Copilăria e un loc minunat, unde brațele calde a mamei, glasul duios și mângâierea ei vindecă orice rană. E un tărâm unde bucuria e un baton de ciocolată împărțit la patru. Era o zi de vară atunci când stăteam pe afară până seara târziu fără să ne mai săturăm de joacă. Era un scrânciob din care strigam că vreau vânt mai tare, apoi aveam impresia că sunt mai aproape de cer și râdeam cu gura până la urechi. Copilăria e amintirea jocurilor pe care le jucam cu frații mei în serile lungi de iarnă, poveștile citite de mama până ne scufundam într-un somn profund.
Aceste amintiri mi-au revenit în minte acum ceva timp când dintr-un fotoliu mă uitam pe fereastră la copii, erau veseli, în mână aveau câte un balon și se bucurau de o bomboană sau de o mică jucărie.
Am privit acel tablou a fericirii până când mi-am închis ochii. Atunci am avut impresia că mă aflam la cumpăna între vis și realitate. Parcă mă plimbam în parcul Copou unde alergau copiii având baloane în mână. Priveam fericirea din ochii celor mici pe care altă dată o trăisem și eu. În acel moment mi s-a făcut așa dor de copilărie încât mi-aș fi dorit să pot da timpul înapoi, să fiu iar fetița îmbrăcată în rochia mea preferată, să am părul prins în două codițe, să mai am inocența unui copil.
Înaintam pe alee ascultând râsul copiilor care se adunau în fața unei scenei și atunci mi-am dat seama că vor avea parte de un spectacol.
Ca să nu deranjez spectatorii care erau nerăbdători să se întâlnească cu personajele lor preferate, am trecut prin spatele scenei, unde toate lumea era agitată. Atunci am tras cu coada ochiului la artiștii care în loc să urce pe scenă și să-și prezinte numărul, ei se certau, lucru ce m-a făcut să mă opresc și să trac cu urechea.
– Cum să nu mai vină? Doar știe că e personajul principal. Vorbea bărbatul costumat în clovn.
– A spus că fetița ei și-a rupt piciorul și acum e la spital. Răspunse un alt bărbat îmbrăcat în prinț .
– Și noi ce facem fără zână pe care toată lumea o așteaptă cu sufletul la gură?
– Nu putem facem nimic decât să le spunem copiilor că nu a mai putut să ajungă. Spunea unul dintre cei doi pirați.
– Da, să spunem că a răpit-o vrăjitoarea. Susținea celălalt.
– Și aș putea întra primul să le povestesc cum a fost răpită, iar eu voi pleca în căutarea ei și după aia întrați voi ca să vă faceți numerele. A spus prințul.
– Ce idee grozavă, asta da improvizație, bravo băiete! Deci așa vom face, nu?
– Voi sunteți duși cu cap sau vă prefaceți?
– Noi doar căutam o soluție, ca să putem să ține spectacolul și să nu ne pierdem bani.
– Corect și în plus numerele noastre sunt foarte bune, așa că nici nu se va simți lipsa zânei.
– Dar unde ați mai auzit spectacol pentru copii fără zână? Vă dați seama dacă mergem pe aceasta idee îi vom dezamăgi pe cei mici chiar de ziua lor, în loc să-i facem să zâmbească? Așa cum vă spuneam, noi nu jucăm doar niște roluri, ci îi ducem pe copii în lumea poveștilor, îi facem să creadă că există minuni. Nu ne putem juca cu dorințele lor sau să le spunem că zâna a fost răpită când ea are puteri magice și nimeni nu ar putea să o răpească. Le spune clovnul.
– Și ce vom face în acest moment?
Clovnul a aruncat o privire la copii care erau nerăbdători să-și vadă personajele favorite și a oftat întorcându-se spre colegii lui.
– Uitați-vă cum ne așteaptă micuții, dar va trebui să-i anunțăm că spectacolul se anulează.
– Nu cred că e cea mai bună idee. De ce să renunțăm și să-i dezamăgim, când am putea să-i facem să zâmbească chiar fără zână?
– Știm deja că toți cei de față o așteaptă și nu pot să le spun că ea nu mai vine. Dar dacă veți mă retrag și vă las să vă faceți numerele, că eu unu nu pot să dau ochii cu ei în această situație. A spus Clovnul.
– Dar ce vom face fără Clovn? Măcar tu să fi dacă zâna lipsește.
– Vă rog să mă înțelegeți, chiar nu pot.
