Într-o seară ploioasă o fată cu părul lung, despletit, cu un rucsac în spate se îndrepta grăbită spre trenul ce avea s-o ducă acasă. S-a urcat în el tocmai când acesta a pornit. Făcându-și loc printre călători a reușit să ajungă la scaunul cu numărul ce îl avea scris pe bilet și după ce s-a așezat, a început să-și caute telefonul pe care în acel moment l-a văzut pe trotuarul gării. Conștientă de faptul că nu mai putea face nimic pentru a-și recupera telefonul peste care picăturile de ploaie cădeau, a oftat încercând să-și păstreze calmul.
După câteva minute auzi denumirea stației ce urma și care îi era total necunoscută, atunci s-a uitat la ecranul care arăta traseul și a văzut că acel tren se ducea la Cluj fără să treacă prin comuna unde locuia. În acel moment a început să se agite, se întreba ce ar fi trebui să facă. Era 23.50 și dacă ar coborî la următoarea stație era nevoită să aștepte trenul de dimineață, ceea ce însemna să-și petreacă noaptea în gară, gând care o înspăimânta. Nici telefonul nu il mai avea pentru a cumpăra prin aplicației bilet pentru Cluj unde putea lua altul spre destinația dorită. Deci unica variantă era să coboare din tren.
– S-a întâmplat ceva, de ești așa de neliniștită? a întrebat-o tânărul care stătea pe scaunul din fața ei.
– Am încurcat trenul și acum trebuie să cobor, i-a răspuns ea în timp ce își punea rucsacul în spate.
– Aha, presupun că acel tren ar trebui să sosească imediat după acesta va pleca, nu?
– Nu, se pare că l-am pierdut trenul de seară. Așa că îl voi aștepta pe cel de dimineață.
– Vrei să spui că îți vei petrece toată noaptea într-o gară de la marginea unui sat?
– Se pare că nu am de ales…
Fata a tăcut când a văzut controlorul cum se apropia de ea și i-a cerut biletul, motiv pentru care s-a ridicat de pe scaun pregătită să-i explice ce îi s-a întâmplat.
– Așa îți trebuie dacă ești cu capul în nori. Ai noroc că sunt în toane bune și că te las să cobori fără să-ți dau amendă, dar data viitoare să fii mai atentă în ce tren te urci.
– Vă mulțumesc pentru înțelegere, a spus fata oftând.
Băiatul de pe celălalt scaun a urmărit-o din priviri până ce a coborât într-o gară întunecată, fără niciun felinar, nu vedea nicio bancă, totul părea atât de urât încât îi dădea fiori numai la gândul că acea fata va rămâne singură într-un asemenea loc. Printre picăturile de ploaie care se prelingeau pe geamul trenului se uita la ea îmbrăcată într-un tricou alb, tremurând de frig. A făcut câțiva pași, apoi s-a sprijinit de un stâlp, iar el parcă îi auzea inima bătând cu putere.
Peste câteva secunde s-a auzea furierul, semn că trenul o lua iar din loc lăsând în urma lui întunericul nopții și pe fata care se uita cum se îndepărta încet, până când acestea s-a transformat într-un mic punct roșu.
Rămânând singură în noapte, fata se ghemuise într-un colț a gării și începuse să-și repete în gând că nimic rău nu avea să se întâmple. Având mâinile pe genunchi, își pusese capul pe ele. Stând în acea poziție, începuseră să se gândească la lucrarea pe care o scria. Își dorea să scrie o poveste despre cea mai frumoasă aventură, în care personajele să întâmpine diferite obstacole și să găsească soluții pentru a le depăși, astfel să poată merge mai departe. Se gândise la sute de situații dificile pentru care deja avea câte o rezolvare, dar niciodată nu se întrebase ce ar face dacă ar rămâne singură în miezul nopții într-un loc pustiu.
Ploaia se opriseră iar acea liniște deveniseră tot mai grea pentru fata care începuseră să tremură de frică. Stătea nemișcată, scufundată în ale ei gânduri, când a auzit un foșnet, ca și cum prin preajmă ar fi cineva, dar își spunea că e doar o pisică sau un câine care mergea pe acolo. Era convinsă de faptul că la acea oră nimeni nu ar veni într-o gară. Însă acel sunet semăna cu niște pașii care se apropiau de ea. La un moment dat a văzut o umbră și ca să nu atragă atenție, a încercat să-și țină respirația cât de mult putea. Însă acea umbră era așa de aproape, încât a putut auzi respirația omului din fața ei.
– Hei, aici te-ai ascuns? a auzit o voce groasă.
Însă fata care tremura din toată ființa nu făcuse nicio mișcare, nu rostise niciun cuvânt, stătea nemișcată regretând faptul că coborâse din tren. Acea făptură omenească s-a aplecat, ea și-a închis ochii dorind să-i dea impresia că doarme.
– Știu că nu dormi și că doar ți-e frică să-mi răspunzi, dar stai liniștită că nu-ți voi face nimic, i-a spus el așezându-se lângă ea.
