Arhivă categorie Intâmplări reale

deLoredana

Cea mai plăcută senzație pe care o simt atunci când merg

Orice om își dorește să fie fericit, un lucru firesc, pentru că fiecare dintre noi ne dorim asta. Nimeni nu își dorește să sufere sau să aibă probleme, dar de multe ori ne plângem că avem o viața plictisitoare, fără a ne da seama cât de fericiți suntem pentru că lângă noi îi avem pe cei dragi sau să ne bucurăm de simplu fapt că suntem suntem sănătoși.. Îi tot aud pe cei din jur că le greu că meargă la serviciu, că stau mult în picioare și ar vrea să fie în fiecare zi weekend, dar vă pot spune cu mâna pe inimă că nu știu ce își doresc.

În primul rând fericirea e dimineața când deschizi fereastra și razele soarelui pătrund în casa ta, e acea aromă de cafea pe care mulți o beau în timp ce se pregătesc să plece la serviciu. De exemplu, mulți oameni din cauza a diferitelor probleme de sănătate, nu vor avea niciodată parte de asemenea fericire care pentru unii înseamă un fort și atât. Unii se plâng că aleargă toată ziua și că îi dor picioarele dar alți ar da orice ca să fac un pas , să simtă pământul sub picioare, să facă bătături de la mers pe jos, însă pentru mulți dintre ei va rămâne doar un vis.
După părerea mea nu există o senzație mai faină decât să mergi pe stradă pe propriile tale picioare, să simți vântul cum te îmbrățișează, să calci într-o baltă, să-ți iasă porumbei în cale. E o senzație de care mă pot bucura, dar pentru a ajunge să merg cu un cadru a fost nevoie să muncesc foarte mult, să am încredere că într-o zi se va întâmpla o minune.

Cum am luptat cu dizabilitatea

Așa a fost să fie ca eu să mă nasc cu tetrapareză spastică care avea să devină inamicul meu numărul unu. E o dizabilitate care îți afectează picioarele și mâinile, ele nu se vor mișca niciodată normal, însă prin tot felul de terapii și gimnastică vor ajunge să răspundă la anumite comenzi pe care le face creierul. De mică mama mea căruia îi sunt foarte recunoscătoare, a făcut tot ce a putut pentru ca eu să fac progrese. Mergea cu mine la gimnastică, pe la diferiți medici, însă era imediat după revoluție și nu se prea știa ce anume ar trebui făcut în asemenea cazuri.
Atunci mama a fost nevoită să caute singură soluții, pentru că știa că nu vor fi suficient doar câteva ore de gimnastică pe săptămână pe care le făceam. A început să-mi dea vitamine pentru a mă întări. Acasă mi-a făcut un spalier din lemn, lung cât sufrageria unde mergeam zilnic timp ce ea îmi spunea să-mi pun toată talpa pe sol, deoarece eu pășeam pe vârfuri.
La un moment dat mi-a cumpărat o tricicletă pe care a adaptat-o pentru mine, tata a făcut un spătar și l-a prins de scaun că altfel fără, el cădeam de pe ea. Încet încet am învățat să merg pe acea tricicletă, iar în timp ce mă bucuram de ieșire cu bicicleta mea șmecheră, îmi formam și mușchii de la picioare și îmi reduceam din spasticitate astfel că orice mișcare pe care o făceam devenea mai ușoară.
A fost o muncă grea pentru că nimeni nu ne spunea ce program de recuperare aș fi avut nevoie. Însă e de ajuns să te străduiești, să ai încredere că într-o zi vei reuși și Dumnezeu îți vine în ajutor prin oameni Săi, așa cum s-a întâmplat în viața mea.

