Arhivă categorie Glasul Sufletului

deLoredana

Norișorul alb

 

Pictură realizată de Amelin Dumitru

Pictură realizată de Amelin Dumitru

 

Aseară în timp ce  îmi așterneam pe hârtie câteva gânduri am auzit bătăi în geam, curioasă am aruncat o privire. Erau picăturile de ploaie care mă chemau să le privesc cum se jucau prin aer. Așa că m-am dus cu scaunul până la fereastră și  am întredeschis-o ca să aud mai bine sunetul ploii ce cădea încet, îmbrățișând pământul. Ploaia știe deja că îi ador parfumul, că dansul picăturilor mă face să mă simt atât de ușoară, iar sunetul lor suav e ca un alint pentru sufletul meu.

Priveam cum picăturile se desprindeau încet din nori, începându-și călătoria spre pământ. Pluteau în aer lăsându-se  conduse de vânt ce le atingea ușor și ca un prinț se apropia de ele în ritm de dans. Acei dansatori erau atât de frumoși, de eleganți și atât de sinceri în mișcările lor, încât am simțit cum o adiere de iubire  se îndrepta spre mine.

Cuprinsă de acel spectacol, am stat nemișcată  minute în șir lăsându-mă purtată de povestea ploii, până când pleoapele  mi s-au îngreunat și ca o cortină au căzut peste ochii mei.

M-am scufundat într-un somn  profund, visând cum mergeam pe o cărare foarte îngustă, încât nu aveam cum să-mi pun picioarele unul lângă altul. În ambele părți se întindea un foc care se oprea la marginile acelei cărării. M-am uitat în toate părțile sperând să văd o altă cărare mai largă,  dar nu mai era niciuna decât cea pe care mă aflam și pe care puteam  să merg doar înainte. Din cauza căldurii care mă învăluia, înaintam  cu greutate simțind cum rămâneam fără aer.

Făceam păși mici și cu mare atenție conștientă că dacă făceam o mișcare greșită m-aș fi putut dezechilibra și să cad în acel foc care mocnea. Mergeam cu capul în jos respirând din ce în ce mai greu.  Epuizată  îmi ridicam  picioarele care păreau foarte grele. Genunchii îmi erau îndoiți, spatele aplecat, iar mâinile se balansau pe lângă corp. În acele clipe mă asemănam cu o momâie fără viață. Nu mai aveam putere să mai sper că voi ajunge la capătul acelei cărării, ba mai mult îmi spuneam că nu mai era nicio șansă să scap cu viață de acolo.

Când am vrut să mă arunc în acele flăcări, am auzit o voce venită din nori. Atunci mi-am ridicat puțin capul și am văzut cum din nori a apărut o lumină care începuse să-mi mângâie  chipul. Vedeam doar lumina și auzeam acea voce care mă întreba de ce tot priveam în jos unde văd doar deznădejde, teamă, acel foc care era gata să mă înghită  și de ce nu mergeam cu privirea înainte. O întrebare ce atunci mi se părea lipsită de sens, dar vocea a continuat să-mi vorbească.

Îmi spunea prea iubită fiică, vorbindu-mi cu blândețe. Mă tot îndemna să-mi ridic privirea rugându-mă să am încredere.  Mi-a spus că locul în care mă aflu a fost pregătit pentru mine ca să învăț cum să-mi depășesc limitele, că doar trecând pe acolo voi deveni  mai puternică. Mi-a mai șoptit că parcurgând acel drum voi ajunge să plutesc.

Până la urmă am ascultat vocea și am început să privesc în față și la câteva centimetri am văzut un nor alb care mă aștepta. Uitându-mă la acel nor  am început să alerg fără ca să-mi mai fie frică, nici oboseala nu o mai simțeam, tot ce voiam era să ajung la el.

M-am  urcat pe acest norișor pe care începusem să plutesc,  iar când am vrut să mă uit în direcția de unde venea acea lumină m-am trezit. În momentul în care mi-am deschis ochii am realizat faptul că nu a fost doar un simplu vis, ci unu prin care Dumnezeu m-a învățat cum trebuie să trec peste un obstacol și dacă voi merge pe drumul vieți cu încredere și cu privirea înainte, voi ajunge să plutesc.

Simt că acest vis va avea o continuitate și voi afla unde mă va duce acest norișor. Așa că aceasta povestioară va avea și a doua  parte, pe care am să v-o împărtășesc cu tot dragul.

Până data viitoare numai bine!

 

deLoredana

La cumpăna dintre ani

 

 

Simt cum  nisipul din clepsidră  se scurge și cu fiecare secundă suntem tot mai  aproape de un nou început. Mi se face pielea de găină la gândul că s-a mai dus încă un an așa ca o adiere de vând. Și încep să  scormolesc prin rucsac ca să  văd ce am adunat în aceste 12 luni, câte fapte bune am reușit să fac și de câte ori mi-am  lăsat slăbiciunile să mă conducă. Trag cu ochiul în trecut unde mă văd prăbușită la pământ, dar pe umărul meu drept stă îngerul păzitor care îmi șoptește să am încredere că totul va fi bine și mă încurajează să-mi continui călătoria fără teamă.

Mai caut în acest rucsac și iau în mână o inimă și îmi aduc aminte  de clipele petrecute alături de cei dragi. Parcă simt și acum scoicile sub tălpi, aud valorile marii și glasurile celor două nepoțelelor ale mele,  care pentru mine vocile lor sunt cea mai frumoasă melodie.  Îmi amintesc când îmi ascultăm mama cum deapănă amintiri pe malul mări, când îi priveam pași pe nisip.  Clipe de care  am avut parte în acest an. Sunt amintiri pe care le voi păstra în suflet pentru o eternitate.

Observ un alt  moment, când o stea de pe cer s-a stins, ea semnifica un om cu un surâs de înger, un prieten drag de la am învățat să mă bucur de lucrurile mărunte și că iubirea nu are limită. De la acest prieten am mai învățat să-mi apreciez familia, să-i fiu recunoscătoare, iar pentru asta îi mulțumesc și sper să fie fericit acolo unde e. Nu-l voi uita niciodată și sunt convinsă că el știe că într-o zi  se va întâlni  cu un fluturaș.