– Atunci ce vrei de la mine? l-a întrebat fata cu un tremurat în glas.
– Nimic, doar nu am putut să las o fată singură în locul ăsta, așa că am coborât și eu.
La auzul acestor cuvinte, ea și-a deschis ochii și întorcându-și capul într-o parte l-a văzut pe băiatul din tren. Stătea jos, la câțiva centimetri de ea. Rezemat de perete, cu genunchi la piept se uita la ea.
– Parcă spuneai că te duci la Cluj.
– Da și voi lua următorul tren care va fi de abia mâine seară.
– Și până atunci ce vei face?
– Acum voi sta cu tine și după, mă descurc eu.
– Nu trebuia să faci asta pentru mine, pot să-mi port singură de grijă chiar și într-un asemenea loc.
– Eu nu spun că nu te-ai fi descurcat și fără mine, dar nu era frumos din partea mea să te las singură aici unde ar putea să vină orice nebun și s-ar fi luat de tine. Așa că e mai bine să fiu și eu prin preajmă, în caz în care ai nevoie de ajutor.
– Deci vrei să spui că ești vreun super-erou?
– Nici gând, doar că totdeauna am făcut ce am simțit și acum simt să fiu aproape de tine, atâta tot.
– Ești un ciudat, adică cine s-ar fi dat jos din tren în miezul nopții doar ca să stea în gară cu o străină?
– Uite eu. Să știi că am făcut-o cu plăcere.
– Ești un nebun sau vrei ceva, dar să știi că nu vei obține nimic de la mine, îi spuse ea pe un ton hotărât.
– Ți-am spus că nu vreau nimic.
Pentru câteva minute niciunul dintre cei doi nu a mai spus nimic, amândoi se scufundaseră în liniștea nopții ascultând cântecul grierilor care mișunau prin tufișuri. Fata se uita cum norii rând pe rând treceau prin fața lunii și ca un fum de țigară se împrăștiau pe boltea întunecată a cerului, lăsând stelele să-și facă apariția.
Era o noapte cum nu a mai fost și nici nu va mai fi pentru băiatul înalt și cu niște brațe puternice ce s-a abătut din drum, ca să fie aproape de cea mai frumoasă fată pe care o întâlnise până atunci. Îi se părea că e o zeiță. Era micuță de statură, grațioasă în mișcări, degetele mâinilor ei catifelate erau lungi și subțiri ca unei pianiste. În acel moment cerul se oglindea în ochii ei, verzi, mari, pătrunzători a cărui frumusețe a fost fermecat.
– Bine măcar că s-a oprit ploaia, că altfel ne-am fi udat până la piele, spuse fata privind lunea.
– Ținând cont de căldura de ieri, ne-a prins bine un duș rece, nu?
– Asta așa e, dar nu era plăcut să fi stat toată noaptea în ploaie, cel puțin mie deja mi-e frig.
– Scuze, nu m-am gândit la asta, dar poftim pună-l pe tine. Îi dădu hanoracul negru ce îl avea pe el.
– Mersi, dar nu vreau să răcești din cauza mea. Oricum voi face câțiva pași pe aici ca să mă mai încălzesc.
În timp ce vorbea, fata se ridicase și începuse să se plimbe simțind pietricele sub tălpi. El mergând în spatele ei i-a pus hanoracul pe umeri.
– Te rog, lasă-l pe tine că tremuri toată de frig.
– Of, ce seara ciudată, toate mi-au mers pe dos și geaca am uitat să-mi iau, zise ea îmbrăcându-se cu hanoracul băiatului.
– Să înțeleg că atunci când plouă devii iritată?
– Nu, de obicei ploaia mă liniștește, dar mă refeream la faptul că mi-am pierdut telefonul, am mai și încurcat trenul, ca să vezi ce tâmpită sunt.
– Hei, asemenea lucruri îi se pot întâmpla oricui, deci stai liniștită că nu e capăt de lume.
– Și totuși mi-ar fi dorit ca toate astea să nu se întâmple.
– Știi cum se spune, nimic nu e întâmplător, toate au un scop.
– Da, așa se presupune, dar trebuie să recunoaștem că o noapte petrecută într-un loc ca ăsta întunecat nu are cum să aducă nimic bun. În plus, dacă eram mai atentă acum aș fi fost în drum spre casă. Așa că eu cred că e doar o greșeală de a mea, decât o întâmplare din care să iasă un lucru bun.
– Poate din punctul tău de vedere, îi spuse el mergând lângă ea.
– Ce vrei să spui?
– Sincer, mă bucur că am avut ocazia să ne întâlnim, adică pari o fată de treabă, cu care aș putea avea discuții interesante.
– Oh, dar ce impresie ți-am mai făcut…
– Și simt că nu m-am înșelat sau da?
– Nu știu, dar după văd, ești un tip care le știe pe toate, așa că…
– Doamne ferește! Nici gând de așa ceva.