În tot acel moment mă uitam la bărbatul deghizat în clovn, mergea dintr-o parte în alta foarte neliniștit, dezamăgit de acea situație. Pentru o clipă venise în partea unde mă aflam eu, încât i-am putut simțit durerea, iar în ochi avea lacrimi ce se prelingeau ușor pe obrazul lui colorat. Se vedea cât de mult suferea că spectacolul era compromis, se vedea că ar fi fost în stare de orice doar ca să o aducă pe acea zână în acest loc
– Acum mai mult ca oricând aș vrea să fiu un magician și să pot aduce o zână. Spuse el oftând.
Între timp din partea cealaltă a scenei se auzeau vocile copiilor întrebându-și părinții dacă mai e mult până ce zâna cea bună va apărea și li se răspundea că o vor vedea imediat.
– Cred că auziți și voi ce aud eu. Of Doamne de ce ar trebuie să se întâmplă asta tocmai azi?
– Eu spun să nu mai așteptăm și să urcăm pe scenă în formula asta. Interveni fata deghizată în pisică.
Priveam cum acei artiști se îndreptau spre scenă și în acea clipă am pășit spre ei. După câteva secunde timp în care nu știam ce să fac, să plec sau stau, bărbatul costumat în prinț m-a văzut.
– Doamnă vă rog să ieșiți din acest cort, pentru că nu aveți voie să intrat aici. Mi-a spus el.
– Mă scuzați, dar am auzit discuția între voi și mă gândeam să vă întreb dacă v-aș putea ajuta cu ceva.
În cel moment bărbatul se uitat lung la cadru meu de care mă ajut să merg, apoi la mine și mi-a zâmbit.
– Vă mulțumim pentru intenția dumneavoastră și vă rog să nu mă înțelegeți greșit dar nu cred că ne-ați putea ajuta. Acum ne scuzați, dar trebuie să începem spectacolul.
– Înțeleg la ce vă referiți, dar totuși mă gândeam că aș fi putut sta pe un scaun și să joc rolul. Cel puțin era o zână dar se pare că nu e o idee bună. Îmi cer scuze chiar nu trebuia să intru aici. I-am spus în timp ce mă întorceam spre ieșire.
– Mai stați un pic și vă rog să-l ierți pe colegul meu. Am auzit vocea clovnului care era în spatele meu.
– Este în regulă, nu vă faceți griji și da, are dreptate nu vă pot fi de folos.
– Ba eu sunt de o altă părere, în plus chiar îmi place ideea dumneavoastră și dacă doriți să ne ajutați v-aș fi recunoscător.
– Sunteți sigur de asta? L-am întrebat eu nedumerită.
– Foarte singur, iar dacă doriți să faceți acest lucru am să vă rog să-i dați voie colegei mele să vă ajute să îmbrăcați acea rochie de acolo și să vă mai aranjeze puțin părul.
În acea clipă am văzut rochia galbenă cu alb, lungă, cu mănânce lungi, din tul. Era atât de frumoasă încât îmi surâdea ideea de a o îmbrăca, lucru ce m-a făcut să nu dau înapoi. În timp ce eram ajutată de fata deghizată în pisică care urma să-mi fie asistentă pe scenă cineva îmi spunea ce am de făcut, cum să vorbesc, să zâmbesc și să ascult dorințele copiilor. Apoi mi-a pus pe cap o coroniță de flori colorate și mi-a dat bagheta magică.
Pentru o clipă m-am uitat într-o oglindă și am realizat că visul din copilărie de a fi prințesă s-a împlinit. În acel moment am avut sentimentul că mă aflam într-o poveste și parcă știam tot ce urma să fac. Atunci i-am privit pe cei din jur și am spus că sunt gata de spectacol.
– Wow, tu chiar ești un magician. I-am auzit vocea prințului.
– Eu sunt doar un clovn haios, dar poate m-a auzit vreun peștișor de aur și mi-a îndeplinit dorința.
– Când vă spun că orice dorință chiar se îndeplinește voi râdeți de mine, dar acum aveți dovada în fața voastră. Le-a spus fata care mă ajuta să urc pe scenă.
În aplauzele celor mici am apărut pe scena de pe care îi priveam, uni râdeau, alți se uitau la noi fascinați și din când în când ne făceau cu mâna. Pirații au început să cânte la chitară, în timp ce fiecare ne așezam la locurile noastre. După ce clovnul le-a urat bun venit invitațiilor asigurându-i că vor avea parte de multe surprize în acea zi, ne-am făcut programul artistic.
Așa cum s-a stabilit, clovnul și-a făcut numărul făcând spectatorii să râdă de stângăcia lui. Încerca să bage bilele într-un coș dar acestea se împrăștiau pe toată scena. Încerca să facă podul însă de fiecare dată cădea în fund și își pierduse nasul cel roșu, iar în locul lui se chinuia să-și pună o minge întrebându-se cum să facă ca să stea. În acel moment un hohot de râsete se auzea din toate părțile și atunci clovnul s-a bosumflat.
