Arhivă categorie Glasul Sufletului

Trecutul e un joc închis, jucat până la ultima carte și indiferent dacă ai câștigat sau ai pierdut, el va rămâne neschimbat. E acea parte din noi care ne învață cum să ne acceptăm așa cum suntem, dar ne dă ocazia să învățăm din greșelile noastre și șansa de a evolua.

Greșelile trecutului ne sunt propriile lecții care ne fac să fim mai blânzi cu noi înșine, să ne mai dăm o nouă șansă de a deveni mai atenți cu deciziile pe care va urma să le luăm și șansa să apreciem mai mult persoanele dragi din prezentul nostru.

Trecutul este o stare de nostalgie, el ne trage înapoi, acolo unde ne-am născut, acolo unde am primit, am descoperit cea mai pură iubire alături de părinți și am rostit primele cuvinte.

Trecutul îți face legătura cu acele clipe frumoase în care ai simțit fluturași în stomac, la prima îmbrățișare ce ți-a pus sângele să fugă prin vene, moment de care îți vei aminti cu drag iar și iar.

Trecutul poate avea părți pozitive sau negative care te vor urma pe parcursul vieții, dar depinde doar de tine cum vei știi să le iei în considerare. De exemplu: un eșec poate fi constructiv ajutându-te să-ți dai seama unde ai greșit, cum ar fi trebuit să acționezi într-o anumită situație, dar mai ales să înțelegi că reținerea de sine poate fi cea mai înțeleaptă decizie.

A fi reținut nu este o dovadă de lașitate, ba dimpotrivă poate fi o dorință să-ți clădești o relație cu cineva pe termen îndelungat. Sau când pornești spre îndeplinirea a unui vis, faci pași mici dar siguri și bine gândiți.

Un eșec din trecut de asemenea te poate distruge, dacă nu ai forța necesară să treci peste el, te poate transforma într-un om în care zace în el multă frustrare, urmată de ură.

Evident pentru a ști cum să gestionezi un eșec, trebuie să ai la bază credința în Dumnezeu; doar prin El poţi vedea în tot ceea ce ți-a întâmplat fiind o parte din evoluția ta.

Încă un lucru esențial din punctul meu de vedere, e să încetăm să mai trăim în trecut. Trecutul va rămâne veșnic trecut, nu putem să-l readucem în prezentul nostru.

A nu știu câta oară natura îmi oferă încă o lecție. Aceasta este că mereu va fi loc pentru nou început.

Este prima oară când mă întreb în ce anotimp Dumnezeu a creat lumea, lucru care mă face să stau și să meditez. Ar fi fost posibil să fie Vara, când toate roadele pământului sunt deja în proces de formare? Deși nu sună ca un început pentru că lipsește startul din această ecuație.

Să fi fost Toamna, anotimpul ales de El pentru creație, când vița de vie mândra așteaptă să-i fie culese roadele? În acel moment este vorba despre un deznodământ, de un fapt împlinit, nicidecum de un început.

Oare să fi fost Iarna cea aleasă dintre toate? Ar putea fi o planșă perfectă pentru un pictor, ca să creeze tabloul unui început. Da, m-ar face să cred că Dumnezeu și-a pus condeiul pe albul zăpezii și a început contureze natura. Dar El nu doar a pictat-o, ci i-a dat viață,. Iar în perioada iernii toată natura este amorțită, totul pare mort, deci nu avea cum să fie aleasă pentru un început.

Însă privesc la un buchet de zambile roze, așezate într-o vază pe biroul meu și fără să mă pot abține, mă las învăluită de parfumul lor, care mă duce cu gândul la un peisaj de primăvară. Pe măsură ce inspir acest parfum, mă imaginez un fluture alb ce zboară peste un câmp de flori colorate, zăresc și copaci înfloriți, crengile se umbresc în iarbă de un verde crud. Îmi mișc aripile încet, deoarece îmi doresc să admir fiecare floare scăldată în razele blânde ale soarelui, simt cum adierea ușoară de vânt se joacă cu mine împingându-mă într-o parte, parcă ar vrea să dansăm împreună. Ascult ciripitul suav al păsărilor care răsună peste tot pământul și prin cântecul lor transmit acel mesaj al unui început și în acel moment zâmbesc pentru că primesc răspunsul la întrebarea mea.

Primăvara este mereu un nou început, când fiecare insectă, floare, copac, fir de iarbă primește o nouă șansă la viață. Acest anotimp a fost începutul creației, în care Dumnezeu a suflat duh din duhul Lui peste întregul univers aducându-l la viața și din dragoste pentru noi ne-a lăsat Primăvara ca pe un semn divin. Acela este că mereu va exista o nouă șansă de a lua-o din nou de la capăt oricând, așa cum o face natura în fiecare an.