În acel moment cei doi au ajuns la calea ferată unde fata s-a oprit, același lucru a făcut și băiatul pe care l-a auzit din spatele ei.
– Apropo, nici nu am făcut cunoștință, sunt Cătălin.
– Larisa, i-a răspuns ea întorcându-se cu fața spre el.
– Îmi pare bine de cunoștință. Deci ce spui dacă am traversa pe partea cealaltă?
– De ce?
– Ca să ne plimbăm și să vedem ce e după tufișuri alea de acolo.
– Nu e o idee rea, dar e așa de întuneric încât nu se vede mai nimic.
– Lasă asta în seama mea, hai vino.
Atunci Cătălin a aprins lanterna de la telefon și urmat de Larisa au traversat calea ferată. După acel tufiș au dat de o pădure de unde se auzeau urletul animalelor sălbatice. Ea s-a speriat, a vrut să se întoarcă înapoi dar el i-a șoptit că nu are de ce să se teme, rugând-o să-l urmeze. Înaintau încercând să nu facă prea mult zgomot. Se uitau în toate părțile pentru a se asigure că nu vor fi văzuți de niciun animal care ar fi putut să-i atace. Mergeau printre copaci, ferindu-și capul de crengi stejarilor a căror umbre se reflectau în lumina lunii. Acel peisaj îi dădea impresia Larisei că se aflau într-un scenariu de film în care erau în căutare de indici care să-i ajute să dezvăluie un mister.
Cei doi s-au uitat unul la altul și apoi și-au continuat expediția prin pădurea întunecoasă, ocolind pânzele de paiajen. Pășeau pe mușchii copacilor și veau senzația că mergeau pe un covor moale. Învăluiți de un aer umed înaintau pe cărarea pe care se juca lumina lanternei de la telefon, când dintr-o odată din spatele lor s-a auzit un urlet de urs care se apropia de ei și ca un fulger Cătălin a sărit în fața Larisei care începuse să țipe.
– Te rog nu mai țipa, că mai rău faci. Încearcă să fi cât mai calmă. Trebuie să facem în așa fel încât să-i dăm impresia că ne-a pierdut urma, i-a spus el băgând acea lumină în ochii ursului.
– Eu spun s-o luăm la fugă până ce nu se apropie mai tare de noi.
– Dacă am fugi, ar veni după noi și presupun că nu vrei să fii micul lui dejun, nu?
– O zici ca și cum toată viața am visat să fiu mâncată de un urs. Logic că vreau să ieșim vii din pădurea asta, în care m-ai adus, răspunse ea regretând că s-a luat după el.
– Deci e vina mea că acelui urs îi s-a făcut foame și ne-a găsit pe noi?
– Nu trebuia să ne aventurăm în miezul nopții într-o pădure.
– Scuze, dar după cum îți spuneam nu le știu pe toate, chiar nu mi-am dat seama că în acel loc pot fi și urși.
– Și totuși sper să știi cum vom scăpa de ăsta, care în această clipă se îndreaptă spre noi și e gata să ne înghită.
– Nu știu, însă sunt convins că vom afla împreună.
Cătălin a luat-o pe sus și s-a dat la o parte din calea ursului care era la un pas de ei. Sărând din brațele lui, Larisa a cărui inimă bătea de parcă voia să iasă din piept o apucase la fugă și pentru că a văzut că fiara sălbatică ajunse în spatele ei s-a suit într-un copac. Fără niciun gând de a renunța la pradă, ursul se pregătea s-o prindă de un picior dar a simțit cum cineva îl atingea și când s-a întors l-a văzut pe băiatul care încerca să-i distragă atenția de la fată.
Din acel copac Larisa vedea cum ursul înfuriat alerga după băiat și cum acesta încerca să găsească o cale de scăpare, dar nu era niciun una. Animalul mare și blănos urla fugind după tânărul care părea la capătul puterilor, motiv pentru care s-a prăbușit la pământ, iar fiara cu repeziciune s-a năpustit asupra lui.
În acel moment Larisa se dăduse jos din copac și cu un par în mână a alergat spre Cătălin care se lupta ursul ce își apropia dinții de gâtul lui, dar în loc să-l muște a început să urle de durere. După câteva secunde s-a ridicat în două labe luându-se după fata ce se îndrepta spre marginea păduri.
Fără să mai stea pe gânduri, Cătălin s-a ridicat și a fugit după inamicul flămând pentru a-l împiedica să-și pune ghearele pe fata mult prea fragilă ca să se lupte cu el. În acea clipă Larisa dispăruseră ca din senin și când ajunseră aproape de urs, a văzut-o cum se ținea de o creangă având picioarele în aer.
– Oh nu.
– Nu mai pot să mă țin, spuse ea în timp ce mâinile îi alunecau de pe creangă de nuc.
– Ba poți! Dă-mi mână!
– Nu pot! Fii atent că e deasupra ta.!
