Arhivă categorie Povești

deLoredana

Cum să ajungem să iubim precum îngerii

 

 

 

Suntem într-o continuă schimbare, toate lucrurile care azi înseamnă tehnologie,  mâine vor fi înlocuite  cu alte și mai performante. Stilul de  viață se schimbă de la o zi la alta, noi ne schimbăm, avem altă mentalitate față de părinții noștri, așa cum  vor avea și generațiile viitoare.  Însă e un lucru care a rămas neschimbat și anume  răutatea dintre oameni.

Această  răutate ne este transmisă  din generație în generație, iar datorită  ei au fost și sunt războaie peste războaie, încât tot pământul este pătat de sânge nevinovat. E o ură cu rădăcini puternice  și până acum  nimeni nu a îndrăznit  să spună stop, până aici i-a fost. Ea trebuie să dispară de pe fața pământului, pentru că noi am fost creați  să ne iubim uni pe alți.

Cea mai frumoasă schimbare care s-ar putea produce pe pământ, ar fi dacă omul ar ajunge să înțeleagă că nu-i folosește la nimic să facă rău și  să urască. Dar trupul aparține acestei lumi și  niciodată nu va asculta de suflet. Trupul se luptă să fie mai presus decât suflet care  nu va cunoaște moartea și odată ce se va  despărți de el va dispărea pentru totdeauna.

De curând am citit romanul ,,Quasimodo” de Alex Szollo, un scriitor și un prieten foarte drag mie, de la care învăț să iubesc precum îngeri. Atunci când mă gândesc la Alex primele cuvinte care îmi vin în minte sunt: puritate, simplitate și iubire. Sufletul lui este la fel de inocent ca al lui Quasimodo, personajului principal din această carte în care pas cu pas ne va arăta cât de simplu am putea fi în legătură  cu Dumnezeu. El ne invită să lăsăm deoparte prostul obicei de a-i judeca pe cei din jur, să încetăm să mai urâm. În această lucrare autorul vorbește despre  umanitate, cum ar trebuie să ne comportăm uni cu alți  și  pune accentul pe iubirea aproapelui.

Chiar dacă acțiunea din acest roman se petrece în 1482 la Paris, ea este cât se poate de actuală pentru că din păcate disprețul oamenilor față de acest personaj care s-a născut  tetrapareză spastică  este des întâlnit și în zilele noastre. Din cauza bolii care  i-a afectat tot corpul, inclusiv partea de vorbire părinții se leapădă  de propriu lor copil pe care lumea îl consideră un monstru, astfel el ajunge în grija unui arhidiacon. Acesta îl educă după dogmele bisericii și îi pună să se îngrijească de clopotnița care devină camera lui. La scurt  timp  Quasimodo prinde  drag de  aceste clopote și chiar dacă  acea dragoste îl va costa scump, sentimentul lui față de ele rămâne la fel.

Alex Szollo ne dă ca exemplu pe un slujitor a bisericii care pretinde că deține  adevărul dreptei credinței și că este un mesager trimis de Dumnezeu ca să îndrume  lumea spre calea cea bună. Un arhidiacon care a fost binecuvântat cu harul de-a predica Evanghelia în duh și adevăr, dar el fiind slab de înger  cade sub robia mândriei. Atunci Diavolul îl atacă foarte subtil încât acesta devină sclavul lui.

În timp ce citeam această carte am realizat că îngerul întunericului e foarte înțelept, el se agață  de gândurile bune ale omului și încearcă să le întoarcă în favoarea  lui. Apoi încet îl atrage spre el până  când acestea îi cade în plasă. Cum va face și cu acest arhidiacon pe care îl va tulbura în timpul rugăciunii, se va juca cu mintea lui în așa fel încât îl va orbi și nu va mai putea să facă diferența dintre bine și rău.

În romanul de față vom descoperi cum un preot într-o secundă poate cădea între tâlhari, tot așa un paralitic care de abia merge, vorbește, fără să audă ajunge să comunice în mod direct cu Hristos. Deși Quasimodo are o admirație aparte față de arhidiacon care l-a luat de pe stradă , i-a oferit un cămin și i-a insuflat în suflet credința,  dar cu toate astea nu-l putea înțelege. Nu-i  înțelege ura față de anumiți oameni care nu fac niciun rău, doar au un alt stil de viața. Din acel  motiv el nu va putea fi de acord cu binefăcătorul lui care i-a dat a doua șansă la viață.

Quasimodo în ciuda dizabilității și a urii venită din partea oamenilor își găsește puterea de-a ierta și merge mai departe răspunzând la ură cu iubire.  El nu doar că înțelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu ci o îndeplinește în totalitate, este în stare să-și dea viața pentru semenii săi. Prin acest personaj autorul ne dă o lecție de viață, un exemplu de iubire care nu a  cunoscut margine.