– De ce ești trist clovnule, ce ai pățit? L-am întrebat timp ce stăteam scaun.
– Pentru că am două mâni stângi și nu-mi iese nicio schemă din cele pe care voiam să le arăt copiilor, dar am dat greș, ba mai mult au râs de mine. Răspunse clovnul ținându-și capul aplecat.
– Păi dacă au râs înseamnă că s-au bucurat de ceea ce ai făcut.
– Nu, ei au râs de mine cât de prost sunt, nu pentru că i-am amuzat.
– Dar după câte înțeleg, tu îți doreai să-i faci pe copii să râdă și ai reușit așa că ți-ai atins scopul.
– Of nu așa cum mă gândeam.
– Dar spune-mi ce scheme nu ți-au ieșit, poate reușesc eu să te ajut.
– În primul rând am vrut să le arăt cum arunc mingile în coș fără ratez niciuna, dar le-am ratat pe toate și crede-mă că am avut țintă bună.
– Nici nu mă mir că nu ți-au intrat, pentru că acel coș e întors cu gura în jos.
– Deci nu pot să cred cât de zăpăcit sunt și eu care mă întrebam de ce sar așa de tare.
Atunci clovnul a întors coșul și vesel și-a strâns mingile de pe jos pe care le-a aruncat la coș în timp ce zâmbea la spectatori.
– Bravo, ai reușit să bagi pe toate și acum nu ai de ce să mai fii supărat.
– Ba da. Spuse el oftând.
– Ce mai este?
– Mi-aș dori să fac podul, dar de fiecare dată cad în fund.
– Hm adevărul că e cam greu de făcut. În primul rând trebuie să știi cum se face și apoi trebuie să exersezi mult până ce îți va ieși perfect.
– Păi știu cum să-l fac și am exersat de trei ori înainte, dar nu-mi iese nimic.
– Dacă ai repetat doar de trei ori, nici nu mă mir că nu-ți iese, dar totuși arată cum faci tu podul.
Clovnul s-a lăsat pe spate dar în loc să atingă podeaua cu amândouă mânii, el le întindea câte una și în acel moment s-a dus de-a bușilea aterizând în fund. Atunci toată lumea a început să râdă de clovnul nostru care era foarte nepriceput și amuzant.
– Uită-te la acest clovn haios, nici podul nu știe să-l facă. Spuse asistenta mea răzând și ea în hohote.
– Exact cum îți spuneam toți râd de mine, de parcă ei ar ști să-l facă mai bine.
– Eu chiar știu să-l fac perfect, uite-te la mine.
Asistenta fără să mai stea pe gânduri a făcut podul și clovnul a rămas uimit de aceasta.
– Wow pisicuță, într-un adevăr îți iese foarte bine, dar nu ai vrea să-l înveți și pe el cum să-l facă? Am întrebat-o eu.
– Aș putea încerca, dar el e cam… știi tu e cam gras și…
– Stai puțin vrei să spui că eu sunt gras? Interveni clovnul.
– Hm, da puțin, chiar puțin mai mult.
– Ba nu sunt. Uiți-vă ce suplu sunt, ne-a spus clovnul încercând să-și țină respirația, însă la un moment dat și-a drumul la aer și deodată burta lui a devenit ca un balon mare încât i-au sărit nasturii de la bluză.
Văzând în ce postură proastă ajunse iar, a oftat adânc, a început să se facă haz de necaz și să râdă împreună cu copii. Însă peste câteva minute devenise foarte serios și se uita la prinț care avea o floare în mână.
– Aaa deci la tine era nasul meu cel frumos. Spuse el îndreptându-se spre el.
– Despre ce vorbești? L-a întrebat prințul mirat.
– De nasul meu roșu pe care îl ai în acest moment în mână. Ce hoț mai ești!
– În primul rând nu sunt hoț, în al doilea rând această bilă din burete am găsit-o pe jos și am reușit să o lipsesc de acest pai verde, pentru a-i oferi zânei o floare.
– Vrei spui că l-ai lipit cu super-glu?
– Bineînțeles că da, uite ce floare frumoasă mi-a ieșit și cred că zâna va fi foarte încântată de ea.
– Vai de nasul meu ce i-ai făcut, uite în ce hal arătă și acum ce mă voi face fără el? Se văita clovnul.
– Ți-am că nu e nasul tău…
– Ba da e, nu-i așa copii?
În acest moment copii în cor au confirmat că bietul clovn avea dreptate și acea bilă roșie era chiar nasul lui.