Dacă ar fi să dau un titlu acestui an, ar suna ”o viață trăită într-un an”, de ce? pentru că așa și a fost. Cel puțin nu-mi aduc aminte să fi mai trăit atât de intens, așa cum am făcut-o anul ăsta.

A fost ca un carusel care m-a dus prin toate stările posibile, începând de la mulțumire pe care am avut-o atunci când am terminat de scris cartea. Apoi am avut o perioadă mai gri, chiar dacă din când în când mai apărea soarele dar prin fața lui trecea câte un nor care îmi întuneca calea și nu mai știam pe unde s-o iau. Au fost momente când nu am putut, dar nici acum nu pot să înțeleg de ce oamenilor le place să facă rău și să provoace suferință celor din jur, când noi putem trăi în pace, fără să ne mai omorâm unii pe alți.

Dar nimic nu mai contează când totul se termină cu bine, iar bucuria învingerii te face să uiți prin ai trecu sau de câte ori ai căzut. Așa și eu închei acest an într-un mod frumos, bucurându-mă de  lansarea cărții mele. E un vis împlinit pe care acum doi ani nu aș fi putut să cred că voi ajunge să-l realizez. Datorită acestei întâmplării, anul 2022 pentru mine va fi printre cei mai frumoși ani din viața  mea.

Un sfârșit fericit, așa cum se termină poveștile pe  care le scriu și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest an. Îi mulțumesc pentru că m-a purtat în brațele Lui și pentru oameni minunați pe care mi i-a trimis în viața mea. Îi consider ca pe un dar foarte prețios și sper  să-i pot iubi la fel de mult așa cum ei mă iubesc.

O sigură dorință am pentru anul 2023 și aceea este ca noi, oameni să înțelegem că nu avem nevoie de bani, de nu știu ce averi sau statut social pentru a fi fericiți ci de foarte multă iubire. Avem nevoie de pace, de o lume în care să trăim unii pentru alți, unde să găsim alinare, sprijin, să mergem pe stradă și să zâmbim și să ne zâmbească. Copiii au nevoie de un cămin unde să dăinuiască  dragostea părinților, unde să se simtă în siguranță, iubiți, să poată să se exprime liberi și mai ales unde să primească cele mai bune sfaturi ca să devină oameni frumoși și capabili să înțeleagă esența vieții.

Asta îmi doresc pentru următorul an și chiar cred în faptul că fiecare om poate schimba lumea prin lăpădarea de mândrie, de dorința de a avea cât mai mult și să înceapă să iubească  până la infinit. Poate vă sună a basm, dar să știți în orice poveste se regăsesc și fapte reale. Așa că nimic nu e imposibil, mai ales să schimbăm ceva la noi pentru ca lumea să fie un loc mai frumos.

În încheiere vă îmbrățișez în gând și pe lângă sănătate, fericire, spor și succes în tot  ceea ce faceți, Dumnezeu să ne dăruiască lumina Duhului Sfânt ca să putem să devenim mai buni, mai înțelepți și mai iubitori.

Vă doresc un an nou cât mai roditor și în sufletele voastre să fie multă liniștite.

LA MULȚI ANI!!!

 

deLoredana

Autovehicul adaptat pentru independența persoanelor în scaun rulant

 

Verbul a fugi pentru unii e o modalitate de a face sport, pentru cei lași e un mijloc să  fugă de responsabilități, dar pentru noi e cel mai frumos vis. Noi cei care suntem într-un scaun rulant am fi în stare să dăm ani din viața noastră doar ca să putem fugi pe propriile picioare măcar o zi. Mă uit în jurul meu și observ cum  această abilitate  pentru mulți e un lucru firesc, dar vă spun că nu realizează ce dar minunat au.

Vă propun un exercițiu de imaginație. Am să vă rog să închideți pentru câteva minute ochii și  imaginați-vă  că sunteți încuiați într-o încăpere. Imaginați-vă că stați  în acea cameră de câteva luni, că sunteți legați în lanțuri care vă strâng atât de tare  încât nu mai aveți aer și oricât  v-ați zbate nu reușiți să le rupeți, vă cuprinde dorul de oameni dragi și ați da orice pentru ca să puteți ajunge la ei. E un dor nebun care vă doare din ce în ce mai tare și dorința să fiți din nou liberi arde în voi. Dar  orice ați face nu puteți scăpa din acest loc unde singurătatea vă macină tot mai mult.

Știu că pentru unii e doar un simplu exercițiu, dar pentru mine și frații mei de suferință e o realitate crudă pe care o trăim zi de zi; luptăm ca să mai  slăbim acest lanț a dizabilității.  La ora actuală foarte multe persoane cu dizabilități locomotori stau cu lunile în casă, asta pentru că nu au posibilitatea să iasă afară, să nu mai spun de vacanțe de care  unii  nu au avut parte niciodată. E un adevăr dureros care te  măcină încet încet și simți cum acești patru pereți devin o celulă din care nu poți evada. Acest sentiment ori te secătuiește de orice putere, ori te face să  lupți până în pânzele albe cu dizabilitatea și începi  să te concentrezi  pe abilitățile tale până când ajungi să te autodepășești.

Andreea mi-a demonstrat  că există o rezolvare pentru orice problemă

Am avut ocazia să cunosc persoane care s-au resemnați renunțând  să mai se lupte cu destinul lor, dar și  persoane foarte dornice să schimbe dizabilitatea în abilitate. Una dintre aceste persoane este prietena mea Andreea Ivan. Ea s-a născut cu tetrapareză  spastică și își trăiește viața într-un scaun rulant. Pentru mine această fată este un exemplu de optimism, mereu a încercat să găsească soluții pentru orice problemă, așa a reușit să obțină un scaun rulant electric cu care iese prin oraș și cu ajutorul căruia a  mers la școală.

Deea  este foarte îndrăgostită de viață și are un suflet atât de bun, încât ar fi în stare să-ți dea tot ce are. Ea este foarte sociabilă, adoră ieșirile în aer liber, să participe la evenimente, să se ducă la concerte, la cinematograf și mai ales să călătorească. Pasiuni care pentru o persoană în scaun rulant așa cum este și ea par imposibil de îndeplinit, deoarece nu ai condiții de deplasare și ești nevoit să te închizi în casă.