După părerea mea această carte ”Quasimodo” scrisă de Alex Szollo ar trebui să fie citită de fiecare dintre noi, pentru că este o lectură care ne poate îndruma spre o credință în duh și adevăr care ne-ar apropria mai mult de Dumnezeu. Deci vă invit cu drag să-l descoperiți pe Quasimodo și vă asigur că îl veți îndrăgi încă de la începutul poveștii lui  care vă va întări și la finalul cărții viața voastră va părea mult mai ușoară.

Alex Szollo a mai publicat până acum încă două cărți ,,Eu, Baraba” și ,,Tupeu de creștin” prin care arată că indiferent de origine, de cult, de culoarea pielii, de felul în care arătăm sau ne exprimăm avem același Dumnezeu și iubirea Lui e la fel pentru toți. Prin lucrările sale, Alex ne invită să trăim în simplitate, cât mai aproape de Dumnezeu și în armonie cu cei din jurul nostru pentru că în felul ăsta vom ajungem să iubim precum îngerii.

 

Pentru a vă fi ușor să găsiți  cartea lui Alex ,,Quasimodo” despre care v-am spus în acest articol, mai jos veți găsi link-urile care vă vor duce la ea.

www.libris.ro/quasimodo-alex-szollo 

www.carturesti.ro/carte/quasimodo/alex/szollo

 

deLoredana

Drumul spre noi

 

Într-o seară ploioasă o fată cu părul lung, despletit, cu un rucsac în spate se îndrepta grăbită spre trenul ce avea s-o ducă acasă. S-a urcat în el tocmai când acesta a pornit. Făcându-și loc printre călători a reușit să ajungă la scaunul cu numărul ce îl avea scris pe bilet și după ce s-a așezat, a început să-și caute telefonul pe care în acel moment l-a văzut pe trotuarul gării. Conștientă de faptul că nu mai putea face nimic pentru a-și recupera telefonul peste care picăturile de ploaie cădeau, a oftat încercând să-și păstreze calmul.
După câteva minute auzi denumirea stației ce urma și care îi era total necunoscută, atunci s-a uitat la ecranul care arăta traseul și a văzut că acel tren se ducea la Cluj fără să treacă prin comuna unde locuia. În acel moment a început să se agite, se întreba ce ar fi trebui să facă. Era 23.50 și dacă ar coborî la următoarea stație era nevoită să aștepte trenul de dimineață, ceea ce însemna să-și petreacă noaptea în gară, gând care o înspăimânta. Nici telefonul nu il mai avea pentru a cumpăra prin aplicației bilet pentru Cluj unde putea lua altul spre destinația dorită. Deci unica variantă era să coboare din tren.
– S-a întâmplat ceva, de ești așa de neliniștită? a întrebat-o tânărul care stătea pe scaunul din fața ei.
– Am încurcat trenul și acum trebuie să cobor, i-a răspuns ea în timp ce își punea rucsacul în spate.
– Aha, presupun că acel tren ar trebui să sosească imediat după acesta va pleca, nu?
– Nu, se pare că l-am pierdut trenul de seară. Așa că îl voi aștepta pe cel de dimineață.
– Vrei să spui că îți vei petrece toată noaptea într-o gară de la marginea unui sat?
– Se pare că nu am de ales…
Fata a tăcut când a văzut controlorul cum se apropia de ea și i-a cerut biletul, motiv pentru care s-a ridicat de pe scaun pregătită să-i explice ce îi s-a întâmplat.
– Așa îți trebuie dacă ești cu capul în nori. Ai noroc că sunt în toane bune și că te las să cobori fără să-ți dau amendă, dar data viitoare să fii mai atentă în ce tren te urci.
– Vă mulțumesc pentru înțelegere, a spus fata oftând.
Băiatul de pe celălalt scaun a urmărit-o din priviri până ce a coborât într-o gară întunecată, fără niciun felinar, nu vedea nicio bancă, totul părea atât de urât încât îi dădea fiori numai la gândul că acea fata va rămâne singură într-un asemenea loc. Printre picăturile de ploaie care se prelingeau pe geamul trenului se uita la ea îmbrăcată într-un tricou alb, tremurând de frig. A făcut câțiva pași, apoi s-a sprijinit de un stâlp, iar el parcă îi auzea inima bătând cu putere.

Peste câteva secunde s-a auzea furierul, semn că trenul o lua iar din loc lăsând în urma lui întunericul nopții și pe fata care se uita cum se îndepărta încet, până când acestea s-a transformat într-un mic punct roșu.