Mesagerul Lui Dumnezeu

Când aveam 12 ani Dumnezeu mi-a trimis un mesager de-a Lui ca să-mi ofere tot ce aveam eu nevoie pentru a face progrese, să-mi arate că pot mai mult decât credeam și să-mi văd unul dintre visuri îndeplinite. Este vorba de o olandeză care prin 2002 a înființat în Iași un centru de zi ”Ancora,,. Eu am avut fericirea să mă număr printre beneficiari. La acest centru mi s-a oferit totul pe tavă, tot ce a trebuit să fac a fost să muncesc și să-mi dau silința ca progresul meu să fie cât mai mare, dar deja eram formată în felul asta așa mi-a fost ușor.
La Ancora am făcut recuperare cu specialiști din Olanda care veneau periodic în România și lucrau cu noi copii dar în același timp le arătau angajaților de la centru metodele noi, astfel că tot ce făceau ei avea continuitate. Metode care au dat roade la fiecare copil de acolo, fiecare dintre ei progresa. Îmi amintesc că nu puteam să-mi țin capul drept și fratele meu mai mare îmi spunea să-l ridic, dar după un an de mers la centru el a observat că stăteam dreaptă. Apoi la 14 ani într-o zi eram acasă, singură în cameră ascultam muzică și la un moment dat m-am ridicat, pentru că am simțit echilibru și putere în picioare am făcut primi mei pași singură fără să mă sprijin de nimic. În acea clipă am simțit o bucurie, parcă pluteam, îmi imaginam cum Dumnezeu zâmbește, era colo lângă mine și mă ținea de mână, a fost o senzație unică pe care nu o voi uita niciodată.

Cum am ajuns să merg

Când am povestit la centru despre ceea ce am făcut, mi s-a spus că voi putea și mai mult, dacă mă țin de treabă. De atunci am început să merg singură prin casă în fiecare seară, mama stătea în spatele meu pentru mă mai dezechilibram și exista riscul să cad. Așa încet cu încetul datorită exercițiilor pe care le făceam de la fundație și ce mai făceam acasă am reușit să merg din ce în ce mai bine, până când am ajuns să merg cu un cadru fără să mai fie nevoie să stea cineva lângă mine.
Fundația Ancora mi-a oferit a doua șansă, mi-a arătat că și pentru mine viața poate fi frumoasă, iar de la acei specialiști am învățat că pentru orice problemă există o soluție dar trebuie să o caut. Aici am făcut și logopedie, acum familia reușește să mă înțeleagă ce spun, dar pentru persoanele care nu sunt obișnuite cu mine le e mai greu și am fost învățată să comunic prin scris. Acum am nevoie de tabletă ca să port o conversație fără nicio problemă cu oricine. Mă bucur de toate progresele mele pe care le-am făcut de-a lungul anilor, că ies la plimbare cu un cadru super care e foarte ușor de manevrat încât am senzația că merg fără să mă sprijin de nimic.

O senzație plăcută

Așa am aflat eu cum e durerea de picioare, e cea mai plăcută durere pe care mă bucur că o simt și mi-aș dori să o simtă fiecare om. Deci cei care simț dureri de picioare după o zi au un motiv de bucurie sau în timp ce aleargă dintr-un loc în altul să zâmbească, pentru că ei trăiesc o senzație plăcută, ce mulți doar visează la ea. Nu uitați că a fi sănătos e o binecuvântare.
Voi cei care sunteți în situația mea să nu renunțați niciodată să luptați, munciți pentru a putea mânca, a bea o cană cu apă singuri, munciți pentru a vă descurca cât mai mult și ajungeți să fiți independenți. Să aveți încredere în Dumnezeu și în voi pentru că totul e posibil.

Să aveți grijă de voi și să vă bucurați de binecuvântările din viața voastră!

deLoredana

O seară magică

 

 

„Vine, vine Moș Nicolae, hai să-mi dau ghetele cu cremă”.  Cu acest gând mă trezeam în fiecare an în ajun de Sfântul Nicolae. Mă văd și acum parcă printr-o amintire tot mai îndepărtată, foarte emoționată cum eram cu mânuțele mele mici și stângace care își pregătea ghetele murdărindu-se toată cu acea cremă neagră.

Cu multă atenție le curățam și papucii fraților mei. Greutatea bocancilor tatălui îmi dădea mari bătăi de cap, pentru că erau cei mai greu de aranjat. Cizmele mamei erau cele mai elegante din lumea mea mică.

