă trimite la școală.
– Bunica, dar tu nu ai părinții? Noi mergem la bunici doar în vacanță.
– Mama mea a murit de mult și pe tata nu l-am cunoscut niciodată.
– Aha acum înțelegem, tu ești orfană și de asta stai la doamna învățătoare.
– Și de asta ești mereu îmbrăcată ca o cerșetoare. De data asta învățătoarea a auzit vocea subțire a unei fetițe.
– Dar ce au hainele mele? Sunt curate, călcate.
– Haideți s-o lăsăm, nu vedeți cât de înapoiată e, nici măcar un ghiozdan normal nu are, ia uități-vă ce trăistuță de țărăncuță are. Le spuse unul dintre elevi și toată clasa a izbucnit într-un hohot de râs.
Atunci învățătoarea intră în clasă și într-o clipă toți copiii au tăcut, lăsând doar ceasul de pe perete să se facă auzit.
– Dragi mei, azi vom avea prima noastră lecție deschisă, dar pentru asta am nevoie de ajutorul vostru băieţi ca să dăm catedra lângă fereastră și după aceea fiecare să-și aducă scaunul aici în fața clasei. Le spune învățătoarea cu o voce liniștită și blândă.

Și-au ocupat fiecare locul, după ce au terminat de așezat scaunele formând un cerc, așa cum le s-a spus,. Învățătoarea își luă ultimul loc rămas liber și începe să le vorbească copiilor despre cum să-și respecte colegii.
– Dragi mei copii, de azi vom face săptămânal câte o oră deschisă, în care vom discuta împreună despre anumite subiecte și astăzi vom vorbi despre cum trebuie să ne comportăm unul față de altul.
Făcu o pauză pentru a se gândi puțin, timp în care își privea elevii și începu să vorbească din nou.
– Noi aici în această clasă, timp de patru ore devenim pentru fiecare a doua familie și asta înseamnă că trebuie să avem grijă unul de altul. Să învățăm să ne ajutăm colegii și când vedem că nu au înțeles bine lecția, încercați să le mai explicați voi, să știți când ajuți pe cineva la lecții, tu însuți o vei înțelege mult mai bine. Atunci când vedeți pe un coleg sau o colegă că vine îmbrăcat cu haine mai vechi, nu trebuie să râdeţi. Să știți și voi că unii copii nu au fericirea să aibă niște părinți, cara să-i îmbrățișeze, să se îngrijească de ei, să-i trimită la timpul potrivit la școală.
– Dar de ce unii copii nu au părinții? Întrebă o fetiță.
Învățătoarea se uită cu coada ochiului la Betty și răspunde:
– De mult am cunoscut o fetiță, care nu avea părinții. Dar știam că tatăl ei a fost căpitan de război, el era un luptător foarte bun și care ne-a apărat țară de dușmani până în ultima clipă a vieții lui.
– Adică a murit tatăl fetiței? Întrebă o altă voce.
– Din păcate da, a murit pe câmpul de lupte, la o zi după ce fetița lui a venit pe lume.
– Wow, mie tata mi-a spus că oamenii care au murit în război, sunt eroi. Spune de data asta un băiat.
– Da, așa este și tatăl acelei fetițe a fost un erou, el a condus cele mai importante armate și datorită lui țara noastră a avut multe victorii. De aceea vă spun să nu râdeți niciodată de cei care au rămas fără părinți, voi nu aveți cum să știți ce s-a întâmplat cu părinții lor.
Atunci lui Betty i-a venit în minte acest moment, când bunica i-a povestit despre tatăl ei care era un căpitan de război, foarte iubitor de patrie și cum și-a dat viața pentru neam, ca un erou.
– Ultimul lucru pe care fi bine să-l rețineți, este că o haină nu poate să facă un om mai frumos sau mai urât, ci ceea ce se află în sufletul lui contează cel mai mult. Comportați-vă cu respect cu oricine, pentru că voi veți avea de câștigat.

După ore învățătoarea împreună cu Betty au pornit spre oraș, pentru ca să facă cumpărăturile pentru Crăciun. În mașină Betty părea tristă și îngândurată.
– Betty să nu pui la suflet vorbele de azi ale colegilor tăi, ei sunt doar niște copii ca tine și nu pot să înțeleagă prin ce treci tu. M-am tot gândit, la ce mi-ai spus despre acea pasăre, care ți-a cerut să-i dai o bucățică din plăcintă ta. Cred că am înțeles de ce noi oamenii nu le înțelegem ciripitul lor, deoarece suntem prea plini de noi înșine și nu ne lăsăm sufletul să mai stea de vorbă cu natura și cu păsările. Iar tu, draga mea, știi cum să-ți lași sufletul liber, nu -l închizi într-o cutie, așa cum obișnuiesc oameni s-o facă.
– Să știți că nu m-am supărat pe ei, doar că aș vrea să am și eu părinți.
– Să știi draga mea că povestea pe care v-am spus-o azi în clasă, o știu de la bunica ta și acel erou este tatăl tău.
– Tatăl meu a fost un erou?
– Da, bunica ta nu ți-a povestit niciodată despre asta?
– Ba da, dar nu mi-a spus că e chiar un erou

Au ajuns în oraș, unde învățătoarea i-a cumpărat lui Betty de îmbrăcat, de încălțat. I-a cumpărat pentru școală uniformă, ghiozdan și rechizite.