În România la ora actuală  nu toate mijloacele transport în comun au rampă pentru persoane în scaun rulant, să nu mai spunem de trenuri care nici măcar nu au spațiu special  pentru căruț. Toate aceste lucruri pe mulți dintre noi îi condamnă la izolare, ceea ce nu  este corect pentru că orice om indiferent  cum este are dreptul la o viață normală, chiar dintr-un scaun rulant. Un lucru pe care Andreea Ivan nu doar că-l înțelege foarte bine, ci a găsit soluția pentru ca persoanele cu dizabilități să aibă parte de un transport adaptat nevoilor, care să-i ducă unde își doresc sau unde au nevoie să ajungă.

O mașină adaptată ar fi de mare folos pentru persoanele în scaun rulant

 

 

Draga mea prietenă în 2020 a ființat Asociația Andreea Ivan  Învingătoare  și  scopul principal al proiectului este achiziționarea unui autovehicul adaptat pentru independența  persoanelor în scaun rulant. Este  vorba despre o mașină BraunAbility care are intrare laterală și dispune de cel mai performant mecanism de rampă pentru persoane cu dizabilități. Aceasta este o rampă electrică și se amplasează foarte ușor pentru ca cei în scaun rulant să se poată urca și coborî fără să întâmpine dificultăți.

Este un proiect care ar face ca persoanele în scaun rulant  șă-și îndeplinească visul de a vedea marea, de a simți aerul de munte, să se întâlnească  cu  prietenii lor. E o mașină foarte benefică și în același timp o necesitate care ar face ca mersul la servici, la școală sau la medic să nu  mai fie o problemă pentru aceste persoane.

Realizarea acestui proiect ar fi o rază de speranță

Mi-am făcut câțiva prieteni pe Facebook tot cu probleme de sănătate și îmi sunt foarte  dragi, chiar pe unii dintre ei am ajuns să-i văd ca pe niște frați. Deși mi-aș dori foarte mult să-i cunosc personal și să petrecem câteva zile împreună, din păcate nu am posibilitate să  ajung până la ei, pentru că locuiesc în alte orașe. E o dorință ce doare foarte tare, de multe ori încep să-mi imaginez cum mă duc la gară și mă sui în trenul care m-ar duce la scumpi mei prieteni. Sunt sigură că e o dorință pe care o au mulți dintre noi, e un vis ce ar putea să se îndeplinească dacă acest proiect al Andreei ar fi dus până la capăt.

 

Autovehicul adaptat pentru independența  persoanelor în scaun rulant ar fi de mare folos. În primul rând deplasarea pentru Andreea și pentru mulți în situația ei ar fi mai ușoară, În al doilea rând ei ar putea ieși și fără însoțitori, ceea ce i-ar ajuta să învețe să fie mai independenți.  Aceasta mașină ar ajuta foarte mult ca persoanele cu dizabilități să înceapă să se bucure de viață și să devină independente cât mai mult.

Este unproiect care trebuie să susținut de fiecare dintre noi, pentru că orice om are dreptul să se bucure de tot ceea ce a lăsat Dumnezeu pe pământ și mai ales să poate ajungă acolo unde își dorește.

Haideți să aducem bucurie în sufletele acestora persoane

Dacă tot intrăm în cea mai frumoasă perioadă din an care ne îndeamnă să facem fapte bune și să aducem zâmbete celor din jurul nostru, vă invit să contribuiți la achiziționarea  acest autovehicul. Prin orice sumă donată putem să ajuta la îndeplinirea acestui proiect  și odată cu el vom  aduce o rază de speranță în sufletele persoanelor care vor beneficia de această mașină.

Doar împreună putem s-o ajutăm pe Andreea să ducă la bun sfârșit acest plan și odată ce  va fi realizat persoanele în scaun rulant vor avea motive să zâmbească. Așa că fiecare bănuț pe care va fi depus în conturile bancare afișate pe site-ul asociației, va bucura un om și îl va ajuta să meargă în locurile în care de o viață a visat să ajungă.

Pentru donații vă invit să intrați pe link-urile de mai jos:

https://andreeaivaninvingatoare.ro/donatii/

https://andreeaivaninvingatoare.galantom.ro/fundraising_pages/view

Dacă dăruim puțin din puținul nostru vom simți o bucurie care ne va lumina viața, pur și simplu vom fi fericiți fără să știm motivul.

În încheiere am o mare rugăminte la voi, să distribuiți mai departe acest articol ca să oferim și altora bucuria de a contribui la realizarea acestui proiect. Vă mulțumesc din suflet!

deLoredana

Cum să ajungi să fii fericit

 