Rămânând singură în noapte, fata se ghemuise într-un colț a gării și începuse să-și repete în gând că nimic rău nu avea să se întâmple. Având mâinile pe genunchi, își pusese capul pe ele. Stând în acea poziție, începuseră să se gândească la lucrarea pe care o scria. Își dorea să scrie o poveste despre cea mai frumoasă aventură, în care personajele să întâmpine diferite obstacole și să găsească soluții pentru a le depăși, astfel să poată merge mai departe. Se gândise la sute de situații dificile pentru care deja avea câte o rezolvare, dar niciodată nu se întrebase ce ar face dacă ar rămâne singură în miezul nopții într-un loc pustiu.
Ploaia se opriseră iar acea liniște deveniseră tot mai grea pentru fata care începuseră să tremură de frică. Stătea nemișcată, scufundată în ale ei gânduri, când a auzit un foșnet, ca și cum prin preajmă ar fi cineva, dar își spunea că e doar o pisică sau un câine care mergea pe acolo. Era convinsă de faptul că la acea oră nimeni nu ar veni într-o gară. Însă acel sunet semăna cu niște pașii care se apropiau de ea. La un moment dat a văzut o umbră și ca să nu atragă atenție, a încercat să-și țină respirația cât de mult putea. Însă acea umbră era așa de aproape, încât a putut auzi respirația omului din fața ei.
– Hei, aici te-ai ascuns? a auzit o voce groasă.
Însă fata care tremura din toată ființa nu făcuse nicio mișcare, nu rostise niciun cuvânt, stătea nemișcată regretând faptul că coborâse din tren. Acea făptură omenească s-a aplecat, ea și-a închis ochii dorind să-i dea impresia că doarme.
– Știu că nu dormi și că doar ți-e frică să-mi răspunzi, dar stai liniștită că nu-ți voi face nimic, i-a spus el așezându-se lângă ea.
– Atunci ce vrei de la mine? l-a întrebat fata cu un tremurat în glas.
– Nimic, doar nu am putut să las o fată singură în locul ăsta, așa că am coborât și eu.
La auzul acestor cuvinte, ea și-a deschis ochii și întorcându-și capul într-o parte l-a văzut pe băiatul din tren. Stătea jos, la câțiva centimetri de ea. Rezemat de perete, cu genunchi la piept se uita la ea.
– Parcă spuneai că te duci la Cluj.
– Da și voi lua următorul tren care va fi de abia mâine seară.
– Și până atunci ce vei face?
– Acum voi sta cu tine și după, mă descurc eu.
– Nu trebuia să faci asta pentru mine, pot să-mi port singură de grijă chiar și într-un asemenea loc.
– Eu nu spun că nu te-ai fi descurcat și fără mine, dar nu era frumos din partea mea să te las singură aici unde ar putea să vină orice nebun și s-ar fi luat de tine. Așa că e mai bine să fiu și eu prin preajmă, în caz în care ai nevoie de ajutor.
– Deci vrei să spui că ești vreun super-erou?
– Nici gând, doar că totdeauna am făcut ce am simțit și acum simt să fiu aproape de tine, atâta tot.
– Ești un ciudat, adică cine s-ar fi dat jos din tren în miezul nopții doar ca să stea în gară cu o străină?
– Uite eu. Să știi că am făcut-o cu plăcere.
– Ești un nebun sau vrei ceva, dar să știi că nu vei obține nimic de la mine, îi spuse ea pe un ton hotărât.
– Ți-am spus că nu vreau nimic.
Pentru câteva minute niciunul dintre cei doi nu a mai spus nimic, amândoi se scufundaseră în liniștea nopții ascultând cântecul grierilor care mișunau prin tufișuri. Fata se uita cum norii rând pe rând treceau prin fața lunii și ca un fum de țigară se împrăștiau pe boltea întunecată a cerului, lăsând stelele să-și facă apariția.
Era o noapte cum nu a mai fost și nici nu va mai fi pentru băiatul înalt și cu niște brațe puternice ce s-a abătut din drum, ca să fie aproape de cea mai frumoasă fată pe care o întâlnise până atunci. Îi se părea că e o zeiță. Era micuță de statură, grațioasă în mișcări, degetele mâinilor ei catifelate erau lungi și subțiri ca unei pianiste. În acel moment cerul se oglindea în ochii ei, verzi, mari, pătrunzători a cărui frumusețe a fost fermecat.
– Bine măcar că s-a oprit ploaia, că altfel ne-am fi udat până la piele, spuse fata privind lunea.
– Ținând cont de căldura de ieri, ne-a prins bine un duș rece, nu?
– Asta așa e, dar nu era plăcut să fi stat toată noaptea în ploaie, cel puțin mie deja mi-e frig.
– Scuze, nu m-am gândit la asta, dar poftim pună-l pe tine. Îi dădu hanoracul negru ce îl avea pe el.
– Mersi, dar nu vreau să răcești din cauza mea. Oricum voi face câțiva pași pe aici ca să mă mai încălzesc.
În timp ce vorbea, fata se ridicase și începuse să se plimbe simțind pietricele sub tălpi. El mergând în spatele ei i-a pus hanoracul pe umeri.
– Te rog, lasă-l pe tine că tremuri toată de frig.
– Of, ce seara ciudată, toate mi-au mers pe dos și geaca am uitat să-mi iau, zise ea îmbrăcându-se cu hanoracul băiatului.
– Să înțeleg că atunci când plouă devii iritată?
– Nu, de obicei ploaia mă liniștește, dar mă refeream la faptul că mi-am pierdut telefonul, am mai și încurcat trenul, ca să vezi ce tâmpită sunt.
– Hei, asemenea lucruri îi se pot întâmpla oricui, deci stai liniștită că nu e capăt de lume.
– Și totuși mi-ar fi dorit ca toate astea să nu se întâmple.
– Știi cum se spune, nimic nu e întâmplător, toate au un scop.
– Da, așa se presupune, dar trebuie să recunoaștem că o noapte petrecută într-un loc ca ăsta întunecat nu are cum să aducă nimic bun. În plus, dacă eram mai atentă acum aș fi fost în drum spre casă. Așa că eu cred că e doar o greșeală de a mea, decât o întâmplare din care să iasă un lucru bun.
– Poate din punctul tău de vedere, îi spuse el mergând lângă ea.
– Ce vrei să spui?
– Sincer, mă bucur că am avut ocazia să ne întâlnim, adică pari o fată de treabă, cu care aș putea avea discuții interesante.
– Oh, dar ce impresie ți-am mai făcut…
– Și simt că nu m-am înșelat sau da?
– Nu știu, dar după văd, ești un tip care le știe pe toate, așa că…
– Doamne ferește! Nici gând de așa ceva.
În acel moment cei doi au ajuns la calea ferată unde fata s-a oprit, același lucru a făcut și băiatul pe care l-a auzit din spatele ei.
– Apropo, nici nu am făcut cunoștință, sunt Cătălin.
– Larisa, i-a răspuns ea întorcându-se cu fața spre el.
– Îmi pare bine de cunoștință. Deci ce spui dacă am traversa pe partea cealaltă?
– De ce?
– Ca să ne plimbăm și să vedem ce e după tufișuri alea de acolo.
– Nu e o idee rea, dar e așa de întuneric încât nu se vede mai nimic.
– Lasă asta în seama mea, hai vino.
Atunci Cătălin a aprins lanterna de la telefon și urmat de Larisa au traversat calea ferată. După acel tufiș au dat de o pădure de unde se auzeau urletul animalelor sălbatice. Ea s-a speriat, a vrut să se întoarcă înapoi dar el i-a șoptit că nu are de ce să se teme, rugând-o să-l urmeze. Înaintau încercând să nu facă prea mult zgomot. Se uitau în toate părțile pentru a se asigure că nu vor fi văzuți de niciun animal care ar fi putut să-i atace. Mergeau printre copaci, ferindu-și capul de crengi stejarilor a căror umbre se reflectau în lumina lunii. Acel peisaj îi dădea impresia Larisei că se aflau într-un scenariu de film în care erau în căutare de indici care să-i ajute să dezvăluie un mister.
Cei doi s-au uitat unul la altul și apoi și-au continuat expediția prin pădurea întunecoasă, ocolind pânzele de paiajen. Pășeau pe mușchii copacilor și veau senzația că mergeau pe un covor moale. Învăluiți de un aer umed înaintau pe cărarea pe care se juca lumina lanternei de la telefon, când dintr-o odată din spatele lor s-a auzit un urlet de urs care se apropia de ei și ca un fulger Cătălin a sărit în fața Larisei care începuse să țipe.

