Hoinăream pe străzi și în palme simțeam urmările reci a cadrului, erau la fel de reci ca privirile trecătorilor. Mergeam legănându-mă într-o parte și în alta ca o frunză suflată de vânt pe care îl simțeam în spatele meu, își întindea mâinile ca să mă cuprinde în brațele lui dar eu fugeam încercând să scap de el. Alergam cu pași mici de furnică respirând repede în timp ce inima îmi bătea cu putere, precum vântul care îmi ridica câte o șuviță de păr. Sufla din toate părțile de parcă ar fi vrut să mă doboare la pământ. Îl rugam să se ducă dar el nici nu se clintea de lângă mine, din contra mă împingea cu putere încât am fost nevoită să mă așez pe o bancă ca să nu cad.
-Of, ce rău ești, am spus eu în timp ce gândurile mă năvăleau.
În clipa în care îmi prindeam părul am zărit o pasăre în zbor și mă uitam cum își mișca aripioarele încet, părea atât de ușoare și totuși vântul nu o dobora. Atunci m-am întrebat de cum o făptură atât de mică își putea să-și mențină echilibru și eu care eram mai puternică ca ea mă dezechilibrez de la o adiere de vânt.
În acest moment m-am simțit atât de slabă, eram o ființă singuratică cu sufletul plin de urme lăsate de oameni pe care i-am iubit dar care acum sunt departe. Ei au rămas în inima mea ca niște umbre pe care le-aș scoate de acolo fie și pentru o secundă ca să-i îmbrățișez. Însă îmi zăresc propria umbră care îmi făcea cu mâna.
-Hei, aici sunt, am auzit o voce din îndepărtare.
-Lasă-mă și tu în pace, i-am răspuns în gând.
-Eu sunt, umbra ta de care nu poți scapi atât timp cât vei trăi.
-Așa este, dar poți să taci și să mă lași să-mi trag sufletul în tihnă.
-OK, te las cinci minute, dar după putem sta de vorbă ca două prietene?
-Noi prietene? m-am trezit vorbind de una singură.
-Eram sigur că tu niciodată nu te-ai gândit că mă poți vedea ca pe o prietenă, deși suntem nedespărțite.
Atunci mă uitam la umbra mea în timp ce respiram și când trăgeam aerul în piept ea se mișca, același lucru s-a întâmplat și când îl dădeam afară.
-Deci tu umbră îmi ești prietenă?
-Chiar îți sunt.
Pentru câteva minute am tăcut, întrebându-mă cum se poate așa ceva. Mă uitam la acea pată de pe jos care era forma corpului meu, o conturam cu privirea atingând fiecare linie în parte, apoi i-am observat mișcările. Am oftat, la fel a făcut și ea, mi-am întors capul schițând, gest pe care l-a făcut și ea, m-am strâmbat, la fel și ea. Și pentru că nu mai voiam s-o mai văd deloc mi-am pus mâna la ochi, dar în acea clipă am auzit din nou vocea.
-Acum mă crezi?
-Nu știu ce să cred, dar tu umbră dacă îmi ești prietenă așa cum spui , aș vrea să-ți pun o întrebare, i-am spus având o senzație ciudată.
-Te ascult draga mea.
Atunci am râs în sinea mea pentru că ajunsesem să vorbesc cu propria umbră, mă și întrebam dacă nu cumva am înnebunit, dar recunosc că începuse să-mi placă acel joc.
-De ce? am rostit aceste două cuvinte.
-De ce, ce?
-De ce doare, de ce îl simt trist, de ce e greu și gol?
-Uf, nu înțeleg la ce te referi, poți fii mai explicativă? te rog.
-Sufletul mă doare, iar durerea asta mă macină încet.
-Păi, la câte ai adunat tu în el e și normal să doară. Vezi tu, nu ai grijă de el și de prea puține ori faci curat pe acolo.
-Să fac curat la mine în suflet?
-Exact.
-Cum?
-Ia-o încet, mai întâi vezi cum arătă acum și câte lucruri sunt acolo de care trebuie să scapi.
-Of umbră, cum mă pui la treabă.
-Eu doar ți-am dat o idee și uită dacă vrei te pot ajuta.
Am oftat întrebându-mă dacă umbra avea idee că în acel moment în sufletul meu era un dezastru, totul era împrăștiat ca și când a fi trecut o tornadă pe acolo. Era tot acoperit cu râni, cu dezamăgiri, amintirii, dor și ploaia de lacrimi nu se mai oprea. Dar ceea ce îmi dădea fiori erau umbrele care se aflau acolo. Era un haos complet, un morman de lucruri care dureau și pe care de abia le puteam duce.
-Of umbră ce știi tu? am spus în gând.
-Poate că nu știu prea multe, dar știu că ești foarte obosită și de asta lm rugat vântul să facă în așa fel ca să te așezi pe această bancă.
-Aha, deci din cauza ta nu mă lăsa în pace?