Citești acest articol pentru că ți-a atras atenția, poate titlu, poza lui sau numele autorului, încât ai ales să afli conținutul lui. Viața e despre alegeri, suntem liberi să ne construim propriul nostru drum, fără să ne impună nimeni nicio regulă, cum să fim, ce să facem. Da, Dumnezeu ne lasă liberi să alegem drumul prin viață, El doar ne-a pus în bagaje uneltele potrivite nouă pentru această călătorie. Depinde de noi cum știm să le folosim. Pe lângă cele cinci simțuri, omul primește rațiunea și talanții care îl vor face să creeze în așa fel încât lumea să fie mai frumoasă și să-și bucure semenii.
De mici vedem binele și răul, ni se spune ce e corect și ce nu e să facem. Un părinte care vrea ca puiul lui să vadă lumea așa cum e ea, cu bune și cu rele, niciodată nu-i va interzice nimic. El își va supraveghea copilul din umbră. Mama mea nu mi-a interzis absolut nimic, am avut libertatea să mă uit la televizor la ce doream, să-mi aleg genul de muzică, să fac activitățile pe care le voiam. Însă mă supraveghea și când vedea că un lucru m-ar putea influența în rău îmi spunea să fiu atentă, că acel film sau acea muzică pe care le-am ales nu e chiar bună pentru mine și îmi explica din ce motiv.
De fiecare dată vorbele mamei mele erau foarte convingătoare așa încât ajungeam să meditez la ele până când înțelegeam unde era greșeala. Aceasta atitudine a mamei de a nu-mi interzice nimic, doar să mă atenționeze m-a ajutat să deosebesc binele de rău și totodată să-mi fac propriile mele idei despre viața. Încetul cu încetul am ajuns să fac alegeri care mi se potrivesc și care mă vor duce pe drumul dorit de mine.
Evident că puteam să stau toată ziua în pat și să spun că nu pot face nimic, că pentru mine nu e nicio șansă să merg, să pronunț niciun cuvânt și să-mi plâng de milă. Poate că era cea mai ușor varianta, dar nu mi-a plăcut acest gând și am ales să lupt, să descopăr viața, să visez ce ochii nu pot vedea. Am ales să-mi doresc mult mai mult decât o viață petrecută într-un pat, să mă bucur de tot ce mă înconjoară, dar cel mai important să-mi construiesc propriul meu drum.
Nu există om pe acest pământ fără să nu aibă un dar special, fără acel talant care îl transformă într-o ființă creativă. Din păcate foarte multe persoane aleg să nu creadă în talentul lor. . Nu știu de ce, dar trăim într-o societate care merge pe premisa că pentru a fi bine văzut trebuie să ai o carieră de succes sau să ai o mașină de ultima generație. Acest concept e foarte dăunător pentru că mulți oameni se îndepărtează de ceea le place să facă și renunță la pasiunea pentru gătit, scris, la muzică etc și se gândesc ca un bucătar sau ca un artist nu va ajunge prea departe. Alegând o meserie care îi va aduce un buget mare, atunci omul lucrează doar din obligație, fără nicio tragere de inimă, asta pentru că nu face ceea ce îi place și ajunge să fie frustrat, obosit, stresat. Când locul muncă ar trebui să fie ceea ne facem să creem, să ne pună în valoare abilitățile pe care le avem și să lucrăm cu drag, să ne ducem din plăcere la serviciu.
Mereu am simțit că Dumnezeu mi-a dăruit și mie un talant pe care l-am descoperit după ce am învățat să scriu. Deși am și acum păsărele în cap care îmi spun cine sunt eu ca să-mi aștern pe foaie ideile, mai ales să creez povești sau ce rost are să merg pe acest drum. Dar scrisul pentru mine e ceea ce îmi place să fac, e darul pe care aleg să-l valorific. E un drum care habar nu am unde mă va duce dar știu că asta trebuie să fac, pentru că e ceea ce mă face fericită.
Deci orice om e născut să-și creeze propriu drum, dar totul depinde de el cum alege să-l facă, poate fi în colaborare cu Dumnezeu și să ceară ajutorul Lui în tot ceea ce face, poate să învețe să se ascultă, să fie atent la lucrurile care îi fac ca sufletul să vibreze și să-i transmită o stare de bine, de împlinire. Astfel se va fi descoperit pe el însuși. În sufletele noastre zac comori pe care trebuie să le lăsăm să ne influențeze viața și să alegem așa cum simțim noi.
De cele mai multe ori căutăm să fim în pas cu lumea și uităm că suntem unici în acest univers, că ceea ce ne face pe noi fericiți pentru alții nu înseamă nimic. Așa că să încercăm să ne ascultăm mai mult și să alegem ceea ce ne-ar putea să ne împlinească, să ne facă fericiți.
Până dată viitoare să aveți grijă de voi și să alegeți cu sufletul!

deLoredana

Prietenia e o floare rară

 

 

 

 