– Te rog nu mai țipa, că mai rău faci. Încearcă să fi cât mai calmă. Trebuie să facem în așa fel încât să-i dăm impresia că ne-a pierdut urma, i-a spus el băgând acea lumină în ochii ursului.
– Eu spun s-o luăm la fugă până ce nu se apropie mai tare de noi.
– Dacă am fugi, ar veni după noi și presupun că nu vrei să fii micul lui dejun, nu?
– O zici ca și cum toată viața am visat să fiu mâncată de un urs. Logic că vreau să ieșim vii din pădurea asta, în care m-ai adus, răspunse ea regretând că s-a luat după el.

– Deci e vina mea că acelui urs îi s-a făcut foame și ne-a găsit pe noi?
– Nu trebuia să ne aventurăm în miezul nopții într-o pădure.
– Scuze, dar după cum îți spuneam nu le știu pe toate, chiar nu mi-am dat seama că în acel loc pot fi și urși.
– Și totuși sper să știi cum vom scăpa de ăsta, care în această clipă se îndreaptă spre noi și e gata să ne înghită.
– Nu știu, însă sunt convins că vom afla împreună.
Cătălin a luat-o pe sus și s-a dat la o parte din calea ursului care era la un pas de ei. Sărând din brațele lui, Larisa a cărui inimă bătea de parcă voia să iasă din piept o apucase la fugă și pentru că a văzut că fiara sălbatică ajunse în spatele ei s-a suit într-un copac. Fără niciun gând de a renunța la pradă, ursul se pregătea s-o prindă de un picior dar a simțit cum cineva îl atingea și când s-a întors l-a văzut pe băiatul care încerca să-i distragă atenția de la fată.
Din acel copac Larisa vedea cum ursul înfuriat alerga după băiat și cum acesta încerca să găsească o cale de scăpare, dar nu era niciun una. Animalul mare și blănos urla fugind după tânărul care părea la capătul puterilor, motiv pentru care s-a prăbușit la pământ, iar fiara cu repeziciune s-a năpustit asupra lui.
În acel moment Larisa se dăduse jos din copac și cu un par în mână a alergat spre Cătălin care se lupta ursul ce își apropia dinții de gâtul lui, dar în loc să-l muște a început să urle de durere. După câteva secunde s-a ridicat în două labe luându-se după fata ce se îndrepta spre marginea păduri.
Fără să mai stea pe gânduri, Cătălin s-a ridicat și a fugit după inamicul flămând pentru a-l împiedica să-și pune ghearele pe fata mult prea fragilă ca să se lupte cu el. În acea clipă Larisa dispăruseră ca din senin și când ajunseră aproape de urs, a văzut-o cum se ținea de o creangă având picioarele în aer.
– Oh nu.
– Nu mai pot să mă țin, spuse ea în timp ce mâinile îi alunecau de pe creangă de nuc.
– Ba poți! Dă-mi mână!
– Nu pot! Fii atent că e deasupra ta.!
Atunci ursul l-a împins. Cătălin fără să mai poate să-și ține echilibru a căzut în gol luând-o și pe Larisa cu el. Ținându-se de mână cei doi pluteau în aer și se îndreptau spre o mlaștină în care s-au prăbușit în câteva secunde. Murdari pe față de noroi care le intrase în ochii și în nas. Cu mare greutate au reușit să se menține la suprafață. Aveau sentimentul că o făptură nevăzută îi trăgeau în adâncul mlaștinii. Mișcându-și cu greu brațele și picioarele înotau spre nicăieri.
– Până aici ne-a fost, a spus Larisa.
– Doar nu ai de gând să te dai bătută, adică ești prea tânără ca să…
– Da, la fel mi-aș fi spus și eu acum câteva ore, dar se pare că îngerul morții a venit să ne ia ce îi aparține.
– Auzi, decât să vorbești prostii, mai bine gândește-te la o soluție pentru a putea ajunge la mal.
– În cazul în care nu ți-ai dat seama, te anunț că suntem în mijlocul unei mlaștini și după cum vezi nu există cale de scăpare.
-Totdeauna va exista o soluție pentru orice problemă.
– Și cea mai bună ar fi fost să nu mă fi luat după tine și să fi stat liniștită în gară.
– Deci să înțeleg că în aceste moment mă înjuri?
– Doar nu vrei să te felicit pentru ideea ta genială, răspunse Larisa care se lăsa la fund dar el a prins-o de mână.