Vă doresc o primăvara cu mult soare în suflet și  orice dorință de a voastră să fie pusă într-un ghiveci a speranței în care să rodească.

Poate că nu sunt cea mai potrivită persoană să vorbesc despre dragostea dintre el și ea, având în vedere că până acum nu am avut nicio relație. Dar trebuie să recunosc, că uneori am simțit acei fluturași în așa fel încât să-mi dau seama că iubirea este cel mai pur sentiment.

Iubirea este ca un foc de tabără lângă care ai sta nopți la rând doar ca să-l privești, să simți căldura lui și să asculți glasul persoanei iubite,. Dar ar fi suficient o clipă de neatenție, ca o adie de vânt să-l împrăştie, creând un dezastru.

În momentul în care te îndrăgostești te simți ușor ca un fulg, simți că fiecare pas de al tău face parte dintr-un vals și conștient sau inconștient te gândești mereu la acea persoană dragă, chiar și atunci când dormi.

Iubirea te liniștește, te face să-ți dorești să devii o bucurie pentru cel pe care îl porți în suflet, în gândurile tale, așa încât ai fi în stare de orice, doar să-l vezi zâmbând.

După un timp începi să-l descoperi pe acel om, astfel ajungi să-l îndrăgești din ce in ce mai tare și să-i accepți defectele.

Iubirea este cea mai înaltă lecție de acceptare, efectiv te face să vezi dincolo de defecte unui om. De dragul lui, îl accepți, așa cum este. Nu-ți mai pasă de felul cum arată și nu te poți abține să nu-l iubești.

Însă dacă nu ai grijă de iubirea pe care o primești și mai mult, dacă minți, dacă devii indiferent. Cu siguranță vei fi cel mai urât om de pe pământ, poate pentru un timp sau poate o viață întreagă.

Cel puțin eu aș prefera, să simt durerea unui adevăr, decât să fiu mințită. Asta pentru că știu, că iubirea se oferă, nu se cerșește. Iar acest lucru mi-ar da puterea, să-l las pe om să fie liber.

Iubirea nu a ținut și nici nu va ține cont niciodată de felul cum arăți, ce studii ai, nici de ce religie ai, de câți bani ai, dacă ești sănătos sau nu, nici de distanța existentă. Asta v-o  spun din propria experiență.

Dragostea nu se sărbătorește doar de două ori pe an, ci în fiecare zi, în momentul în care îți privești persoana iubită sau când un gând de al tău fuge la ea.

Doar o singură dată în viață ne este dat să ne îndrăgostim cu adevărat, restul sunt iubiri de o vară.

Aş vrea să fiu o picătură de ploaie, să mă lupt până la epuizare, ca să nu mă desprins din braţele pufoase al nourului, Să fiu ca un copil gingaş care plânge după iubita lui mama. Deşi până la urmă tot aş cădea pentru că aşa mi-ar fi fost menirea mea, să pornesc marea aventură.

Aş învăţa să zbor frumos prin văzduh, aş prinde gustul libertăţi devenind tot mai încrezătoare în proprile mele forţe.

Să fiu picura cea mai jucăuşă, dintre toate zburând dinspre mări şi țări, aş vedea lumea întreagă, frumoasele florii care au crescut datorită strămoşilor mei de demult care la fel ca mine au avut același dar de a zbura.

Aş fedona mii de melodii punându-le în ritmul zborului meu, mi-aş cânta bucuria, tristeţea şi iubirea. M-aş îndrăgosti de un prea frumos păr de care numai eu să ştiu de existenţa lui, am face mii de dansuri împreună, aş sta în braţele lui până la ultima clipa în care el s-ar îndrepta către cer iar eu către pământ şi la despărţirea noastră să zâmbim unui altului având sentimentul a unei iubiri împlinite. Apoi mi-aş continua marea mea călătorie să întâlnesc păsările, fluturaşi, să aud glasurile suave copiilor jucându-se prin ploaia calde de vară.

Iar la sfârşitul acestei călătorii a mea să mă odihnesc la umbra unui trandafir alb şi lumina soarelui să se oglindească în picătură de ploaie pe care voi fi și să mă transform într-o culoare din curcubeu care va sta mândru pe înaltul cer.

Visul este acea parte suavă din mine, punctul care îmi oferă posibilitatea de a mă elibera de orice greutate. El mă face să devin pentru câteva minute ceea ce mi-aș dori să fiu cu adevărat și mă ajută să ating cele mai înalte dorințe fără ca să fiu oprită.