Cu toți căutăm acea persoană care să fie pe aceeași lungime de undă cu noi, pentru a construi împreună relații de prietenie și de cuplu de lungă durată. Ne dorim ca aceste persoane să ne dea o stare de bine, să ne simțim iubiți, apreciați, înțeleși, încurajați etc. Dar dacă într-o relație fie ea de dragoste, prietenie, chiar și de familie, lipsesc acele elemente care apropie două persoane, ne vom îndepărta de acel om, pentru că nu vom vedea sensul să fim în preajma lui.
Când două persoane au o conexiune plăcută și se apropie unul de altul din ce în ce mai mult, astfel ajung să se ajute reciproc. De cele mai multe ori avem nevoie de sprijinul celor din jurul nostru, ca ei să creadă în visurile noastre, să ne șoptească că putem și ne ajute să se descoperim. să progresam.
În momentul în care Hristos a spus ,,să vă purtați poverile unui altuia” mă îndoiesc că El se referea doar la cei care au nevoie de lucrurile materiale sau la ajutorarea celor imobilizați. Mai degrabă se refera la ajutorul spiritual. De multe ori avem nevoie de un îndrumător, de cineva care să ne facă să vedem lucrurile clare.
Este un subiect despre care am discutat acum câteva luni cu o prietenă dragă care m-a sunat și mi-a spus că simte nevoia să vorbească cu cineva. Deoarece în vocea Luciei am simțit o tristețe care m-a îngrijora, nu mai am stat pe gânduri și i-am spus că ne vom vedea în acea după-amiază. Cum a decurs întâlnirea cu Lucia și ce anume o frământa vă spune în cele ce urmează:
Tocmai când am întrat în cafenea, mi-am văzut prietena la una dintre mese, în acest moment ea se uita în gol, în timp ce pe obraji ei lacrimile se rostogoleau.
-Bună draga mea, dar ce ai pățit? Am întrebat-o nedumerită.
Însă Lucia și-a acoperit fața cu palmele, continuând să plângă. Atunci m-am aplecat spre ea și am îmbrățișat-o. Apoi după câteva minute am rugat-o să se liniștească.
-Iar te-ai certat cu Ovidiu, nu așa?
-A plecat de acasă și cred că nu se mai va întoarce niciodată. Spunea Lucia printre supine.
-Poate că așa a fost dat să se întâmplă, pentru că lucrurile dintre tine și el nu mai mergeau de ceva timp și decât să vă chinuiți unul pe altul, mai bine fiecare pe drumul lui.
-Dacă ar fi așa se simplu, dar vezi tu, lângă omul ăsta am stat atâta timp. Eu în relația asta mi-am pus sufletul pe tavă, am consumat energie, de multe ori am cedat în favoarea lui, am făcut tot ce am putut. Am avut răbdare cu el și l-am ascultat de fiecare dată. Să nu mai vorbesc de dragostea mea pentru el, dar Ovidiu al meu a placat fără să se uite în urmă.
-Dacă nu l-aș cunoaște pe Ovidiu, probabil aș fi spus că un nemernic. Dar vă cunosc pe amândoi și știu cât de bine vă înțelegeați la început. Atât tu cât și el v-ați implicat în relația voastră în egală măsură. Crede-mă că tu lângă acest bărbați te-ai schimbat, dintr-o fată închisă în ea, cum erai înainte să-l cunoști, ai devenit o femeie care se bucură de viață, mult mai încrezătoare în ea, îndrăzneață, puternică. Asta pentru că ai fost ajutată de el să te descoperi. Sunt convinsă de faptul că și tu l-a ajutat să devină o variantă mai bună a lui, pentru că așa se întâmplă în orice relație.
-Știu și de asta mă întreb unde am greșit sau ce ar fi trebuit să mai facem ca relația noastră să nu aibă un sfârșit. Spuse Lucia cu durere în glas.
În acel moment i-am luat mâinile în ale mele și atunci și-a ridicat privirea.
-Draga mea, știi prea bine că orice om va sta în viața noastră atât timp cât se simte bine lângă noi și ne poate face fericite. Însă când simte că nu-și mai găsește locul, începe să fie nefericit într-o relație, ba mai mult ajunge să rănească persoana pe care o iubește, în acest moment se îndepărtează. Așa cum probabil se simțea Ovidiu și a ales să se elibereze atât pe el și pe tine de o relație care nu mai are rost să mai continue.
-Vrei să spui că Ovidiu a făcut asta și pentru binele meu?
-Desigur, pentru că își dorește să te vadă fericită, așa cum nu mai puteai fi lângă el.
-Nu înțeleg cum am putut fi fericiți 5 ani, timp în care ne făceam împreună planuri de viitor, ne iubeam. Credeam că suntem făcuți unul pentru altul și la un moment dat nu ne-am mai înțeles.
-Asta pentru că nu sunteți compatibili pe cât credeți. În general când ne îndrăgostim la început suntem foarte entuziasmați încât trecem cu vederea defectele persoanei pe care o iubim, dar cu trecerea timpului lucrurile se mai schimbă. Începem să spunem ce ne deranjează la omul de lângă noi, să ne spunem părerea cum ar trebui să fie, la fel face și el. Iar dacă aceste sfaturi ne sunt de folos și ne pot ajuta să progresăm, înseamnă că suntem lângă persoana potrivită. Dar dacă la un moment dat ajungem să avem certuri tot timpul, înseamnă că trebuie să ne punem niște semne de întrebare.
-Dar se mai întâmplă și să te mai cerți, asta nu înseamnă că nu ești compatibil cu acel om, să nu uităm că fiecare om e diferit. Deci, mi se pare normal să apară conflicte.
-Nu mă refer la certurile banale pe care mi se pare firesc, ci la acele conflict distructive care par fără sfârșit. Pe când noi avem nevoie de oameni care ne pot liniști. E unul dintre motivele care ne determină să le căutam. De exemplu noi avem peste 20 ani de când suntem prietene. În tot acest timp ne-am susținut, am fost una lângă alta în cele mai grele momente, ca și acum. Lucrurile astea au făcut ca relația noastră să progreseze și să fie de lungă durată. Daca tu nu simțeai că suntem pe acea lungime de undă și prezența mea nu-ți făcea bine, atunci nu te-ai mai fi apropriat de mine, pentru că nu aveai niciun motiv ca s-o faci.
-Vrei să spui că trebuie să oferim o stare pozitivă și facem pe cel de lângă noi să se simtă bine, iar când această stare încetează, relația se sfârșește?
-Și aici aș mai adăugat că trebuie să fugim, să nu-i sufocăm cu iubirea noastră, să nu ne băgăm în sufletele oamenilor dragi. Eu una nu aș putea niciodată spun te iubesc cum spun bună ziua. Acest te iubesc pentru mine sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le pot rosti și consider că atunci când o fac trebuie s-o simt din toată ființa.
-E o declarație de dragoste pe care n-o poți spune oricând și oricum, ci doar când simți cu adevărat.
-Exact. Atunci când aceste cuvinte încep să-și piardă din valoare, ba mai mult sunt înlocuite cu vorbe care rănesc, cel mai bine să ne îndepărtăm de acea persoană.
-Așa cum s-a întâmplat între mine și Ovidiu. Cel puțin în ultimul an, ne spuneam vorbe care dureau, ne certam din nimicuri. Orice făceam, pe el îl enerva, iar eu nu mai aveam răbdare. Efectiv eram doi vulcani gata să explodeze, nu mai ajungeam la nicio înțelegere. Deși amândoi încercam să ne revenim la acea stare de la început relației, când totul era frumos și nu ne mai săturam să stăm împreună. Simțeam ca și cum jucam niște roluri într-o piesă de dragoste care ne ieșea prost.
-Asta pentru că nu mai aveați acele lucruri care să vă aproprie unul de altul. Ceea ce mă face să cred că într-un cuplu nu e de ajuns doar dragostea celor doi, ci trebuie să se ofere o stare de bine omului de lângă el. Așa că iubim pentru că noi înșine simțim nevoia de compasiune, să fim iubiți, să aparținem cuiva. Mai ales noi femeile căutăm mereu să ne simțim protejate.
-Știu. Gândul că am rămas singură mă înfoiară și în plus eu încă îl mai iubesc.
-Și cu toate astea prezența lui nu-ți mai face bine, ba mai mult el te ține pe loc.
-Sunt conștientă de lucru ăsta și totuși mi-e greu să accept că totul s-a sfârșit. Mă cuprinde teama când mă gândesc că va trebui să mă împac cu această situație. A spus Lucia începând să plângă din nou.
-Te înțeleg și de aceea sunt eu aici ca să te ajut să treci peste, să-ți spun că uneori lucrurile nu merg așa cum ne-am dori.
-Și că iubirea nu e așa de puternică pe cât pare, cel puțin în cazul meu nu a fost.
-Știi, degeaba acoperișul unei case e făcută din tabla de cea mai bună calitate, dacă fundația e prost construită și la un primul cutremur ea se va prăbuși. Așa e și cu iubirea, dacă nu se bazează pe motive concrete, dacă nu produce, nu are cum să ducă la o relație armonioasă și de lungă durată.
Pentru câteva secunde Lucia se uita la picăturile de ploaie care băteau în geamurile cafenelei, părea că sunetul ploii o liniștea. Am privit-o în tăcere până când ea a început să vorbească din nou.
-Se pare că ai dreptate, deși e dureros ceea ce simt acum, să știu că el nu va mai fi lângă mine.
-Uite, eu sunt foarte distanță față de tatăl meu. Chiar recunosc de multe ori, uit să-l sun și atunci când o fac mai mult de cinci minute nu vorbim. Să nu crezi că nu m-am întrebat de ce sunt așa de rece fața de propriul meu părinte. Însă după o vreme am înțeles această răceală care o am față de tata, deși îl iubesc și îl respect.
-Și ce anume te împiedică să te apropii de el?
-Faptul că nu ne înțelegem. Înafară că e omul care mi-a dat viață, noi nu avem nimic în comun. Cred că mereu i-am cerut o iubire diferită față de cea pe care el o avea pentru mine. Îl doream lângă mine, să stea să mă asculte, voiam ajutorul și înțelegerea lui. Însă tata nu a putut să-mi ofere ceea ce mi-am dorit eu. Ba mai mult, în timp ce creșteam mi-am dat seama că sunt o povoară pentru el de care încearcă să fugă. Nu cred că o făcea din rea voință, ci pur și simplu nu i-am trezit bucuria de a fi părinte. Știm deja că nu toți oamenii își doresc copii.
-Să înțeleg că ai o relație mai frumoasă cu ceilalți membrii a familiei?
-Da, deoarece cu ei sunt în același gând, ne ajutăm unul pe altul, ne susținem în tot ceea ce facem. Sincer nu suntem niște persoane care să se sune zilnic, o facem doar când o simțim sau avem nevoie de ajutor.
-E frumos să știi că sunt anumite persoane care sunt gata oricând să te ajute, așa cum ești și tu pentru mine.
-Mereu voi fi gată să te ajut. E de ajuns să-mi dai un semn și eu voi veni la tine.
-Îți mulțumesc, chiar mi-a făcut bine această întâlnire. Acum mă simt ușurată. Dar să vedem cât mă ține starea asta, că mereu am sentimentul că el e prin casă.
-Atunci, ce ai zice dată ai veni să stai la mine o perioadă? Până când reușești să-ți pui în ordine gândurile. Numai bine vom petrece mai mult timp împreună, să ieșim în oraș la shopping, așa ca fetele
-Ar fi fain, dar nu vreau să te deranjez.
-Tu? Niciodată. Deci, vom trece pe la tine să-ți iei toate lucrurile de care ai nevoie și apoi mergem la mine. I-am spus eu în momentul în care ieșeam din cafenea.
Peste câteva săptămâni prietena mea și-a revenit, și-a dat seama că era o greșeală dacă ar fi continua acea relație care nu mai mergea. A înțeles că doi oameni vor fi împreună atât timp cât aceștia vor fi pe aceeași lungime de undă. Dacă se întâmplă să apar neînțelegeri care vor provoca suferință, așa cum s-a întâmplat între ea și Ovidiu, e mai bine să pui punct relației, înainte ca ea să devină toxică.
Cam atât avut să vă spun azi, sper ca voi cititorii acestui blog, să fiți înconjurați de persoanele care vă ajută să progresați. Vă îmbrățișez cu drag, până dată viitoare, să fiți fericiți!