– Ups, îmi pare rău dar nu am știam că e nasul tău, așa că te rog să mă ierți.
– Degeaba îți ceri scuze prințule, că fapta e consumată și eu am rămas fără nas.
– Hei, dar ce se întâmplă acolo? Am întrebat eu.
– Ooo zână ai putea să mă ajuți să-mi repar greșeală? Te rog. Spuse prințul.
– Presupun că vrei să repar nasul clovnului, nu?
– Și dacă poți face asta, ți-aș fi recunoscător toate viața.
– Te-aș putea ajuta, dar am nevoie și de ajutorul tău.
– Fac orice, dar te rog dragă zână fă o magie și repară nasul.
– Dar pentru asta e nevoie de magie și ca ea să funcționeze trebuie să crezi la fel ca mine.
– Aha, cum să nu cred în puterea ta magică, când știu că trebuie doar să-ți ridici bagheta și orice dorință se îndemplinește. Răspunde prințul.
– Atunci ia nasul roșul al clovnului și închide pumnul, iar eu îl voi atinge cu bagheta, apoi numărăm împreună și când ajungem la trei să-l deschizi. Dar nu uita să crezi din toată ființa în puterea magiei.
– Așa voi face.
Prințul făcuse așa cum i-am spus și când mi-am atins bagheta de pumnul lui am simțit o putere în mine pe care nu o mai trăisem până atunci. Cu ochii închiși am numărat până la trei, atunci pumnul prințului s-a deschis și spre surprinderea celor de față acel nas era ca nou. Atunci clovnul s-a apropiat de noi uimit pentru că frumosul lui nas nu mai avea nicio fisură sau urmă de lipici.
– Wow, e mai roșul, mai frumos ca niciodată și mai moale. Spuse clovnul foarte fericit.
De bucurie că și-a recuperat nasul cel roșu, clovnul a început să sară de pe un picior pe altul. Apoi și l-a pus pe nas lăudându-se cu el, în acel moment se credea cel mai frumos și dansa având grijă să nu-i cadă iar.
Între timp prințul și asistenta m-au ajutat să ajung la marginea scenei pentru a fi mai aproape copii care îmi zâmbeau și se uitau la bagheta magică. După încă o melodie a piraților care a pus toată lumea în mișcare dansând pe ritmul de chitară, am luat cuvântul. Era momentul în care puteam vorbi cu copii, să le ascult dorințele, să facem glume împreună și ajutați de asistentă urcau pe scenă unul câte unul.
– Bună, cum te numești și câți ani ai? Întreb pe fetița cu două codițe blonde și cu ochii verzi, care stătea lângă mine.
– Ana Maria și am patru ani și 11 luni. Răspunse ea cu un glas melodios.
– Asta înseamnă peste o lună vei împlini cinci ani, nu?
– Da, așa e.
– Și ce ți-ai dori de ziua ta?
– Un căluț, pentru că îmi plac foarte mult căluții.
– Într-un adevăr sunt foarte frumoși și presupun că vrei unu adevărat.
– Nu, vreau unu de jucărie, deoarece unul adevărat nu încape în casă.
– Ai dreptate, la asta nu m-am gândit.
– Dar mi-a șoptit un porumbel că Ana Maria are o dorință pe care vrea să ne o spună, nu-i așa? Interveni prințul.
– Eu am mai multe dorințe, nu doar una. A răspuns fetița cu codițe.
– Păi spune pe cele mai mari.
– Unu aș vrea să o îmbrățișez pe zână, doi vreau un căluț și trei vreau ca oamenii mari să zâmbească mai mult.
– Wow, ce frumoase sunt dorințele tale! Dar de ce vrei tu ca oamenii să zâmbească? Am întrebat-o impresionată de ultima ei dorință.
– Pentru ca să fie fericiți, să se bucure și să se joace așa cum facem noi copiii, să nu mai stea toate ziua supărați. A spus micuța gesticulând.
– Poate nu sunt supărați, ci doar serioși.
– Chiar și așa, vreau ca ei să zâmbească tot timpul.
În timp ce vorbeam cu acea fetiță, asistenta mi-a șoptit ceva la ureche, moment în care clovnul a adus o cutie de care mi-am atins bagheta. În acea clipă capacul de la cutie s-a dat la o parte și în ea se afla un frumos căluț din lemn. Am stras cu coadă ochiului la Ana Maria care era foarte uimită, nu-i vedea să creadă ce minune s-a produs, fără să mai facă niciun gest, aproape uitase și să mai respire, se uita la căluț micuț colorat în curcubeu iar coama lui era galbenă.