Visul e locul unde îmi pot întinde aripile și să zbor acolo unde nu voi ajunge niciodată în viața reală. Este o fereastră care se deschide spre tărâmul a unei povești de dragoste, unde te întâlnesc pe tine, om minunat și frumos, care ești versurile iubirii mele.
Împreună fugim spre acel loc știut doar de noi doi, unde fiecare sentiment de al nostru își dezvăluie cele mai adânci taine. Șoaptele tale îmi duc sufletul lângă sufletul tău, topindu-se încet încet, până când devin doar unul și același.

Mă atingi cu privirea ta ca de cer și blândă în care îmi oglindesc toată fericirea mea trăită cu tine.

Tu ești cel din întâi vis care îmi transformă sângele în scântei de foc, mă alinți ușor cu fiecare atingere de a ta și mă iei în brațele tale ca pe un copil dornic să se simte protejat. În vis ne împreunăm mâinile și totul din jur devine universul nostru.

Tu mă rogi să mai stau, dar eu, printre lacrimi îți șoptesc că noi suntem doar un vis ce durează câteva zeci de secunde. Mă despart de tine așa cum și  picăturile de ploaie se despart de nori.

Tu ești ultimul meu vis pe care îl voi lua cu mine și dincolo de moarte.

Iertarea este o acţiune şi nu doar un cuvânt sau un simplu verb. Ea are nevoie de fapte şi de lepădarea orgoliului din noi. Iertarea e o virtute.

Suntem tentaţi să fugim de a ne cere iertare ca să nu ne înjosim; din prea mult orgoliu care zace în noi, ne este greu să recunoaştem că am greşit şi dorim să ne mascăm greşelile prin diferinţe mijloace. Nu ne asumăm faptele şi gesturile cu care provocăm răni celor dragi sau celor cu care intrăm în contact, ne menţinem cu tărie părerea noastră. Ba mai mult acţionam uneori persistând cu acea greşeală, făcând că rănile să fie şi mai adânci, deşi ne numim creştini. Mergem la biserică regulat, dorim să fim văzuţi ca oameni care trăiesc onest, care sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu sau cel puţin asta e impresia pe care dorim să o lăsăm atunci când ne aflăm în biserică.

Dar oare câţi dintre noi ne cerem iertare sau iertăm din toată fiinţa noastră înainte de a ne porni spre biserică? Dacă în drumul nostru spre biserica ne apare o persoană care ne-a greşit, o evităm trecând pe cealaltă parte a drumului, numai să nu dăm ochii cu ea, lăsând astfel ura să-şi facă loc în sufletul nostru, fără a încerca să schimbăm ceva.

Atunci întreb şi mă întreb şi pe mine: Oare prin atitudinea asta ce o avea pentru fraţii noştri, nu ne asemănăm cu fariseii şi cărturarii care l-au dat la moarte pe Hristos?

Dacă stăm puţin să medităm la acele cuvinte din rugăciunea Tatăl Nostru pe care o spunem zilnic. Dacă ne oprim un pic la ¨şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri¨, ne-am da seama că prin aceste cuvinte ne asumăm poate cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea un om, propria noastră evaluare când vom sta la Dreapta Judecată pe care o vom avea la sfârşitul vieţii, să fim iertaţi la fel cum şi noi iertăm pe frații noștri. Deci, doar prin iertare putem să ne rezervăm un loc în Cer.

Putem noi avea toate celelalte virtuţi care ne înfrumuseţează viaţa şi o face să fie plăcută Lui. Dar dacă lăsam orgoliul să ne acapareze inima până la punctul în care puterea de a ne smeri cerându-ne iertare celor cărora le-am greşit si  lui Dumnezeu dispare, totul e pierdut. De ce? Pentru că nu putem intra pe poarta Raiului fără a primi şi dărui iertare.

O altă atitudine pe care noi o punem în aplicare, este aceea de a corecta pe cineva prin faptul că îi dăm şansa de a-şi da seama unde a greşit şi posibilitatea de a face el primul pas pentru împăcare, ceea ce nu este ceva rău dacă o facem cu gând curat şi fără nici o urmă de mândrie. Dar în puţine cazuri se găseşte o astfel de atitudine. În cele mai multe cazuri iertarea nu există, nu mai are loc în sufletele noastre pline de eu, ne complăcem în starea de victimă ce trebuie să reacţioneze la fel de urât ca cel care ne-a greşit, având senzaţia că aşa vom depăşi mai uşor acel episod, cuvânt, care ne-a rănit.