Atunci ursul l-a împins. Cătălin fără să mai poate să-și ține echilibru a căzut în gol luând-o și pe Larisa cu el. Ținându-se de mână cei doi pluteau în aer și se îndreptau spre o mlaștină în care s-au prăbușit în câteva secunde. Murdari pe față de noroi care le intrase în ochii și în nas. Cu mare greutate au reușit să se menține la suprafață. Aveau sentimentul că o făptură nevăzută îi trăgeau în adâncul mlaștinii. Mișcându-și cu greu brațele și picioarele înotau spre nicăieri.
– Până aici ne-a fost, a spus Larisa.
– Doar nu ai de gând să te dai bătută, adică ești prea tânără ca să…
– Da, la fel mi-aș fi spus și eu acum câteva ore, dar se pare că îngerul morții a venit să ne ia ce îi aparține.
– Auzi, decât să vorbești prostii, mai bine gândește-te la o soluție pentru a putea ajunge la mal.
– În cazul în care nu ți-ai dat seama, te anunț că suntem în mijlocul unei mlaștini și după cum vezi nu există cale de scăpare.
-Totdeauna va exista o soluție pentru orice problemă.
– Și cea mai bună ar fi fost să nu mă fi luat după tine și să fi stat liniștită în gară.
– Deci să înțeleg că în aceste moment mă înjuri?
– Doar nu vrei să te felicit pentru ideea ta genială, răspunse Larisa care se lăsa la fund dar el a prins-o de mână.
– Asta nu se va întâmpla, ai înțeles? acum ține-te de mine.
Atunci Larisa se suiseră în spatele lui așa cum îi spuseseră , apoi începuseră să împingă din picioare ajutându-l să înainteze. Cătălin se lupta pentru viața lui și al fetei cărei respirație îi mângâia ceafă. Era o senzație plăcută care l-a făcut să nu renunțe și să continue să înoate până când o va duce într-un loc unde putea fi în siguranță. Deși orice mișcare era atât de greu de făcut încât simțea cum forța mușchilor scădea de la un minut la altul, însă refuzase gândul de a renunța și mai ales s-o dezamăgească pe acea făptură cu ochii senini. Așa că înaintea încet, dar la un moment dat întrase cu picioarele într-o groapă de unde nu mai putea ieși.
– Uită-te, e ceva acolo, a auzit dintr-o odată vocea Larisei.
– Oh, pare ar fi o plută pe care ne-am putea urca. Deci, să încercăm să ajungem la ea.
Când a vrut s-o ia din loc Cătălin a simțit cum se ducea la fund fără să-și poate mișca picioarele. A dat din mâini dar tot acel efort era în zadar. La capătul puterilor, cu regret în suflet pentru că nu putea să se ține de promisiune, s-a lăsat învins de acea mlaștină ce avea să-l înghită, la fel și pe fata de care începusese s-o îndrăgească. Însă Larisa a tras aer în piept, cu oarecare teamă s-a dat jos din spatele lui și a încercat să se ducă în fața.
– Așa fată dragă, du-te la plută și ai grijă cum te sui pe ea ca să n-o pierzi, ai înțeles? o îmbărbătă Cătălin în timp ce se scufunda.
– Poate vrei să spui să avem grijă cum să ne urcăm.
– Crede-mă că mi-aș dori să fiu cu tine pe acea plută, dar mă voi scufunda aici…
– Nu te voi lăsa să faci asta. Deci prinde-mă de mânii și am să te trag după mine.
– Oh, asta ar fi o nebunie, nu vei reuși să mă scoți din groapa asta niciodată, mai rău te voi trage și pe tine în ea. Acum du-te, salvează-te!
– Nu, fără tine nu plec nicăieri, ori încercăm să ne salvăm, ori murim amândoi. Deci ce variantă alegi? îi spuse ea având brațele întinse spre el.
– Nu fă asta, te rog!
Larisa fără să țină cont de ceea ce el îi spunea, l-a apucat de încheieturile mâinilor și îl trăgea cu toată forța până când a reușit să-l scoată din acea groapă.
– Wow, nu aș fi crezut niciodată că într-o ființă atât mică și firavă așa ca tine, poate fi atâta forță, spuse Cătălin foarte mirat de putere fetei.
– Știi, esențele tari se țin în sticluțe mici.
– Dar cum nu mi-am dat seama de acest lucru mai devreme? că te-aș fi lăsat să te lupți singură cu acel urs.
– Adică, eu nu te-am lăsat aici să fii înghițit de nămolul ăsta și tu spui că trebuia să mă lupt de una singură cu o fiară, frumos din partea ta.
– Nu aș fi făcut acest lucru pentru nimic în lume, crede-mă.
– Știi ce e ciudat?
– Faptul că stăm aici și vorbim, în loc să încercăm să ieșim din această mlaștină?
– Și asta, dar cu toate că ne cunoaștem de câteva ore, totuși am senzația că te știu de ani buni.
– Exact asta simt și eu, răspunse el uimit de conexiunea pe care o simțea între ei doi.
– Ce ai spus?
– Nimic, nu am spus nimic.