– Asta nu se va întâmpla, ai înțeles? acum ține-te de mine.
Atunci Larisa se suiseră în spatele lui așa cum îi spuseseră , apoi începuseră să împingă din picioare ajutându-l să înainteze. Cătălin se lupta pentru viața lui și al fetei cărei respirație îi mângâia ceafă. Era o senzație plăcută care l-a făcut să nu renunțe și să continue să înoate până când o va duce într-un loc unde putea fi în siguranță. Deși orice mișcare era atât de greu de făcut încât simțea cum forța mușchilor scădea de la un minut la altul, însă refuzase gândul de a renunța și mai ales s-o dezamăgească pe acea făptură cu ochii senini. Așa că înaintea încet, dar la un moment dat întrase cu picioarele într-o groapă de unde nu mai putea ieși.
– Uită-te, e ceva acolo, a auzit dintr-o odată vocea Larisei.
– Oh, pare ar fi o plută pe care ne-am putea urca. Deci, să încercăm să ajungem la ea.
Când a vrut s-o ia din loc Cătălin a simțit cum se ducea la fund fără să-și poate mișca picioarele. A dat din mâini dar tot acel efort era în zadar. La capătul puterilor, cu regret în suflet pentru că nu putea să se ține de promisiune, s-a lăsat învins de acea mlaștină ce avea să-l înghită, la fel și pe fata de care începusese s-o îndrăgească. Însă Larisa a tras aer în piept, cu oarecare teamă s-a dat jos din spatele lui și a încercat să se ducă în fața.
– Așa fată dragă, du-te la plută și ai grijă cum te sui pe ea ca să n-o pierzi, ai înțeles? o îmbărbătă Cătălin în timp ce se scufunda.
– Poate vrei să spui să avem grijă cum să ne urcăm.
– Crede-mă că mi-aș dori să fiu cu tine pe acea plută, dar mă voi scufunda aici…
– Nu te voi lăsa să faci asta. Deci prinde-mă de mânii și am să te trag după mine.
– Oh, asta ar fi o nebunie, nu vei reuși să mă scoți din groapa asta niciodată, mai rău te voi trage și pe tine în ea. Acum du-te, salvează-te!
– Nu, fără tine nu plec nicăieri, ori încercăm să ne salvăm, ori murim amândoi. Deci ce variantă alegi? îi spuse ea având brațele întinse spre el.
– Nu fă asta, te rog!
Larisa fără să țină cont de ceea ce el îi spunea, l-a apucat de încheieturile mâinilor și îl trăgea cu toată forța până când a reușit să-l scoată din acea groapă.
– Wow, nu aș fi crezut niciodată că într-o ființă atât mică și firavă așa ca tine, poate fi atâta forță, spuse Cătălin foarte mirat de putere fetei.
– Știi, esențele tari se țin în sticluțe mici.
– Dar cum nu mi-am dat seama de acest lucru mai devreme? că te-aș fi lăsat să te lupți singură cu acel urs.
– Adică, eu nu te-am lăsat aici să fii înghițit de nămolul ăsta și tu spui că trebuia să mă lupt de una singură cu o fiară, frumos din partea ta.
– Nu aș fi făcut acest lucru pentru nimic în lume, crede-mă.
– Știi ce e ciudat?
– Faptul că stăm aici și vorbim, în loc să încercăm să ieșim din această mlaștină?
– Și asta, dar cu toate că ne cunoaștem de câteva ore, totuși am senzația că te știu de ani buni.
– Exact asta simt și eu, răspunse el uimit de conexiunea pe care o simțea între ei doi.
– Ce ai spus?
– Nimic, nu am spus nimic.
Obosiți Cătălin și Larisa au făcuta o pauză de câteva minute, timp în care se uitau cum mergeau norii pe cer și din când în când zăreau câte o stea. În acea clipă el și-a îndreptat privirea spre chipul ei care era un pic murdar de noroi și cu toate astea era atât de frumos în umina lunii. Admira buzele ei subțiri de un roșu intens, gene lungi și negri, iar pielea era catifelată, așa de albă încât semăna cu un înger. Se uita la ea și își spunea în gând cât de frumoasă, cât de gingașă și delicată poate fi. În acea clipă inima lui a început să-i bate într-un ritm alert. A fost de ajuns s-o privească o clipă în ochii ca să-și dea seama că a găsit ființa pe care o căuta de atâta timp, motiv ce l-a făcut să zâmbind tocmai când ea l-a privit.