deLoredana

Curiozitatea este cheia descoperiri

 

 

Este o vorbă românească, care spune că cei curioși mor repede. O vorbă căreia eu nu-i înțeleg sensul, ba mai mult cred că aceste cuvinte sunt dăunătoare poporului nostru.
Să ne îndreptăm atenția înspre copiii de un an sau doi, care de-abia învață să vorbească. În acest moment ei încep să ne pună sute întrebări, care pentru un adult sunt niște banalități chiar enervante. Însă pentru cel mic aceste întrebării sunt foarte importante. Odată cu prima întrebare copilul devine conștient, simte dorința să afle tot ce se întâmplă în jurul lui, în acea clipă e curios și acel ,,de ce”, pentru el este cheia cunoașterii.
Până la o vârstă, unui copil îi se răspunde la toate întrebările pe care le pune, cum ar fi de ce nu are voie să se apropie de foc, ce este o muscă sau de ce unii oameni au tenul închis la culoare și alții sunt albi. Însă când acel copil mai crește, de multe ori i se spune că nu este frumos să pună atâtea întrebări și că este ceva rușinos să fie curios.
În acel moment în mintea micuțului se creează un blocaj, iar curiozitatea lui care l-a ajutat până atunci să descopere lumea, va deveni un ceva de care se va feri. El nu doar încetează să mai pună întrebări, ci procesul lui de descoperire a vieții va încetini foarte mult. Asta pentru că este una când un copil primește un răspuns de la cineva care îi poate explica cum stau lucrurile și alta este să caute de unul singur răspunsurile la întrebările lui.
Știu că unii sunt de părere că este mai bine să descoperi de unul singur lumea, decât să-ți spună alții despre ea. Însă așa cum ești ajutat să faci primi pași, ca să înveți să mergi, tot așa, ai nevoie de un îndrumător ca să ajungi să faci aceasta descoperire.  Să nu uităm că există bine și rău, iar un copil nu va ști niciodată care este diferența dintre acestea dacă nimeni nu-i explică cum s-o facă.
Mari cercetători spun că fiecare om se naște geniu și totuși un bebeluș nu știe pe ce lume trăiește. Oare de ce? Pentru că inteligența fără cunoaștere nu valorează nimic.
Cred că toate invențiile care s-au făcut de-a lungul anilor, la început au fost curiozitățile oamenilor de știință. Omul a fost curios se afle ce este energia pe care o simțea în atmosferă și a început să se cerceteze, astfel a ajuns să inventeze energia electrică. Un alt om a fost curios cum ar fi ca trăsura trasă de cai să aibă un motor și astfel să poată să ajungă mai repede la destinație. Atunci și-a folosit inteligența și a reușit să creeze mașina. Altcineva a fost curios dacă ar fi un alt mijloc de comunicare decât prin scrisori și așa a ajuns să inventeze telefonul fix.
Așa s-a întâmplat cu tehnologia care a fost și este mereu într-un ciclu dezvoltate, care de la an la an devine tot mai perfomante. Toate aceste invenții le regăsim la orice pas, ele sunt rezultatele ale oamenilor care au fost curioși, care s-au întrebat ce pot face ca viața de zi cu zi să devină mai ușoară, să existe mijloace de comunicare care se aproprie oamenii chiar și de la distanță. Invenții pe care oamenii de știință le-au lăsat și le lasă în urma lor.
După cum putem observa, curiozitatea pe care este considerată rușinoasă, este de fapt o calitate, un factor ce ne ajută să evaluăm atât pe plan social cât pe plan personal.
Așadar această expresie ,,curioșii mor repede” este total lipsită de sens, care poate să provoace blocaje în mintea unui copil, în așa fel când îl face să se închidă în el. Cred că nu este ceva mai distrugător decât să spui copiilor să înceteze să mai pună întrebări.
A fi curios este o calitate ce ne poate ajuta să cunoaștem Universul, în așa fel încât să ajungem să ne descoperim pe noi înșine. De aceea cu cât un om e mai curios cu atât ajunge să fie mai inteligent și asta pentru că nu încetează să caute răspunsuri la întrebări și să-și satisfacă orice curiozitate.
Mă voi opri aici, dar până dată viitoare vă doresc să aveți o doză mare de curiozitate și să descoperiți Universul așa cum nimeni nu a mai făcut-o până acum.