Să ne eliberăm sufletele de orgoliu, să-I cerem lui Dumnezeu acea putere de a ne vedea imperfecţiunile şi greşelile şi astfel să putem cere şi dărui iertare, astfel vom fi mult mai aproape de El.,

Să te lași purtat de dor ar putea să fie o adevărată aventură și posibil foarte riscantă deoarece odată ce te-ai pornit pe acest meleag, nu se mai știe dacă mai există drum de întoarcere. Dorul își face apariția în acele momente de singurătate, atunci când nu mai poți fugi de amintiri pe care încerci să le ascunzi în sufletul tău sau mai bine spus în mintea ta. O amintire însoțită de un puternic dor în care se zăbovește prea mult timp fără a încerca s-o îndepărteze în așa fel încât să se simtă o oarecare detașare de acel dor, se poate să se ajungă la o stare de deznădejde.

Toate vor fi la timpul trecut chiar și momentul de față, locurile în care suntem acum, oameni de lângă noi, chiar și noi vom dispărea de pe acest pământ, dar nu înainte de a lăsa în urma noastră o amintire și un dor.

Dorul este reprezentat de un loc, de o persoană sau de un sentiment.

Dorul de casă părintească în care am trăit cele mai frumoase clipe ale copilăriei, e locul unde am făcut primii pași, locul unde părinții ne-au insuflat cele mai bune învățături, care au avut un rol foarte important în formarea noastră.  Dar mai ales dorul de acel loc, unde făceam sute de pozne și tot de atâtea ori am fost iertați.

Dorul de părinți și de brațele lor, locul preferat al oricărui copil, în care găseam mereu tot ce căutam simțindu-ne în siguranţă și iubiți

Dorul de cea mai dragă fiinţă pe care o purtăm în amintirea noastră cu dragoste și dor care și-au pus amprenta peste întreaga noastră viață.

Sunt momente când ești cuprins atât de tare dor, încât ai fi în stare de orice numai să retrăiești o clipă din trecut, să revezi locul drag și s-o mai îmbrăţişezi pe persoana cea mult iubită.

Amintirile ne fac legătura cu trecutul, iar dorul selectează cele mai frumoase momente din viața noastră. El își face apariția în suflet doar atunci când în minte avem o imagine în care am fost fericiți.

Cel mai minunat lucrul ar fi ca în urma noastră să lăsăm un praf de dor, deoarece prin asta s-ar dovedi că am reușit să construim o amintire frumoasă și de neuitat.

1. Cineva odată m-a întrebat, dacă am un moment special, care să mă captiveze în așa fel încât să mă las desprinsă de realitate și să mă duc într-o altă lume. Eu i-am răspuns, că pentru mine cititul este ca o evadare, nu doar din lume, ci din mine, deși cartea este o simplă lectură, cum mulți oameni o consideră și un mijloc de a îți îmbunătăți cunoştinţele. Dar pentru mine cartea înseamnă o tovarășă de drum, împreună călătorim prin trecut, prezent și viitor.

O așez pe brațele mele, în timp ce stau în fotoliu meu de lângă șemineu, a cărui flăcări roșiatice ne luminează fiecare potecă din călătoria noastră. Încă de la prima filă, mă transform în personajul principal, mă descopăr printre rândurile ei, devin o femeie foarte frumoasă, cu părul blond sau brunet, înaltă, a cărui trup suplu și delicat este acoperit într-o rochie elegantă. Sunt o luptătoare hotărâtă care își dă și ultimul strop de putere ca să biruiască râul.
Călătorim în trecut, printre amintiri și descopăr cine am fost. Fac cunoștință și povestesc în același timp propriul meu trecut, ducându-mă la locul natal unde a început povestea mea. Trăiesc sentimente unui copil, bucuria și întristarea lui. Alerg hoinar peste câmpuri înverzite sau prin troiene de zăpadă și simt cum gerul aprig îmi preface sângele în gheață.
Cu fiecare filă citită, mă transform într-o fetișcană a cărui suflet începe să fie cuprins de noi emoții. Simt cum mă îndrăgostesc de prințul viselor mele, inima mea o ia din loc, atunci când îl întâlnesc pentru prima oară. Îmi trăiesc din plin fiecare clipă de iubire alături de alesul sufletului meu, râzând și mă alint la pieptul lui cel puternic.
Strâng din dinți, la acele capitolele când mă simt lipsită de orice speranță și sentimentele de învingere nu întârzie să-și facă apariția.
Uneori, tovarășa mea, dă timpul înainte și mă transformă într-o bătrânică cu umerii aplecați sub povara anilor ei. Într-o bunică care își sfătuiește nepotul cu glasul ei blând și dulce, inspirându-se din propria viață. Stau lângă soba mea învechită și adorm încet, încet depărând pentru a mia oară firul vieții.
Alteori, cartea de pe brațele mele, se joacă cu mine, mă deghizează într-un bărbat musculos, înalt, brunet cu ochii albaștri. Într-un învingător care nimeni și nimic nu-i poate sta în calea voinței lui.