– Ce găsești atât de amuzant?  l-a întrebat în timp ce își ștergea noroiul de pe fața.
– Nimic.
– Atunci de ce râzi?
– Dar nu râd, doar că mă gândeam ce idee am putut avea, să umblăm în miezul nopții într-o pădure, răspunse el încercând să nu se uită în ochii ei.
– Ce bine era să fi fost doar atât, dar uită-te, acum suntem în mijlocul unei mlaștini.
Însă în acel moment o adiere de vând a adus pluta lângă cei doi, încât Cătălin a putut s-o prindă.
– Și uite ce avem. Deci ne suim pe ea sau mai vrei să mai înotăm în acel superb lac? a întrebat-o el zâmbind.
– Văd că-ți arde de glume, însă eu de abia aștept să fim când mai departe de nămolul ăsta, care nu doar miroase îngrozitor de îl simt și în stomac.
– Oh, mie îmi spui? deci domnișoară aveți onoarea.
În timp ce a ajutat-o să se apropie de plută i-a simțit mâna în a lui. Era rece, murdară, dar mică și subțire încât i-a fost teamă s-o strângă prea tare pentru a n-o răni. Când a reușit să ducă pluta în spatele ei, a cuprins-o de talie. Ea și-a pus mâinile în jurul gâtului lui. El a ridicat-o pe acea bucata din lemn. În brațele lui Larisa tremura, motiv pentru care începusese s-o mângâie ușor pe spate, în timp ce ea simțea cum îi bătea inima.
Minute în șir au stat unul în brațele celuilalt, privindu-se în ochi până la ivirea zorilor, atunci când ea i-a zâmbit pentru întâia oară. Pentru Cătălin zâmbetul ei era cel mai frumos răsărit de soare, era prima zi în care totul căpăta un sens, privindu-i chipul avea senzația că plutește. Îi venea să țipe de fericire pentru că în sfârșit o întâlnise pe cea la care visa de o viață. Era așa cum își imaginea, simțea că iubește și fără să știe a iubit-o din prima clipă în care a zărit-o.
O ținea în brațele lui și nu ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată. Larisa se uita la el fără clipească, fără să facă nicio mișcare. Deși nu știa nimic despre acel om care o cuprindea ușor în brațele lui puternice, îi era frică să nu-l piardă. Ar fi fost în stare de orice să-l salveze. Se oglindea în ochii lui negri în care se vedea mai frumoasă. Calmul lor o liniștea. Deodată vântul jucăuș îi dădu o șuviță de păr castaniu în ochi, lucru care o făcu să se rușineze și să-și aplece privirea încercând să se îndepărteze de Cătălin care s-a urcat pe plută.
În zori zilei pluteau pe acea bucată de lemn împinsă de vânt Cătălin în genunchi încerca să vâslească cu mâinile, în timp Larisa stătea în șezut cu picioare în nămol căuta din privit un petic de pământ. Cu viteza melcului au mers minute în șir pe mijlocul mlaștini care le dădea impresia că a înghițit tot pământul și că ei sunt singurii supraviețuitori.
– Ce dimineață frumoasă, deși se simte că va fi iar o zi fierbinte, spuse Cătălin admirând chipul fetei care era mult mai frumos în razele soarelui.
– Și cel mai rău e că nu zărim malul, așa că vom fi arși de soare și morți de sete.
– Poate într-un târziu vom dea și de capătul mlaștinii, doar trebuie să credem din toată ființa că totul se va sfârși cu bine…
– Of Doamne caietul, îl întrerupse Larisa.
– Despre ce caiet vorbești?
– În care obișnuiesc să scriu, dar se pare că mi-am pierdut și rucsacul. Of, în acel caiet aveam o poveste la care scriam, mai aveam un pic și încheiam, dar mult mai ca sigur acum rucsacul zace în adâncul mlaștini.
– Hm da, chiar îmi pare pentru asta. Dar să nu-mi spui că am de a face cu vreo scriitoare.
– Nu, scrisul pentru mine e doar o pasiune, o eliberare de gânduri pe care le aștern pe hârtie în așa fel încât ele se transforma în povești.
– Adică tot ceea ce trăiești, ce simți, toate gândurile tale nasc povești care par fictive presupun, nu?
– Chiar dacă mă inspir din viața reală, poveștile mele sunt fictive.
– Ceea ce e foarte tare. Și ce subiect avea această poveste pentru care sincer îmi pare rău că ai pierdut-o.