deLoredana

A venit, a venit primăvara

 

Ieri am ieșit la o plimbare în cel mai apropiat parc de locuința mea, profitând de vremea frumoasă.  Însă după ce am ieșit din scara blocului am simțit o senzație plăcută, era o stare de plutire, încât îmi venea să dansez, să cânt de bucurie, fără să înțeleg, care e motivul. Totul părea un mister care îmi trezea curiozitatea. Atunci m-am oprit o clipă în loc, privind în jurul meu dornică, să aflu ce se întâmplă.
La început mi-a atras atenția verdele firelor de iarbă ieșite din mustul zăpezi, apoi zăresc ghiocei puri și fragili. M-am uitat atentă la petale albe lor, care se asemănau cu niște aripi de zână, pe care adierea vântului le atingea ușor. Apoi am simțit un parfum dulceag venit din partea opusă și când mi-am întors privirea am observat niște zambile de o frumusețe rară, în toate culorile, printre ele se jucau vrăbiuțele.
Mă uitam la acest spectacol al păsărilor, care dansau printre florii, cântând al lor cântec de bucurie. Le-am urmărit cu privirea fiecare mișcare, până ce ele și-au luat zborul, privând cum se înălțau spre crengile înmugurite ale copacilor, în timp ce o rază blândă de soare îmi mângâia chipul. Era o senzație așa de plăcută, încât pentru câteva secunde am închis ochii. Când i-am deschis, am observat un fluture zburând. Era un fluturaș cu aripioare albe cu bulinuțe roșii, care m-au dus cu gândul la un mărțișor, moment în care mi-am scos telefonul din buzunar și l-am deschis.
Pe ecranul telefonului scria 1 Martie. Am început, să zâmbesc privind cerul albastru și am inspirat aerul de primăvară care se întindea peste tot pământul. Era ca o nou început, în care natura se trezește la nouă viață, o nouă șansă de a o lua totul de la capăt și de data asta ea va străluci, așa cum nu a mai făcut niciodată. Era bucuria, pe care natura o împărtășea cu mine. Eram invitata de onoare la sărbătoarea bucuriei, unde primăvara m-a luat de mână și am dansat împreună cu ea.
În acea clipă mi-am întins mâinile râzând. Priveam din nou cerul, în timp ce mă învârteam. Trăiam acea bucurie simțind cum o adiere caldă de mă învăluia. Dansam printre copacii, atingând cu vârful degetelor iarbă, adulmecam parfumul florilor, continuam să râd. De fericire am început, să cânt , să vorbesc cu natura mulțumindu-i pentru acel cadou divin. Dar în acel moment un porumbel alb s-a apropiat de mine, parcă încercând, să-mi distragă atenția.
Porumbelul a venit până la picioarele mele și după ce m-a privit câteva secunde, și-a luat zborul făcându-și drum printre crengile copacilor. Mă uitam, cum zbura în razele strălucitoare ale soarelui, când el s-a întors iar spre mine asigurându-se, că îl privesc. În acea lumină aurie a făcut trei cercuri, apoi a dispărut.
Nedumerită mă uitam după el întrebându-mă dacă a vrut să-mi spună ceva și tocmai atunci am auzit o voce de copil întrebând cine a creat primăvară, iar o altă voce blândă a unei bunicii i-a răspuns că Dumnezeu a făcut toate acele frumuseții. Da, așa e Dumnezeu a pictat acest tablou de primăvară și apoi i-a dat viață, mi-am spus înțelegând mesajul porumbelului.
După un sfert de oră m-am pornit spre casă și fiecăruia om care trecea pe lângă mine îi spuneam vestea care o aflasem, urându-i așa cum vă urez și vouă, dragii mei cititori, o primăvară frumoasă, iar bucuria ei să-și facă loc în sufletele voastre!

deLoredana

Puterea cuvântului

 

 

 

Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici dincolo, şi se va muta,”.

Cuvântul este cea mai grea armă și la îndemâna oricui, el poate fi o hotărâre clară. Prin el un războiul poate să înceapă, dar tot el este cel care va aduce pacea.

Cuvântul are trei moduri prin care poate fi rostit:
1. Cuvântul spus la întâmplare, așa din lipsă de ocupație neavând capacitatea de a ne valorifica timpul liber într-un scop folositor. O vorbă negândită te poate face să pari gol pe dinăuntru, fără nici o strălucire și prin cuvântul tău rostit fără rost vei da dovadă de un om care trăiește la voia întâmplării. Cel mai penibil mijloc de încercare de a obține ceva sunt cuvintele lingușitoare și dulci, dar lipsite de valoare.