Obosiți Cătălin și Larisa au făcuta o pauză de câteva minute, timp în care se uitau cum mergeau norii pe cer și din când în când zăreau câte o stea. În acea clipă el și-a îndreptat privirea spre chipul ei care era un pic murdar de noroi și cu toate astea era atât de frumos în umina lunii. Admira buzele ei subțiri de un roșu intens, gene lungi și negri, iar pielea era catifelată, așa de albă încât semăna cu un înger. Se uita la ea și își spunea în gând cât de frumoasă, cât de gingașă și delicată poate fi. În acea clipă inima lui a început să-i bate într-un ritm alert. A fost de ajuns s-o privească o clipă în ochii ca să-și dea seama că a găsit ființa pe care o căuta de atâta timp, motiv ce l-a făcut să zâmbind tocmai când ea l-a privit.
– Ce găsești atât de amuzant? l-a întrebat în timp ce își ștergea noroiul de pe fața.
– Nimic.
– Atunci de ce râzi?
– Dar nu râd, doar că mă gândeam ce idee am putut avea, să umblăm în miezul nopții într-o pădure, răspunse el încercând să nu se uită în ochii ei.
– Ce bine era să fi fost doar atât, dar uită-te, acum suntem în mijlocul unei mlaștini.
Însă în acel moment o adiere de vând a adus pluta lângă cei doi, încât Cătălin a putut s-o prindă.
– Și uite ce avem. Deci ne suim pe ea sau mai vrei să mai înotăm în acel superb lac? a întrebat-o el zâmbind.
– Văd că-ți arde de glume, însă eu de abia aștept să fim când mai departe de nămolul ăsta, care nu doar miroase îngrozitor de îl simt și în stomac.
– Oh, mie îmi spui? deci domnișoară aveți onoarea.
În timp ce a ajutat-o să se apropie de plută i-a simțit mâna în a lui. Era rece, murdară, dar mică și subțire încât i-a fost teamă s-o strângă prea tare pentru a n-o răni. Când a reușit să ducă pluta în spatele ei, a cuprins-o de talie. Ea și-a pus mâinile în jurul gâtului lui. El a ridicat-o pe acea bucata din lemn. În brațele lui Larisa tremura, motiv pentru care începusese s-o mângâie ușor pe spate, în timp ce ea simțea cum îi bătea inima.
Minute în șir au stat unul în brațele celuilalt, privindu-se în ochi până la ivirea zorilor, atunci când ea i-a zâmbit pentru întâia oară. Pentru Cătălin zâmbetul ei era cel mai frumos răsărit de soare, era prima zi în care totul căpăta un sens, privindu-i chipul avea senzația că plutește. Îi venea să țipe de fericire pentru că în sfârșit o întâlnise pe cea la care visa de o viață. Era așa cum își imaginea, simțea că iubește și fără să știe a iubit-o din prima clipă în care a zărit-o.
O ținea în brațele lui și nu ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată. Larisa se uita la el fără clipească, fără să facă nicio mișcare. Deși nu știa nimic despre acel om care o cuprindea ușor în brațele lui puternice, îi era frică să nu-l piardă. Ar fi fost în stare de orice să-l salveze. Se oglindea în ochii lui negri în care se vedea mai frumoasă. Calmul lor o liniștea. Deodată vântul jucăuș îi dădu o șuviță de păr castaniu în ochi, lucru care o făcu să se rușineze și să-și aplece privirea încercând să se îndepărteze de Cătălin care s-a urcat pe plută.
În zori zilei pluteau pe acea bucată de lemn împinsă de vânt Cătălin în genunchi încerca să vâslească cu mâinile, în timp Larisa stătea în șezut cu picioare în nămol căuta din privit un petic de pământ. Cu viteza melcului au mers minute în șir pe mijlocul mlaștini care le dădea impresia că a înghițit tot pământul și că ei sunt singurii supraviețuitori.
– Ce dimineață frumoasă, deși se simte că va fi iar o zi fierbinte, spuse Cătălin admirând chipul fetei care era mult mai frumos în razele soarelui.
– Și cel mai rău e că nu zărim malul, așa că vom fi arși de soare și morți de sete.
– Poate într-un târziu vom dea și de capătul mlaștinii, doar trebuie să credem din toată ființa că totul se va sfârși cu bine…
– Of Doamne caietul, îl întrerupse Larisa.
– Despre ce caiet vorbești?
– În care obișnuiesc să scriu, dar se pare că mi-am pierdut și rucsacul. Of, în acel caiet aveam o poveste la care scriam, mai aveam un pic și încheiam, dar mult mai ca sigur acum rucsacul zace în adâncul mlaștini.
– Hm da, chiar îmi pare pentru asta. Dar să nu-mi spui că am de a face cu vreo scriitoare.
– Nu, scrisul pentru mine e doar o pasiune, o eliberare de gânduri pe care le aștern pe hârtie în așa fel încât ele se transforma în povești.
– Adică tot ceea ce trăiești, ce simți, toate gândurile tale nasc povești care par fictive presupun, nu?