– Ai să râzi, dar era despre cea mai tare călătorie a doi tineri ajunși într-un tunel și de acolo au întimpinat multe obstacole peste care trebuiau să treacă. Ideea cu care am început acestea lucrare, a fost să arăt că indiferent de situație în care te-ai afla, există o cale de scăpare, trebuie doar să găsești cea mai bună variantă de a putea ieși dintr-o situație dificile.

– Exact cum am găsit noi și sunt convins că vom reuși până la capăt.
– Crezi?
– Sunt sigur. Uite, putem pariu dacă vom reuși, tu vei scrie o poveste despre această aventură a noastră?
– Aș scrie și zece, doar să ajungem la țărm.
– Vom ajungem în curând.
– Știi, am crezut că sunt mult mai descurcăreață, mă vedeam capabilă să trec despre orice obstacol și chiar m-a ofensat gestul tău de a sta cu mine. Dar acum mă simt atât de slabă, încât îmi dau seama că dacă nu erai aș fi murit de frică sau aș fi fost mâncată de acel urs.
– Ceea ce nu mi-aș fi iertat-o niciodată, dacă as fi lăsat să-i se întâmplă ceva unei ființe atât de minunată, așa ca tine.
– Eu o ființă minunată? De unde ai mai scos-o și pe asta? l-a întrebat ea râzând.
– Așa ești, cel puțin așa te văd.
– Tu faci mișto de mine? Adică aproape toți fug de mine pentru că sunt o persoană dificilă și orice ce aș face nu reușesc să fiu acceptată în niciun grup. Si tu mă vezi o ființă minunată. Ce glumă bună, spuse Larisa care la 20 ani nu reușise să-și facă prieteni.
– Chiar așa te văd, serios.
– Dacă spui tu.
Privită de băiatul care era diferit față de ceilalți Larisa își împletiseră părul într-o coadă și îl prinseră cu elasticul de la mână. Ei nu-i plăcea să fie o rebelă care să se limiteze doar la distracții neglijând școala și activitățile ce o ajutau să se dezvolte pe plan personal. De multe ori era luată în râs de colegi. Așa a ajuns să-și petreacă tot timp în singurătate.
– Și de ce fugi toți de tine?
– Pentru că nu vreau să fiu la fel ca ei și în plus prefer să mă concertez pe lucrurile care contează, în loc să-mi pierd vremea în fața blocului sau prin nu știu ce cluburi.
– Să înțeleg că nu-ți plac ieșirile?
– Ba da, dar nu seară de seară, mai ales nu-mi place să beau până ce nu mai știu ce e cu mine sau mai rău să mă droghez. Sunt de părere că a-ți trăi tinerețea nu înseamnă doar distracție și să stai degeaba toată ziua, ci să descoperi cât mai multe lucruri despre viața, despre tine și afli care e vocația ta. Mi se pare că timpul trece ca un fulger și trebuie profităm de fiecare zi.
– Sunt total de acord cu tine, deși cred că trebuie să facem în așa fel încât să avem timp pentru toate. Nici să nu faci nimic altceva decât să te distrezi nu e bine , dar nici să te izolezi, așa cum faci tu.
– Crezi că îmi place să mă simt mereu singură? Nu, din contra urăsc această senzație. Cu toate astea prefer să mă închid în casă decât să stau și să ascult ce prostii pot vorbi unii.
– Știi, mereu îmi imaginez viața ca o călătorie pe sârmă, iar acest drum trebuie parcurs în echilibru. De exemplu dacă noi acum nu am sta pe mijloc și am sta într-o parte ne-am răsturna cu tot cu plută. Așa e și în viață, ai nevoie de echilibru, să accepți pe cei din jurul tău așa cum sunt, chiar dacă nu ești de acord cu ei.
– Asta ar însemna să fiu ca ei. Mulțumesc, dar nu pot.
Deoarece se simțea obosit Cătălin s-a oprit din vâslit și a începuse să se gândească la o persoană foarte dragă lui.
– Bunicul meu pe care l-am iubit foarte mult, obișnuia să-mi spună că dacă sunt respins dintr-un grup nu e vina acelor persoane ci a mea, pentru că nu am știut cum să mă fac acceptat și țin prea mult la propria mea părere.
– Atât timp când ști că părerea ta e una bună și te poate duce pe drumul cel bun, nu văd de ce n-ai ține.
– E bună pentru mine, nu și pentru ei. Să nu uităm că fiecare om e diferit și înțelege viața altfel decât o facem noi, dar asta nu înseamnă că el e pe o cale greșită. Pur și simplu așa alege să trăiască.
– Da și ajung la 30 de ani fără să știe pe ce lume e, așa se întâmple în cele mai multe cazuri.
– Și te deranjează pe tine cu ceva acel lucru?
– Nu, doar voiam să înțelegi de ce nu-mi doresc să fiu ca ei,
– În a fi într-un grup de prieteni cu care să ieși din când în când, să-ți petreci timpul liber, nu înseamnă că ești nevoită să renunți la propriile tale principii, să faci ceea ce face restul grupului, ci doar te distrezi alături de ei păstrându-ți statutul pe care îl ai. Presupun că uneori bei alcool, îți place să dansezi, nu?
– Normal că da, doar nu am cu cine.
– Știi unde greșesc tineri așa cum ești tu?
– Nu, răspunse Larisa care se uita atentă înainte.
– În loc să iasă în lume să fie exemple pentru alți, aceștia se retrag ceea ce e o mare greșeală.
– Și unde se greșește?
– Se tot vorbește despre schimbare, vrem să trăim într-o lume mai frumoasă în care să ne pese de cel de lângă noi. Dar cum să se producă această schimbare fără ca noi să nu participăm la ea? Așa cum spui că unii își pierd vremea, păi dacă ai descoperit că se poate mult mai mult decât ce fac ei, de ce nu le arăți și lor că sunt mai multe moduri de a-și trăi viața?
– Dacă te-ai putea face ascultat ar fi ceva, dar imediat îți spun să-i lași cu predicile de doi bani.
– Pentru că nimeni nu are nevoie de niște predici, ci de dovezi. Prin ceea ce faci și ești, arată-le că pot trăi altfel, fă-i să-și dorească să descopere lucruri noi, să aibă vise pentru care să se lupte, spune-le doar că pot face mult mai mult decât au crezut ei vreodată. Deci, să nu pierdem vremea și hai să le arătăm că noi cei de azi, putem fii schimbarea de mâine.
– Dar vezi că asta nu depinde doar de noi, ci de toți care se complac în ceea ce societatea le oferă și nu se gândesc că ar putea să trăiască mai frumos, ba mai mult se mulțumesc cu foarte puțin.
– Pentru că nimeni nu iese în față ca să le arate că pot trăi altfel, să le spune cât de valoroși sunt și că au un scop în aceasta lume pe care trebuie să-l descopere, să-i determină pe tineri să-și pună întrebarea de ce s-au născut. Noi toți ne vedem de doar propriile interese și avem prostul obicei să ne retragem atunci când nu ne convine ceva sau observăm că societatea se îndreaptă spre o direcție greșită, în loc să intervenim și să încercăm să schimbăm această direcție.