– Îți place? Am întrebat-o
– E cel mai frumos căluț pe care l-am văzut vreodată. Spuse ea foarte emoționată.
– Ce mă bucur că îți place, asta pentru că el e al tău.
– Vorbești serios, chiar îl pot lua acasă?
– Normal că da draga mea, doar asta ți-ai dorit, nu?
– Și arată exact așa cum mi l-am imaginat. Mulțumesc zână bună.
– Stai că mai am ceva pentru tine.
– Cum?
– Păi ai spus că vrei o îmbrățișare de la mine, așa că vino aici.
În acel moment mi-am întins brațele către puiul de om ce m-a cuprins cu mânuțele ei mici. Atunci i-am simțit emoția acei fetiței care visa la o lume mai veselă, îi simțeam inimioară bătând atât de frumos, atât de inocentă și gingașă încât mi-am dat seama că e un înger cu chip de om. Am strâns-o la pieptul meu și am stat îmbrățișate mângâind-o ușor pe spate, apoi am sărutat-o pe frunte în timp ce ea zâmbea. După ce mi-a mulțumit din nou a coborât de pe scenă ținând în dreptul inimii căluțul.
Am mai vorbit cu alți copii mirându-mă de inteligența lor și dorințele simple oferindu-mi ocazia să văd lumea printre ochii lor senini. Realizam cât de luminoasă poate fi viața dacă omul si-ar păstra sufletul curat și bucuria din copilărie. Dacă ar ști să aprecieze oamenii, mediul înconjurător, ar fi mult mai fericiți cu ceea ce au, ar iubi și ar zâmbi mult mai mult.
Surâsul celor mici era ca un cântec gingășiei ce îmi mângâia auzul, iar privirile lor înfrumusețau acel loc.
Fără să-mi pot lua gândul de la cea de-a treia dorința a micuței Ana Maria, mă întrebam ce aș putea să fac ca să o îndeplinesc. M-am uitat la cei doi pirați ce în acel moment cântau și la ceilalți de pe scenă care dansau încurajând copiii să danseze odată cu ei, atunci mi-a venit o idee. Am făcut semn asistenței căruia i-am spus la ce mă gândisem.
– Da, mi se pare o idee bună, dar să vedem ce spun și ceilalți.
Asistenta a vorbit cu colegi și aceștia au fost încântați de ideea de-a ne cobori de pe scenă ca să fim mai aproape de copii.
Spectatorii s-au așezat într-un cerc în mijlocul căruia pirații au început să cânte melodie după melodie încurajându-i pe toți pe cei mici dar și pe părinți, bunici să cânte odată cu ei. Clovnul și prințul se strecurau în acea mulțime și invitau lumea la dans, în timp ce eu de pe scaun și asistenta aveam grijă ca dorințele fiecărui copil să fie îndeplinită.
În acest moment s-a creat o atmosferă de poveste, unde toți ne bucuram ca niște copii, cu mic cu mare cântam și dansam fără ca nimeni să mai stea de o parte. Cei doi costumați în clovn și prinț opreau trecătorii rugându-i să intre în acea poveste a bucuriei și în doar câteva minute pe toate aleile parcului erau oameni care dansau. Printre acei dansatori erau bătrâni care ieșise cu cățeii la plimbare, îngrijitorii parcului, studenți, persoane în scaune cu rotile, bărbați și femei cu toți cântau, băteau din palme iar pe chipurile lor se citea bucuria copilăriei.
Mă uitam la acei oameni care păreau că și-au lăsat toate grijile de o parte și au devenit din nou copii intrând într-o lume magică unde toate lucrurile devin simple, iar bucuria lor era acest dans. Atunci am început să dansez în gând cu fiecare copil, om în parte. În acele momente am avut impresia că mă aflu într-un basm cu prințese și prinți.
– Îți mulțumesc pentru tot, zâna mea cea bună. Am auzit o voce caldă în spatele meu.
Iar când mi-am întors capul am văzut-o pe Ana Maria care zâmbea și i-am făcut cu ochiul înțelegând că ultima ei dorință se îndeplinise, așa cum și dorința mea din copilărie de-a fi prințesă devenise realitate.
Pentru a ne simțim din nou copii avem nevoie de doar câteva minute să ne așezăm confortabil într-un fotoliul și să citim o poveste sau să ne imaginăm propria noastră poveste așa cum am făcut eu cu aceasta pe care tocmai ați citit-o.
Până data viitoare să aveți bucuria unui copil, să credeți în minuni și din când în când să vă jucați împreună cu cei mici. Iar dacă v-a plăcut povestea mea vă invit să lăsați un comentariu în căsuța de mai jos.