După ce hărnicuța de mine termina de struit toți papucii care păreau ca și noi, urma etapa cea mai plăcută mie, aranjatul lor. În șir lângă cuierul de pe hol, îi aranjam cu multă grijă încălțămintele de iarnă, le puneam mai întâi pe ale tatei, urmate de ale mamei, apoi respectam vârsta dintre noi frații și încheiam șirul cu acei papucei ca de păpușă ale surorii mele cea mai mici.

Încă de la început serii magice inima mea de copil începea să bată mai cu putere și emoțiile nu întârziau să apară dându-mi senzația de gol în stomac. Stăteam cu toți în bucătărie unde era mai cald și cu drag ascultam poveștile pe care mama ni le spunea ca în fiecare seară. Dar noi nerăbdători și cu sufletul la gură, ciuleam urechile să auzim când vine Moșul. Uneori era o alarmă falsă provocată de zgomotul motorului de la frigider care se pornea, dar alteori chiar era Moșul.

Nu voi uita niciodată acea bucurie inocentă pe care o simțeam atunci când vedeam papucii plin de dulciuri și chiar uneori găseam câte o jucărie, probabil în anii când eram mai cuminți. Dulciurile erau cele mai bune din lume, le savuram cu mare poftă și eram fericiți pentru că știam că de atunci începea cea mai frumoasă perioadă din an, urmau,concerte de colinde, mersul cu colindul.

Așa venea an de an Moș Nicolae și chiar dacă uneori se întâmpla să mai întârzie sau ne aducea doar câteva bomboane de ciocolată și câteva fructe, nu s-a întâmplat în nici un an să nu vină la noi.
Dacă aș putea să mă reîntorc în trecut timp de o lună, aș alege perioada sărbătorilor de iarnă. Să mai retrăiesc bucuria și emoțiile Crăciunului de altă dată, împreună cu frații mei să mai împodobim bradul înalt cât casa și mama să facă ieslea din paie a pruncului Iisus.

 

deLoredana

Noi orizonturi

 

Era una dintre acele zile când totul mi se părea lipsit de sens și sufletul îmi era îndurerat în așa fel încât  simțeam cum respirația îmi devenea din ce în ce mai grea și gândurile negative  începeau să apară în minte fără a le mai putea controla.

În acea stare nu am mai putut face nimic altceva decât să mă așez pe un fotoliu în timp ce ascultam muzică clasică și  să-mi las lacrimile să curgă în voie pentru a îmi alina  durerea, până când am adormit.

Scufundată într-un somn profund, am visat  că mă plimbam pe o alee dintr-un parc unde era plantați trandafiri de toate culorile,  care emanau un  parfum ce mă învăluiau și pe măsură ce înaintam îl simțeam tot mai puternic. Era o dimineață  răcoroasă, pe cer erau câțiva nori după care din când în când soarele se ascundea. Simțeam adierea rece a vântului pe șira spinării, așa încât m-am încheiat la toți nasturi de la pardesiu.

Mergeam cu pași mărunți pe acea alee pavată, dar la un moment dat pe o bancă de culoarea cireșului zăresc  un carnețel deschis și un pix. M-am uitat în jur să văd dacă este altcineva, dar singurele viețuitoare din preajmă erau păsările care își fredonau liniștite cântecul.

Când m-am apropriat de bancă, am observat că pe acel carnețel scrie ceva; curioasă din fire am citit primul rând care părea puțin ciudat:  ” Dacă ești binedispusă, desenează  un zâmbet”. Pe al doilea rând scria:  ” Dacă ai nevoie de ajutor lasă-mi numărul tău de telefon” . Pe ultimul rând  era scris: ” De ești îndurerată, ia pixul în mână și scrie pe acest carnețel tot ce te doare pentru că vei fi ascultată în tăcere „.

Primul meu impuls  a fost să ignor acel mesaj dornică să-mi continui plimbarea, dar imediat mi-a venit în minte întrebarea: ”Dacă totuși aș intra în acest joc, ce aș scrie. În clipa aceea toate lucrurile ce mă apăsau mi-au revenit rând pe rând în gând.