Au făcut și cumpărăturile pentru Crăciun, au luat un brad mic dar foarte bogat, lumânări roși și albe, decorațiuni pentru a împodobi casa în sărbătoare.

Ochii lui Betty străluceau de bucurie, se minuna de fiecare felinar care lumina străzile, de căruțele trase de caii frumoși care scoteau pe nas inele de abur. Agitația orașului o făcea pe Betty să se simtă în altă lume.

După ce au mâncat gogoși calde, presărate cu zahăr, au plecat înapoi spre casă.

Era o seară de iarnă geroasă, vântul bătea cu putere răscolind zăpadă și ningea cu fulgi mari care se asemenea cu penele de găină.

La un moment dat în lumina gălbuie și slabă a farului de la mașină își face apariția Lisa care nu înceta din lătrat. Învățătoarea încerca să înainteze dar cățelușa nu se dădea din fața mașinii și în același timp la geamul portierei a apărut pasărea cu aripile de curcubeu.
– Curcubeu e trează la ora asta! Se miră Betty.
– Deschide geamul și vorbește cu ea, pentru că nici Lisa nu mă lasă să înaintez.
Privea în oglindă reflectoare, cum pasărea ii ciripește lui Betty care a făcut ochii mari și spaima nu întârzia să apară în ei.
– Ce s-a întâmplat Betty? O întrebă ea.
– Curcubeu spune că bunica a căzut în grădină și nu se mai poate ridica.
– Atunci trebuie să mergem până la ea. Spune în timp ce deschidea portiera ca să intre Lisa în mașină.
Au mers cât de repede putea, din cauza viscolului și stratului de zăpadă, mașina mergea cu viteză redusă. Când au ajuns la în fața casei, Betty a sărit din mașină, fugind direct în grădină unde și-a găsi bunica îngropată în zăpadă. Învățătoarea ajungând-o din urmă, a controlat-o pe bătrână și a văzut că respira, s-a mai liniștit.
– Betty adu din casă o pătură ca s-o învelim bunica și o luăm cu noi.

În seara de Crăciun stăteau toate trei în livingul doamnei învățătoare, bradul era frumos împodobit cu bentiță argintie, globurile din hârtie erau aranjate cu atenție.

De afară să auzeau colindători, care mergeau din poartă în poartă ca să ducă vestea cea mare.

Betty își desfăcu emoționată cadoul ei de sub brad și găsi o carte intitulată Cuore, Edmondo de Amicis.
– Este o carte foarte frumoasă, este vorba de un băiat cam de vârsta ta, ai să vezi că viața lui seamănă un pic cu a ta. Îi spune învățătoarea zâmbind.
– Mulțumesc frumos pentru cadou și pentru tot ceea ce îmi oferiți, nu am să vă uit niciodată.
Învățătoarea privi în tăcere focul din șemineu, cum ardea lemnul transformându-l în cenușă.

– Acum 15 ani în urmă, casa asta am cumpărat-o împreună cu soțul meu. Eram fericiți, amândoi lucram la școala de aici. Soțul meu a fost profesor de istorie și ca orice familie ne doream să avem copii. Au trecut șase ani de încercări, pentru aduce pe lume un copil. Într-o zi am aflat că vom deveni în sfârșit părinți, de atunci zilele noastre erau ca niște sărbători. Eu am simțit că vom avea o fată și am început să-i pregătesc cameră așa cum Betty a găsit-o. Momentul cel mult așteptat a sosit, dar tocmai atunci am înțeles că o clipă menită să fie fericită, se poate transforma într-o mare durere. A venit pe lume o fetiță care în loc să facă gălăgie, tăcea fără ca să-și facă glasul auzit niciodată.A

Auurmat câteva secunde de tăcere, până când învățătoarea își aduna puterile pentru a putea continua povestea:

– A fost o perioadă foarte grea din viața mea, mai ales că după doi ani mi-a murit și soțul într-un accident de mașină. Mă simțeam foarte singură, toate mi se păreau lipsite de sens. Nu înțelegeam de ce Dumnezeu mi-a luat copilul, soțul și de ce pe mine nu mă ia. Iar starea asta m-a urmărit până când te-am întâlnit pe tine Betty, tu ai fost cea care mi-a dat a doua șansă la viață și îți mulțumesc pentru asta.

Zile treceau una după alta și Betty devenea cea mai bună elevă din școală, a fost premiată mereu. După absolvirea liceului, a urmat facultatea de litere deoarece își dorea să devină scriitoare. După moartea bunicii, Betty a fost înfiată de învățătoarea pe care o vedea ca pe o mamă și aceasta i-a lăsat drept moștenire casa.

Betty a rămas mereu prietenă cu păsările cerului, având grijă să le hrănească și le facă culcuș în podul casei.
” Păsările prietenele mele dragi” a fost prima carte scrisă de Betty, în care a vorbit despre copilăria ei și despre prietenia ei cu păsările care au fost mesagerul principal al viitorului ei. Prin această carte, Betty î-a îndemnat pe cititori să-și lase sufletul liber pentru a descoperi tainele naturii și să-i facă onoare să devină prietena lor.