-Ups, scuze dar te-am văzut atât de tristă și am vrut să stăm puțin de vorbă…
-Ziceai că ar trebui să-mi fac curat în suflet dar sincer nu știu cum aș putea… adică nu am mai făcut-o niciodată.
-Se vede.
-E cam dezordine, nu?
-Foarte. Dar hai să începem cu rănile astea care sunt prea multe pentru tine.
-Și ce facem cu ele?
-Păi îl vezi pe Hristos răstignit pe crucea aia de acolo?
-Da, Îl văd.
-Bun, acum hai să le adunăm toate rănile și să le ducem la picioarele Lui.
Atunci mi-am închis ochii și am început să adun în mâini rană după rană până când nu a mai rămas niciuna. Cu mâinile pline de răni m-am dus la crucea lui Iisus unde am îngenunchiat.
-Așa draga mea, acum pune-le acolo și să repeți după mine, ok?
-Ok, răspund încet.
-Doamne vin la Tine cu aceste răni care mă chinuiesc și sunt prea mică ca să le mai duc, dar știu că Tu ai vindecat mii de răni, așa te rog să vindeci și pe ale mele. Uită Îți le las aici pentru ca să-mi pot continua călătoria pe care Tatăl mi-a pregătit-o.
Am repetat după vocea din mintea mea în timp ce ochi mi s-au umezit.
-Așa, cu astea am terminat. Acum să trecem la dezamăgiri și am să te rog să le privești foarte atentă, mi-a șoptit umbra.
-De ce să fac asta? pentru că încă dor.
-Știu, dar ele îți sunt lecții din care tu trebuie să înveți cum să ai mai multă răbdare, să fii mai atentă, să te gândești de mai multe ori când vei alege să ai încredere în cineva. Unele dezamăgiri le ai și din cauza dorințelor neîndeplinite.
-Da, spuneam eu că nu e bine să ai dorințe.
-Ba dorințele mereu îți dă acel impuls de care ai nevoie ca să te lupți pentru ceea ce-ți dorești. Uită-te la ceea ce ai reușit în toți acești ani, ai ajuns să mergi pe propriile tale picioare. Știu cât ai muncit, cât ai strâns din dinți și că numai tu știi câte dureri ai suportat dar niciodată nu ai renunțat, ci ai continuat să crezi în dorința ta.
În acea clipă mi-am amintit de toată munca mea pe care am depus-o ca să ajung să pot merge. Și umbra avea dreptate, dacă nu-mi doream din toată ființa mea acest lucru nu aș fi reușit.
-Dar știi de ce ajungi să ai dezamăgiri?
-Chiar asta mă întreb și eu, i-am răspuns în timp ce priveam un porumbel.
-Pentru că de multe ori ții doar de ceea ce îți dorești. Așa cum un copil e dornic să atingă focul neștiind că îl va arde, așa și tu ai dorințe nebunești care ți-ar face rău dacă ele s-ar îndeplini. Și de aceea ar fi bine atunci când îți creezi dorințe mai întâi stai de vorbă cu Dumnezeu, spune-i ”Tată îmi doresc acest lucru și dacă crezi că mi-ar fi de folos ajută-mă să-l înfăptuiesc, dacă nu, Te rog îndepărtează-mă de el”. Însă tu mereu Îl ignori și spui că ești singură, când El așteaptă să vorbiți, să te îndrume pe drumul cel bun.
O ascultam fără să mai respir și știam că umbra avea dreptate. Dar în sufletul meu erau și dezamăgiri provocate de anumite persoane și care mă dureau.
-Da, acum te uiți la dezamăgirile lăsate de cei care pentru tine au însemnat foarte mult, dar au dispărut din viața ta, îmi spunea umbra.
-Exact și mă întrebam cum aș putea să scapi de ele.
-Of, cât de naivă ești , cum să scapi de amintirile legate de acele persoane care te-au ajutat să crești? pun pariu dacă ele nu ar fi apărut în viața ta la momentul potrivit, tu nu mai erai unde ești acum.
-Da așa este dar nu înțeleg de ce m-au dezamăgit?
-Nu, cea care te poate dezamăgi ești chiar tu, pentru că ai așteptări, te bazezi pe alții, nu pe Dumnezeu. Oamenii au fost și sunt trimiți de Tatăl și stau cu tine atât cât trebuie, până când ei își vor îndeplini misiunea în viața ta, apoi se vor îndepărta.
-Dar eu aș vrea să sta cu mine pentru totdeauna.
-Nimic nu e pentru totdeauna și toate vor fi amintiri.
-Amintirile prin care mă pierd.
-Păi dacă le lași înșirate peste tot.
-Și ce aș putea să fac cu ele?
-Să le scoți din mizeria asta pe care ai făcut-o tu din dezamăgire și să le pui la loc de cinste. Amintirile sunt ceea ce ai trăit, ele îți arată pe unde ai fost, cu cine te-ai întâlnit, sunt istoricul tău.