– Chiar dacă mă inspir din viața reală, poveștile mele sunt fictive.
– Ceea ce e foarte tare. Și ce subiect avea această poveste pentru care sincer îmi pare rău că ai pierdut-o.
– Ai să râzi, dar era despre cea mai tare călătorie a doi tineri ajunși într-un tunel și de acolo au întimpinat multe obstacole peste care trebuiau să treacă. Ideea cu care am început acestea lucrare, a fost să arăt că indiferent de situație în care te-ai afla, există o cale de scăpare, trebuie doar să găsești cea mai bună variantă de a putea ieși dintr-o situație dificile.
– Exact cum am găsit noi și sunt convins că vom reuși până la capăt.
– Crezi?
– Sunt sigur. Uite, putem pariu dacă vom reuși, tu vei scrie o poveste despre această aventură a noastră?
– Aș scrie și zece, doar să ajungem la țărm.
– Vom ajungem în curând.
– Știi, am crezut că sunt mult mai descurcăreață, mă vedeam capabilă să trec despre orice obstacol și chiar m-a ofensat gestul tău de a sta cu mine. Dar acum mă simt atât de slabă, încât îmi dau seama că dacă nu erai aș fi murit de frică sau aș fi fost mâncată de acel urs.
– Ceea ce nu mi-aș fi iertat-o niciodată, dacă as fi lăsat să-i se întâmplă ceva unei ființe atât de minunată, așa ca tine.
– Eu o ființă minunată? De unde ai mai scos-o și pe asta? l-a întrebat ea râzând.
– Așa ești, cel puțin așa te văd.
– Tu faci mișto de mine? Adică aproape toți fug de mine pentru că sunt o persoană dificilă și orice ce aș face nu reușesc să fiu acceptată în niciun grup. Si tu mă vezi o ființă minunată. Ce glumă bună, spuse Larisa care la 20 ani nu reușise să-și facă prieteni.
– Chiar așa te văd, serios.
– Dacă spui tu.
Privită de băiatul care era diferit față de ceilalți Larisa își împletiseră părul într-o coadă și îl prinseră cu elasticul de la mână. Ei nu-i plăcea să fie o rebelă care să se limiteze doar la distracții neglijând școala și activitățile ce o ajutau să se dezvolte pe plan personal. De multe ori era luată în râs de colegi. Așa a ajuns să-și petreacă tot timp în singurătate.
– Și de ce fugi toți de tine?
– Pentru că nu vreau să fiu la fel ca ei și în plus prefer să mă concertez pe lucrurile care contează, în loc să-mi pierd vremea în fața blocului sau prin nu știu ce cluburi.
– Să înțeleg că nu-ți plac ieșirile?
– Ba da, dar nu seară de seară, mai ales nu-mi place să beau până ce nu mai știu ce e cu mine sau mai rău să mă droghez. Sunt de părere că a-ți trăi tinerețea nu înseamnă doar distracție și să stai degeaba toată ziua, ci să descoperi cât mai multe lucruri despre viața, despre tine și afli care e vocația ta. Mi se pare că timpul trece ca un fulger și trebuie profităm de fiecare zi.
– Sunt total de acord cu tine, deși cred că trebuie să facem în așa fel încât să avem timp pentru toate. Nici să nu faci nimic altceva decât să te distrezi nu e bine , dar nici să te izolezi, așa cum faci tu.
– Crezi că îmi place să mă simt mereu singură? Nu, din contra urăsc această senzație. Cu toate astea prefer să mă închid în casă decât să stau și să ascult ce prostii pot vorbi unii.
– Știi, mereu îmi imaginez viața ca o călătorie pe sârmă, iar acest drum trebuie parcurs în echilibru. De exemplu dacă noi acum nu am sta pe mijloc și am sta într-o parte ne-am răsturna cu tot cu plută. Așa e și în viață, ai nevoie de echilibru, să accepți pe cei din jurul tău așa cum sunt, chiar dacă nu ești de acord cu ei.
– Asta ar însemna să fiu ca ei. Mulțumesc, dar nu pot.
Deoarece se simțea obosit Cătălin s-a oprit din vâslit și a începuse să se gândească la o persoană foarte dragă lui.
– Bunicul meu pe care l-am iubit foarte mult, obișnuia să-mi spună că dacă sunt respins dintr-un grup nu e vina acelor persoane ci a mea, pentru că nu am știut cum să mă fac acceptat și țin prea mult la propria mea părere.
– Atât timp când ști că părerea ta e una bună și te poate duce pe drumul cel bun, nu văd de ce n-ai ține.
– E bună pentru mine, nu și pentru ei. Să nu uităm că fiecare om e diferit și înțelege viața altfel decât o facem noi, dar asta nu înseamnă că el e pe o cale greșită. Pur și simplu așa alege să trăiască.
– Da și ajung la 30 de ani fără să știe pe ce lume e, așa se întâmple în cele mai multe cazuri.
