Orice om își dorește să fie fericit, un lucru firesc, pentru că fiecare dintre noi ne dorim asta. Nimeni nu își dorește să sufere sau să aibă probleme, dar de multe ori ne plângem că avem o viața plictisitoare, fără a ne da seama cât de fericiți suntem pentru că lângă noi îi avem pe cei dragi sau să ne bucurăm de simplu fapt că suntem suntem sănătoși.. Îi tot aud pe cei din jur că le greu că meargă la serviciu, că stau mult în picioare și ar vrea să fie în fiecare zi weekend, dar vă pot spune cu mâna pe inimă că nu știu ce își doresc.
În primul rând fericirea e dimineața când deschizi fereastra și razele soarelui pătrund în casa ta, e acea aromă de cafea pe care mulți o beau în timp ce se pregătesc să plece la serviciu. De exemplu, mulți oameni din cauza a diferitelor probleme de sănătate, nu vor avea niciodată parte de asemenea fericire care pentru unii înseamă un fort și atât. Unii se plâng că aleargă toată ziua și că îi dor picioarele dar alți ar da orice ca să fac un pas , să simtă pământul sub picioare, să facă bătături de la mers pe jos, însă pentru mulți dintre ei va rămâne doar un vis.
După părerea mea nu există o senzație mai faină decât să mergi pe stradă pe propriile tale picioare, să simți vântul cum te îmbrățișează, să calci într-o baltă, să-ți iasă porumbei în cale. E o senzație de care mă pot bucura, dar pentru a ajunge să merg cu un cadru a fost nevoie să muncesc foarte mult, să am încredere că într-o zi se va întâmpla o minune.
Cum am luptat cu dizabilitatea
Așa a fost să fie ca eu să mă nasc cu tetrapareză spastică care avea să devină inamicul meu numărul unu. E o dizabilitate care îți afectează picioarele și mâinile, ele nu se vor mișca niciodată normal, însă prin tot felul de terapii și gimnastică vor ajunge să răspundă la anumite comenzi pe care le face creierul. De mică mama mea căruia îi sunt foarte recunoscătoare, a făcut tot ce a putut pentru ca eu să fac progrese. Mergea cu mine la gimnastică, pe la diferiți medici, însă era imediat după revoluție și nu se prea știa ce anume ar trebui făcut în asemenea cazuri.
Atunci mama a fost nevoită să caute singură soluții, pentru că știa că nu vor fi suficient doar câteva ore de gimnastică pe săptămână pe care le făceam. A început să-mi dea vitamine pentru a mă întări. Acasă mi-a făcut un spalier din lemn, lung cât sufrageria unde mergeam zilnic timp ce ea îmi spunea să-mi pun toată talpa pe sol, deoarece eu pășeam pe vârfuri.
La un moment dat mi-a cumpărat o tricicletă pe care a adaptat-o pentru mine, tata a făcut un spătar și l-a prins de scaun că altfel fără, el cădeam de pe ea. Încet încet am învățat să merg pe acea tricicletă, iar în timp ce mă bucuram de ieșire cu bicicleta mea șmecheră, îmi formam și mușchii de la picioare și îmi reduceam din spasticitate astfel că orice mișcare pe care o făceam devenea mai ușoară.
A fost o muncă grea pentru că nimeni nu ne spunea ce program de recuperare aș fi avut nevoie. Însă e de ajuns să te străduiești, să ai încredere că într-o zi vei reuși și Dumnezeu îți vine în ajutor prin oameni Săi, așa cum s-a întâmplat în viața mea.
Mesagerul Lui Dumnezeu
Când aveam 12 ani Dumnezeu mi-a trimis un mesager de-a Lui ca să-mi ofere tot ce aveam eu nevoie pentru a face progrese, să-mi arate că pot mai mult decât credeam și să-mi văd unul dintre visuri îndeplinite. Este vorba de o olandeză care prin 2002 a înființat în Iași un centru de zi ”Ancora,,. Eu am avut fericirea să mă număr printre beneficiari. La acest centru mi s-a oferit totul pe tavă, tot ce a trebuit să fac a fost să muncesc și să-mi dau silința ca progresul meu să fie cât mai mare, dar deja eram formată în felul asta așa mi-a fost ușor.
La Ancora am făcut recuperare cu specialiști din Olanda care veneau periodic în România și lucrau cu noi copii dar în același timp le arătau angajaților de la centru metodele noi, astfel că tot ce făceau ei avea continuitate. Metode care au dat roade la fiecare copil de acolo, fiecare dintre ei progresa. Îmi amintesc că nu puteam să-mi țin capul drept și fratele meu mai mare îmi spunea să-l ridic, dar după un an de mers la centru el a observat că stăteam dreaptă. Apoi la 14 ani într-o zi eram acasă, singură în cameră ascultam muzică și la un moment dat m-am ridicat, pentru că am simțit echilibru și putere în picioare am făcut primi mei pași singură fără să mă sprijin de nimic. În acea clipă am simțit o bucurie, parcă pluteam, îmi imaginam cum Dumnezeu zâmbește, era colo lângă mine și mă ținea de mână, a fost o senzație unică pe care nu o voi uita niciodată.
Cum am ajuns să merg
Când am povestit la centru despre ceea ce am făcut, mi s-a spus că voi putea și mai mult, dacă mă țin de treabă. De atunci am început să merg singură prin casă în fiecare seară, mama stătea în spatele meu pentru mă mai dezechilibram și exista riscul să cad. Așa încet cu încetul datorită exercițiilor pe care le făceam de la fundație și ce mai făceam acasă am reușit să merg din ce în ce mai bine, până când am ajuns să merg cu un cadru fără să mai fie nevoie să stea cineva lângă mine.
Fundația Ancora mi-a oferit a doua șansă, mi-a arătat că și pentru mine viața poate fi frumoasă, iar de la acei specialiști am învățat că pentru orice problemă există o soluție dar trebuie să o caut. Aici am făcut și logopedie, acum familia reușește să mă înțeleagă ce spun, dar pentru persoanele care nu sunt obișnuite cu mine le e mai greu și am fost învățată să comunic prin scris. Acum am nevoie de tabletă ca să port o conversație fără nicio problemă cu oricine. Mă bucur de toate progresele mele pe care le-am făcut de-a lungul anilor, că ies la plimbare cu un cadru super care e foarte ușor de manevrat încât am senzația că merg fără să mă sprijin de nimic.
O senzație plăcută
Așa am aflat eu cum e durerea de picioare, e cea mai plăcută durere pe care mă bucur că o simt și mi-aș dori să o simtă fiecare om. Deci cei care simț dureri de picioare după o zi au un motiv de bucurie sau în timp ce aleargă dintr-un loc în altul să zâmbească, pentru că ei trăiesc o senzație plăcută, ce mulți doar visează la ea. Nu uitați că a fi sănătos e o binecuvântare.
Voi cei care sunteți în situația mea să nu renunțați niciodată să luptați, munciți pentru a putea mânca, a bea o cană cu apă singuri, munciți pentru a vă descurca cât mai mult și ajungeți să fiți independenți. Să aveți încredere în Dumnezeu și în voi pentru că totul e posibil.
Să aveți grijă de voi și să vă bucurați de binecuvântările din viața voastră!
Despre autor