Azi o să scriu despre curaj, despre oamenii care sunt exemple de putere pentru mine, la cei la care mă gândesc de fiecare dată când simt că nu mai pot. Da, ca fiecare om am și eu momente de descurajare, când mă simt obosită să mai lupt și să mai sper că mâine va fi o zi mai bună. Atunci am nevoie de o sursă să-mi dea curaj sau de un motiv să mă scoată din această stare proastă.
De fiecare dată când am o stare proastă, mă gândesc la oamenii care au suferit în închisorile comuniste despre care am citit. Acești oameni au fost condamnați la ani grei de temniță pentru că nu au acceptat să se supună regimul comunist, să facă doar ce li se dicta și să se lepede de Hristos, lucru care pentru un om întreg la minte, mai ales pentru intelectuali a fost de neacceptat. Pentru ei onoarea, credința, dragostea pentru Dumnezeu și de neam au fost mult mai puternice decât chinurile la care au fost supuși.
După câte am citit și am văzut documentare mi-am dat seama că comunismul a fost una dintre perioadele în care lumea a pierdut oameni valoroși.
Eram adolescentă când am citit ”Binecuvântă fii închisoare,, de Nicole Valery-Grossu. Autoarea povestește despre chinurile prin care a trecut, cum era bătută în timpul ce a fost închisă și cum erau femeile puse la munci foarte grele, fără să li se dea hrană. Cele mai multe deținute erau închise pentru a fi reeducate așa încât să se supună regimului comunist.
Această carte a avut un impact puternic asupra mea ce m-a ajutat să trec mai ușor peste frustrările ce le aveam în perioadă adolescenței și să mă împac cu idea că voi trăi cu o dizabilitate. Recunosc nu mi-a fost ușor să-mi accept problema de sănătate pe care o am. Nu o dată m-am certat cu Dumnezeu pentru că El nu face nimic pentru a mă vindeca. Însă când am citit despre chinurile acestor femei, am realizat că au fost oameni care au suferit mai mult decât mine. Atunci am început să mă întreb cum acele femei foarte tinere au putut răbda atâtea cruzimi, batjocori, stând într-o încăpere unde nu pătrundea nicio gură de aer și eu de ce ar trebui să-mi plâng de milă, în loc să lupt cu suferința așa cum făceau ele. Atunci mă întăream, îmi găseam puterea de a merge mai departe.
Cartea această mi-a trezit curiozitatea, să aflu mai multe despre ce s-a întâmplat în acea perioadă, încât am ajuns să citesc cele patru volume ale părintelui Dimitrie Bejan care a fost trimis ca preot militar pe front. De acolo a fost luat ca prizonier și dus la închisoare unde părintele fără știrea securității a slujit prin celule. Despre tot ce a trăit și despre locurile unde a fost mutat, părintele a scris foarte detaliat în cărțile lui. E o lectură care dezvăluie adevărul care a fost ascuns bunicilor noștri. Un adevăr care ne arătă că omul ca o fiară își poate sfâșia aproapele, până la ultima suflare a acestuia.
Părintele Bejan ne povestește despre munca silită de 12 ore la care erau puși deținuții, despre celulele de tortură unde stăteau zile în frig, în mizerie pentru a-i face să se lepede de Hristos și să se alinieze cu partidul comunist.
În aceste volume vom descoperi tineri ce au murit rugându-se, fără să renunțe la credința lor, dar și tineri care nu au putut să reziste procedurilor de reeducare și au cedat devenind aliați cu securitatea. Însă aceștia nu erau eliberați, ci doar scutiți de tortură care avea ca scop spălarea creierului în așa fel încât omul să devină ca o marionetă și să facă ce i se dictează. Apoi erau puși ca spioni printre deținuți ca să afle informați despre partitele anticomuniste.
Arma deținuților din acea vreme a fost rugăciunea, ei mereu erau cu gândul la Dumnezeu, iar sufletele acestora erau locaș de închinare, în timp ce trupurile lor erau ca niște saci de box pentru tâlhari. Se rugau neîncetat pentru ca să reziste până la capăt, fredonau în gând cântări bisericești care pentru ei erau o mângâiere. Pentru mulți dintre ei moartea a fost o eliberarea și un motiv de bucurie că Îl vor vedea pe Dumnezeu.
Tot în gând unii dintre acești oameni compuneau poezii despre durerea lor, versuri care erau o punte de a intra în convorbire cu Dumnezeu. Operele pe care autorii le-au memorat în închisoare și când au fost eliberați le-au așternut pe hârtie. Așa cum a făcu Radu Gyr, unul dintre poeții consacrați din acea vreme. Aceste versuri erau un pansament pentru durerea lor, o oază de speranță în valea plângerii și o rugă înălțată spre cer de unde le venea puterea.
Au fost oamenii ce aveau sufletele curate, iubirea lor de Dumnezeu și de oameni era infinită, erau foarte dornici să facă bine patriei și cred că dacă ar fi fost lăsați să fie la conducerea țării, viața pe pământ era mult mai frumoasă. Oameni de la care am fi avut de învățat cum să ne dorim binele țării, a comunități din care facem parte, nu doar propriu nostru bine.
Pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult, am ales să scriu doar despre cărți dintr-o categorie mare de lucrări ale autorilor care au scris prin ceea ce a trecut. Lecturi reale despre curaj, iubire, credință și putere pe care vă le recomand, pentru că merită să aflăm tot despre strămoșii noștri.
Până data viitoare numai bine!