– Și te deranjează pe tine cu ceva acel lucru?
– Nu, doar voiam să înțelegi de ce nu-mi doresc să fiu ca ei,
– În a fi într-un grup de prieteni cu care să ieși din când în când, să-ți petreci timpul liber, nu înseamnă că ești nevoită să renunți la propriile tale principii, să faci ceea ce face restul grupului, ci doar te distrezi alături de ei păstrându-ți statutul pe care îl ai. Presupun că uneori bei alcool, îți place să dansezi, nu?
– Normal că da, doar nu am cu cine.
– Știi unde greșesc tineri așa cum ești tu?
– Nu, răspunse Larisa care se uita atentă înainte.
– În loc să iasă în lume să fie exemple pentru alți, aceștia se retrag ceea ce e o mare greșeală.
– Și unde se greșește?
– Se tot vorbește despre schimbare, vrem să trăim într-o lume mai frumoasă în care să ne pese de cel de lângă noi. Dar cum să se producă această schimbare fără ca noi să nu participăm la ea? Așa cum spui că unii își pierd vremea, păi dacă ai descoperit că se poate mult mai mult decât ce fac ei, de ce nu le arăți și lor că sunt mai multe moduri de a-și trăi viața?
– Dacă te-ai putea face ascultat ar fi ceva, dar imediat îți spun să-i lași cu predicile de doi bani.
– Pentru că nimeni nu are nevoie de niște predici, ci de dovezi. Prin ceea ce faci și ești, arată-le că pot trăi altfel, fă-i să-și dorească să descopere lucruri noi, să aibă vise pentru care să se lupte, spune-le doar că pot face mult mai mult decât au crezut ei vreodată. Deci, să nu pierdem vremea și hai să le arătăm că noi cei de azi, putem fii schimbarea de mâine.
– Dar vezi că asta nu depinde doar de noi, ci de toți care se complac în ceea ce societatea le oferă și nu se gândesc că ar putea să trăiască mai frumos, ba mai mult se mulțumesc cu foarte puțin.
– Pentru că nimeni nu iese în față ca să le arate că pot trăi altfel, să le spune cât de valoroși sunt și că au un scop în aceasta lume pe care trebuie să-l descopere, să-i determină pe tineri să-și pună întrebarea de ce s-au născut. Noi toți ne vedem de doar propriile interese și avem prostul obicei să ne retragem atunci când nu ne convine ceva sau observăm că societatea se îndreaptă spre o direcție greșită, în loc să intervenim și să încercăm să schimbăm această direcție.
– Suntem prea mici ca să putem face așa ceva.
– Știu, dar merită încercat să fim o lumină în lume.
– Dacă ar fi așa de simplu.
– E mai simplu decât crezi. Doar că am face bine să nu mai fim atât de orgolioși, să nu mai stăm în carapacea noastă și să începem să ne educăm unii pe alți.
Fără să mai fie atentă la ultima frază Larisa care era epuizată de orice energie și chinuită de sete s-a ridicat așa de repede în picioare, încât aveau să se răstoarne tot cu plută. Cu mâna aproape de frunte ca să oprească razele soarelui să nu-i intre în ochii, se uita întrebându-se dacă avea veeo vedenie sau chiar vedea în îndepărtare un petic de pământ. Privea fix la acest pate verde care se mărea în timp ce plutea înaintea și începuse să zâmbească.
– Ce e? a întrebat-o Cătălin admirându-i chipul angelic de care se îndrăgostea în fiecare minut tot mai mult.
– Uită-te acolo.
Atunci Cătălin a văzut o câmpie, lucru care l-a făcut să răsufle ușurat.
– Deci am câștigat pariul, știam că până la urmă vom vedea vreun mal.
– Să știi chiar mă bucur faptul că nu vom putrezi această mlaștină, iar despre aventură, va fi cea mai tare poveste pe care am scris-o până acum.
– În privința asta nu am niciun dubiu, dar mai avem încă un obstacol de trecut, să ajungem la mal iar pentru asta trebuie să vâslesc.
– Așa voi face și eu.
Cătălin pe o parte iar Larisa pe cealaltă parte vâsleau cu mâinile. În același ritm împingeau cu toate puterea astfel pluta începuse să se mișca mai repede. Acea câmpie era ca o lumină de la capătul tunelului pentru cei doi care erau mânjiți din cap până picioare de noroi. Cu ultimele puteri înainta. Când Larisa simțea că nu mai are forță trăgea aer în piept ce îl ținea câteva secunde, apoi îl dădea afară țipând și continua să vâslească. La o distanță de 30 metri de mal Cătălin se dăduse jos și a împins plutea până când au ajuns la țărm, unde i-a întins mâna fetei ajutând-o să coboare de pe plută.
Rușinată de acea atingere și de felul cum el o privea Larisa mergea în tăcere numărând pietricele de pe jos, în timp ce băiatul se uita jur în împrejur. Pășeau unu lângă altul pe un câmp unde iarba de un verde intens care strălucea în razele soarelui, le ajungea până la glezne, zăreau câte un fir de levănțică cu un parfum îmbăietor.