Așa petrecem noi două serile, până când eu adorm și cartea mă însoțește pe aripile unui vis.

Eu sunt întregul univers, tot ce te înconjoară, sunt zorile zilei şi căderea serii. Prin Mine munții se înalță, parcă vor să ajungă până la tronul Meu și dealurile la porunca mea dănd roade bogate.

Eu sunt cel care mă joc cu norii și îi modelez în mii de forme misterioase, lăsându-te pe tine să-ți pui imaginația la încercare. Prin tunete Eu îți vorbesc ca un tată ce îi îndrumă copilul spre calea cea dreaptă și prin fulgere îți zâmbesc scumpul meu copil. Eu te protejez prin înțelepciunea pe care ți-o insuflu când te apuci de construcția propriul tău cămin și tot
Eu îl binecuvântez cu toate lucrurile care îți sunt de folos.

Îți dau puterea Mea de a crea o nouă viață dintr-o celulă din tine și darul de a îți ține în brațe făptura micuță a creației tale.

Dragul meu copil, Eu sunt cu tine ca să te încălzesc printr-o rază de soare, atunci când te simți cuprins de răceala acestei lumi. Prin firul ierbii de sub tălpile tale care te gâdilă, Eu te fac să zâmbești și prin mii de flori îți arăt cât de frumos ești. Eu îți ofer frunza îngălbenită ca un semn a vieții tale; precum ea se desprinde de pe ramura copacului și cade lin pe pământ, tot așa sufletul tău se va dezlipi de trup lăsându-l să cadă la pământ și el va veni la Mine.

Eu sunt mereu la ușa inimii tale și bat în speranța că într-o zi mă vei auzi și mă vei invita să colaborăm împreună la îndeplinirea misiunilor și dorințelor tale

Doua gânduri într-o zi s-au contrazis, unul era gândul negativ iar celălalt era cel pozitiv.
Gândul pozitiv vine la cel negativ și îl treabă:
– De ce ai o haină așa de întunecată și pe chipul tău se vede atâta tristețe?
Gândul negativ începe să râdă:
– De mine spui, nu te uiți la tine că ești îmbrăcat într-o haină albă strălucitoare, dar ești de fapt o minciună și o speranță fără rost. Măcar haina mea arată realitatea așa cum este ea.
– Dar haina mea pare că ar fi o rază de lumină într-un colț de suflet ce îl face să se mai odihnească după atâta zbucium plin de griji și de nevoi pe care le faci să fie simțită prezența
– Alo, ai uitat cine sunt, ai uitat că eu mă îndrept spre realitate și prin ceea sunt îl face pe acel suflet să vadă viața exact cum e ea.
– Da, ai dreptate. Trebuie să fim mereu și mereu mărturii și realişti, dar tu uiți că și eu sunt un gând real la fel ca tine.
– Of frate, ce comic ești. Da, tu parcă ești un magician cu pălăria lui cea magică face să fie roz totul. Însă ai uitat că la un moment dat ți-ai încercat puterea cu mine spunând că va fi bine și că mâine urmează o zi frumoasă, dar oricum acel suflet nu te-a ascultat. M-a ales pe mine ca și gând real, nu o minciună așa cum ești tu.
– De ce mă faci minciunos, nu ți-am spus că și eu sunt real? Eu sunt însuşi pacea, iubirea, prin haina mea ochii se bucură de fiecare lucru mărunt, ei privesc furtuna vieții ca pe o binecuvântare, care îl face pe om să devină un războinic neînfricat.
– Da, da, auzi la el războinic neînfricat. E clar că ai luat-o razna complet. Apropo că tot ai adus vorba de iubire, vreau să lămurim un lucru. Eu pe iubire o fac să fie o certitudine, ceva pur adevărat, unde nu există nici o urmă de îndoiala, dacă ea este, este, dacă nu, nu este.
Atunci gândul pozitiv privește zâmbind la cel negativ și îl spune:
– Fratele meu drag, după cum se vede noi degeaba ne contrazicem, pentru că tu și eu suntem ca niște greutăți de pe balanța unui cântar. Așa cum două greutăți fac ca o balanță să se mențină în echilibrul, așa și noi îl facem pe om să se mențină între realitate și speranță.