M-am așezat pe bancă luând carnețelul în mână și cu acel pix negru am început să scriu cât de mult mă durea faptul că lumea mă vedea ca pe un om care nu poate realiza nimic în viața lui, cât de singură mă simțeam  fără ca nimeni să fie lângă mine să mă asculte și fără să spună niciun cuvânt.

Am scris despre dorința de a mă elibera de frustrări, de teamă, de neîncrederea în mine și de dorința de a mă simți ușoară ca un fluture în zbor.

Îmi așterneam gândurile pe acele pagini fără a mă mai putea opri în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji de parcă voiau să curețe orice rană sufletească.

Când am scris ultima durere, mi-am dat seama cât de ușurată mă simțeam și  reamintindu-mi că de fapt eu am mai trăit acel  sentiment atunci când scriam într-un jurnal, dar renunțasem de mult la acest obicei.

După ce am închis carnețelul mi-am ridicat  privirea și fața mea era o  boltă formată din trandafiri roșii care semăna cu o fereastră deschisă spre un lac în care soarele se oglinda, pe o parte si pe alta erau niște  munți care se împreunau în spatele a unei păduri de brazi. Aveam impresia că acel peisaj face parte din sufletul meu, îl descria exact așa cum este, fiecare brad era o dorință de a mea, munții parcă mă duceau cu gândul la propriile mele sentimente și lacul era acea parte luminoasă din mine care punea în valoare calitățile mele, frumusețea mea. Am analizat foarte atentă fiecare detaliu din acel tablou  pentru că voiam să-l memorez  vizual.

La un moment dat m-am ridicat de pe bancă și am început să pășesc spre bolta din trandafiri, dar când eram foarte aproape de ea  a sunat telefonul și m-am trezit din acel vis.

La capătul celălalt  a firului am auzit vocea unei prietene întrebându-mă dacă vreau să particip la un concurs. Încă buimacă de somn i-am răspuns mecanic că mi-ar plăcea fără să-i cer nici un detaliu.

Când am închis telefonul în mintea mea au început să derulez imaginile visului exact ca un film. Așa cum nimic nu este întâmplător încercam să-mi dau seama ce mesaj ar putea avea un vis și am realizat că starea de tristețe ce o avuasem înainte de somn dispăruse. Mă simțeam mult mai ușoară, mai liniștită. Mi-am reamintit sentimentul de împlinire pe care îl trăiam atunci când scriam în jurnal și obișnuiam să-mi transform visele în povești, îmi puneam sufletul pe hârtie ca și cum erau niște note muzicale ale unei doine, mă regăseam în fiecare personaj în parte și împreună  cu ele trăiam cu intensitate emoțiile acelor acțiuni.

Din nou telefonul a sunat, de dată asta mă anunța că am primit un mesaj. L-am deschis și am văzut că este de la prietena care mă sunase mai devreme, mi-a trimis un link despre ce trebuia să scriu în articolul pentru concurs. În timp ce așteptam să se deschidă calculatorul, îmi făceam deja planul în minte cum aș putea să-l creez, dar m-am decis să mă las purtată de imaginație și în felul asta am  început să scriu. În articolul scris era vorba despre o tipă dornică de o nouă provocare care găsise site-ul unei firme ce oferea un curs de negociere la care s-a înscris, iar după ce l-a terminat a reușit să-și creeze propria afacere.

Prietena mea super încântată de felul meu de a scrie, mi-a spus că nu mă va lăsa până când voi învăța să-mi apreciez și să-mi valorific talentul.

Mereu încurajată de ea și încă de o prietenă, două ființe minunate, am început să prind încredere în mine, să pornesc mai hotărâtă ca niciodată pe acest drum frumos a creației, bucurându-mă de fiecare pas în aceasta călătorie spre sufletul meu.

Așa a apărut acest blog din dorința de a mă elibera, de a mă autodepăși șt de a dovedi lumii întregi că orice om este valoros și capabil să facă lucruri mărețe.

Îmi doresc ca persoanele care vor citi articole acestui site să se regăsească printre rândurile lor puterea de a se bucura de ei însuși  și să înțeleagă că viața este un dar  de la Dumnezeu.