– E atât frumos aici, ce m-aș tăvăli prin iarba asta, dar când văd ce în hal sunt, mi-e și milă să calc pe ea cu păpucii ăștia atât de murdari, spuse ea oprindu-se ca se descalce de adidași, iar Cătălin a făcut același lucru.
– Ce idee bună și ce bine e așa. Cum nu m-am gândit la asta mai devreme?
– Pentru că a fost ideea mea, ca să vezi că și eu pot avea idei bune, nu doar tu.
– Da și recunosc că m-ai întrecut. Chiar îți mulțumesc mi-ai salvat viața, pentru că dacă nu erai tu aș fi fost pierdut și nimeni niciodată nu ar fi avut cum să afle ce s-a întâmplat cu mine.
– Îți eram datoare.
– Datoare, cu ce?
– Păi din cauza mea ai ajuns în mlaștină, ai uitat?
– Dar din vina mea erai să fi mâncată de un urs, deci eu sunt cel vinovat și chiar îți datorez niște scuze.
– Pentru?
– Pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Am vrut să-ți fiu alături dar se pare că mai mult te-am încurcat și da, ai avut dreptate era mai bine dacă îmi vedeam de drum, spuse Cătălin regretând felul în care s-au întâlnit.
– Așa cum am spus. E cea mai tare aventură pe care am trăit-o și să știi că ne-am descurcat mai bine decât personajele din povestea mea.
– Serios, chiar nu mă urăști și abia aștepți să scapi de mine?
– Mă faci să râd, dacă voiam asta te asigur că acum mă plimbam singură pe acest câmp, dar nu simt nici ură și cu atât mai puțin să scapi de tine.
– Deci nu-mi porți pică?
– Normal că nu, vorba ta totul se întâmplă cu un scop și poate întâlnirea noastră nu e doar o întâmplare.
– Oricum ar fi, eu sunt fericit că ne-am întâlnit.
– Și eu la fel, șopti ea.
În acel moment el s-a oprit din mers motiv pentru care Larisa s-a întors spre băiatul care îi adora zâmbetul. Apoi a început să pășească încet apropiindu-se de ea și în acea clipă emoționată își lăsa capul în jos, atunci el îi atinse ușor bărbia căutându-i privirea.
Parcă cuprinșii de o vrajă cei doi s-au oglindit în ochii celuilalt minute în șir. Când s-au luat de mână timpul s-a oprit în loc pentru ei. A fost nevoie doar de o secundă să-și dea seama că sunt suflete predestinate și că așa le-a fost scris în stele ca din acea clipă să pornească amândoi pe același drum. A fost momentul în care inima Larisei a început să bată pentru a lui Cătălin și a lui va bătea mereu pentru ea. A fost momentul când buzele lor s-au întâlnit pentru întâia oară într-un sărut care era începutul poveștii lor.
Au stat îmbrățișați până când primele picături de ploaie începuseră să cadă peste ei, ca o binecuvântare a dragostei lor și doi fluturi începuseră să danseze în jurul acestora. Larisa neînțelegând ce se petrecea, tremura din toată ființa ei, motiv pentru care s-a foit în brațele Cătălin, iar el i-a luat mâinile în a lui și le-a sărutat.
– Bine ai venit în viața mea, te așteptam de mult, i-a șopti el simțind o căldură în tot corpul.
– Deci întâlnirea asta nu a fost doar o întâmplare, spuse ea.
– A fost drumul spre noi.
– Așa crezi?
– Crede-mă că nici mie nu mi-aș putea explica cum e posibil așa ceva, dar din clipa în care te-am văzut am simțit ceva special pentru tine și lucru ăsta m-a făcut să mă dau jos din tren. Curajul de care ai dat dovadă, faptul că nu te-ai dat bătută nicio secundă și mai ales chipul tău angelic, mă face să te îndrăgesc și deja simt că te iubesc.
Atunci Larisa s-a uitat din nou în ochii lui Cătălin, știa că îl iubea. Ar fi fost în stare să-și dea viața doar ca să-l salveze. Știa că acei ochii negri a băiatului sunt cei în care ea se va oglindi tot restul vieții, în palma lui își va pune sufletul și îl va purta cu iubire în inima ei pentru totdeauna.
– Și eu te iubesc, i-a mărturisit ea.
în acea clipă s-au sărut cuprinzându-se unul în brațele celuilalt, astfel și-au simțit inimile cum bat una pentru cealaltă . După acel moment s-au luat de mână și au fugit desculți prin ploaie spre noul început în doi pregătiți să depășească împreună orice obstacol.
Așa cum observăm în aceasta poveste, orice întâmplare are un scop din care putem să mai învățăm câte ceva, că niciun obstacol nu este imposibil de depășit. Însă cel mai important lucru e să nu uiți că atunci când simți că nu mai poți, mai poți un pic, trebuie doar să crezi asta din toată ființa ta.