2. Cuvântul distructiv prin care s-au dezvoltat războaiele, distrugerii de cultură. Datorită unui cuvânt de ură au murit oameni nevinovați și mai mult decât atât, au murit mințile luminate care puteau fi de folos lumii întregi. Un cuvânt poate dărâma într-o clipă tot ceea ce a clădit un om de a lungul vieții lui și îi ucide sufletul lăsându-l doar o stafie prinsă într-un trup.

3. Cuvântul ziditor este acel pe care îl simți, îl trăiești îl gândești și apoi îl rotești. Un cuvânt spus la moment potrivit e înţelepciunea sentimentului arzător să insuflă un sfat de folos celui care îl ascultă și îl pune în practică. Cuvântul transmis cu vibrația inimii e cea mai pură vorbă, bucuria auzului nostru și evident că el face imediat legătura cu sufletul.

Se spune că cele mai frumoase declarații de dragoste au fost mărturisite pe șoptite, deci cele mai frumoase cuvinte cer să fie rostite mai mult de acei fiori ce le simți prin tot corpul decât prin glas.

Cuvântul rostit de tine te reprezintă așa cum ești tu și fără să-ți dai seama ce importanță are asupra celor care te ascultă…

deLoredana

Bucuria simplități

 

 

 

 

 

Bucuria simplități, ne însoțește aproape în fiecare zi, dar noi suntem prea orbiți de grijile lumești, ca să vedem că fericirea vieții trece pe lângă noi.

În fiecare zi fericirea se trezește dimineața odată cu noi, e acel aer răcoros împletit cu aroma de cafea din ceaşca ta. Când te simți împlinit văzându-ți copii crescând sub ochii tăi.

Fericit ești când în drum spre școală sau spre serviciu, natura nu încetează să te salute în mii de feluri. Dar tu, ești prea ocupat cu propriile tale gânduri, ca să mai poți sta de vorbă cu ea.

Fericirea simplități o simți, atunci când realizezi cât de frumos poți fi și te simți mulțumit de ceea ce ești. Este acea stare de optimism, dacă știi cum să-l zidești în tine, prin credință, dar și cu voința ta.

Fericirea este atunci când creezi un mic moment plăcut pentru cineva drag ție. E vocea pe care adori s-o auzi iar și iar de mii de ori, ca pe un refren a unei melodii. E o privire caldă ce îți urmărește fiecare mișcare și nu ratează nici una. Fericirea ia înfățișarea a unui chip drag. O simți printr-o simplă atingere de mână, e o rază a unui zâmbet.

Fericirea e dăruie, fără să aștepte răsplată, e iubirea infinită și pură. E o stare de rugăciune și de recunoștință, închinată lui Dumnezeu.

Fericirea simplități ești chiar tu, tot ceea ce poți oferi prin ajutorul gândurilor tale.

deLoredana

O altă lumină din noi

 

 

 

Un profesor care preda la o facultatea de psihologie la sfârşitul unui curs le-a dat studenţilor ca temă de imaginaţie o lucrare în care să descrie cum îşi văd propriul suflet, spunându-le că au libertatea de a o face cum simt ei. Puteau să se exprime în orice mod, prin scris, prin desen, fie să aducă la următorul curs chiar şi un simplu obiect, dar cu condiţia să-i reprezinte cu adevărat.

Peste o săptămâna, profesorul intră în sală, curios să vadă ce au ales cursanţii săi. Ştia că sunt foarte diferiţi, tocmai de aceea se aştepta la ceva deosebit. Aşa a şi fost. O parte din ei au ales să se exprime prin scris, înşirând pe foi numeroase rânduri ce alcătuiau o simplă descrie a sufletului, din care reuşeau lucruri minunate, sentimente şi trăiri, frământările ce erau în număr destul de mare.

O altă parte dintre acei studenţi au ales să-şi picteze propriul suflet, desenând un câmp cu mii de flori ce reprezentau fie o dorinţă, un vis, o pasiune un talent, o speranţa, o împlinire. Pe acele tablouri mai era pictat cerul în toate posturile lui la un loc; într-o parte era senin şi soarele strălucea şi reprezenta fericirea acelui student. Într-o altă parte cerul era puţin înnourat descriind lupta interioară a fiecăruia dintre noi, luptă ce să dă între bine şi rău. În ultima parte cerul s-a întunecat aşa de tare, încât se vedea că o furtună a intrat în joc şi a făcut ravagii, aşa cum intră dezamăgirea tristeţea, revolta, răzbunarea în sufletul omului şi îl doboară neputând să se mai ridice.

Rămase doar o singură studentă care încă nu își prezentase tema. Profesorul aştepta cu nerăbdare să vadă dacă măcar ea va veni cu un obiect. Şi aşa a fost. Fata avea doar un simplu bec în mână şi profesorul uşor nedumerit a întrebat-o ce avea de gând să facă cu acel obiect oarecum nesemnificativ.

Ea a răspuns că îşi vede sufletul ca pe un bec. Afirmaţia ei a stârnit rumoare în sală și curiozitatea profesorului. Studenta a început să-şi descrie sufletul cu ajutorul becului, spunând că în fiecare suflet există o conexiune cu universul, cea care îl pune în legătură pe om cu ceilalţi şi mai ales cu Dumnezeu. Aşa cum un bec nu are cum să funcţioneze fără a fi conectat la sursele de curent electric, aşa şi sufletul ei ar fi fără viaţă dacă nu mai avea această conexiune care provine de la cei din jur, fără iubirea colegilor şi celor dragi şi mai ales fără conexiunea cu Dumnezeu. Ea le-a spus că sufletul omului nu ar mai străluci, s-ar pierde într-o singură secundă intre miile de becuri stinse, dacă nu ar exista filamentul pe care se face conexiunea cu Iubirea.

Profesorul a mai adăugat doar o singură afirmaţie: ¨Fără lumina sufletească aceste descrieri şi desene nu aveau cum să fie realizabile. Lumina din suflet ne dezvăluie adevăruri pe care altfel nu am ştii să le spunem¨.