-Ele vor fi mereu cu mine.
-Exact și nu te vor părăsi niciodată, așa că ai grijă de ele.
Mi-am privit cu atenție amintirile retrăind fiecare emoție, îmbrățișam în gând persoanele care s-au îndepărtat de mine dar care îmi sunt la fel de dragi. Atunci un abur de dor îmi acoperea sufletul.
-Of dorul ăsta, am șoptit.
-E o certitudine a iubirii, pur si simplu când spui ”mi-e dor” tu de fapt mărturisești că încă mai iubești, e acel ceva care te face să fii omul pe care Dumnezeu l-a creat.
În acel moment câteva lacrimi se adunase în colțul ochilor și încercam să le opresc.
-De ce tot le oprești? lasă-le să curgă, mi-a spus umbra.
-Dar nu vreau să bocesc, nu vreau să par slabă, sunt o persoană puternică.
-Știu că ești puternică, dar dacă plângi nu înseamnă că devii slabă. Această ploaie de lacrimi din sufletul tău e alinarea de care tu ai nevoie, ea are putere de a te liniști și atunci când o lași să curgă pe obraz sufletul începe să respiră mai ușor.
-Dar nu în public.
-Și ce are dacă plângi aici? să știi de la mine a plânge nu e o rușine.
-Poate în lumea umbrelor, dar lumea noastră e mai complicată.
-Și asta pentru că voi o complicați,
Am tăcut conștientă de faptul că umbra avea dreptate și de data asta. De multe ori m-am abținut să plâng de teamă să nu par slabă. De fapt fug mereu de durere, în loc s-o trăiesc și să dau voie lacrimilor să-mi aline sufletul. În acea clipă mi-am dat seama că plânsul e ca o ploaie de vară care are puterea de a spăla orice durere, iar în urma ei rămâne liniște și o rază de speranță.
Plângeam și priveam în sufletul meu unde începuse să se facă lumină, toate erau puse la locul lor și ploaia de lacrimi ștergea petele de sânge. Însă pe jos au mai rămas umbrele și am oftat.
-Ce te mai apasă draga mea? m-a întrebat umbra.
-Nu știu ce să fac cu aceste umbre, simt că sunt speciale dar nu-mi dau seama de ce.
-Adică nu știi a cui sunt?
-Nici nu m-am gândit că ele ar aparține cuiva.
-Păi văd că tu ai dat importanță durerii, problemelor care mai că te doboară, dar ai uitat de tot ce e mai frumos aici, în sufletul tău. Bravo, ești foarte deșteaptă.
-Acum mă cerți?
-Ai merita așa un pic dar nu mai avem timp, așa că te iert de data asta.
-De unde știi tu că trebuie să plec? am întrebat-o în timp ce mă uitam la ceas.
-Păi tu sunt eu și eu ești tu.
-Prietene nedespărțite.
-Exact. Dar uite-te bine la umbra asta, vezi dacă reușești s-o recunoști.
Mă uit cu atentă la cea mai lungă umbră din sufletul meu, era subțire, avea mânii, picioare, cap, semăna cu o silueta unui om.
-Asta e….
-A cui e?
-E umbra tatălui meu, am răspuns dintr-o suflare.
-În sfârșit ți-ai dat seama.
-Deci toate aceste umbre sunt ale persoanele care s-au stins din viață, nu?
-Și pentru că te-au iubit ți-au lăsat umbrele lor prin care ei vor fi cu tine mereu.
-Nu m-am gândit niciodată la asta, of de cum nu mi-am dat seama până acum.
-Draga mea încearcă să fii mai atentă la lucrurile importante din viața ta și nu te mai lăsa cuprinsă de tristețe.
-Mai ales să stau de vorbă cu Dumnezeu.
-Îmi promiți că de acum o vei face zilnic?
-Da, promit.
-Prefect și acum dacă știi a cui sunt aceste umbre, ia și împletește niște rame din dragostea ta, apoi pune-le în ele și așeaze-le pe un perete din sufletul tău. Nu uita să vorbești cu aceste persoane oricând simți nevoia, pentru că ele te vor asculta, mi-a spus umbra după ce m-am ridicat de pe bancă.
Cu niște paști de furnică mergeam spre casă gândindu-mă la conversația pe care am avut-o cu propria mea umbră. A fost momentul în care am reușit să-mi curăț sufletul de greutăți, să pun în ordine sentimentele, amintirile, să învăț cum apreciez ploaia de lacrimii și s-o las să-mi fie mângâiere. Cel mai frumos lucru a fost faptul că am înțeles că cei dragi plecați dincolo sunt chiar aici cu mine și nu mă vor părăsi niciodată.
Am privit în jos unde am văzut-o pe prietena mea umbra, căruia i-am mulțumit că a stat de vorbă cu mine și că m-a ajutat să-mi regăsit liniștea.
Liniștea de care avem nevoie cu toți, așa că până data viitoare vă doresc multă pace sufletească!