– Suntem prea mici ca să putem face așa ceva.
– Știu, dar merită încercat să fim o lumină în lume.
– Dacă ar fi așa de simplu.
– E mai simplu decât crezi. Doar că am face bine să nu mai fim atât de orgolioși, să nu mai stăm în carapacea noastă și să începem să ne educăm unii pe alți.
Fără să mai fie atentă la ultima frază Larisa care era epuizată de orice energie și chinuită de sete s-a ridicat așa de repede în picioare, încât aveau să se răstoarne tot cu plută. Cu mâna aproape de frunte ca să oprească razele soarelui să nu-i intre în ochii, se uita întrebându-se dacă avea veeo vedenie sau chiar vedea în îndepărtare un petic de pământ. Privea fix la acest pate verde care se mărea în timp ce plutea înaintea și începuse să zâmbească.
– Ce e? a întrebat-o Cătălin admirându-i chipul angelic de care se îndrăgostea în fiecare minut tot mai mult.
– Uită-te acolo.
Atunci Cătălin a văzut o câmpie, lucru care l-a făcut să răsufle ușurat.
– Deci am câștigat pariul, știam că până la urmă vom vedea vreun mal.
– Să știi chiar mă bucur faptul că nu vom putrezi această mlaștină, iar despre aventură, va fi cea mai tare poveste pe care am scris-o până acum.
– În privința asta nu am niciun dubiu, dar mai avem încă un obstacol de trecut, să ajungem la mal iar pentru asta trebuie să vâslesc.
– Așa voi face și eu.
Cătălin pe o parte iar Larisa pe cealaltă parte vâsleau cu mâinile. În același ritm împingeau cu toate puterea astfel pluta începuse să se mișca mai repede. Acea câmpie era ca o lumină de la capătul tunelului pentru cei doi care erau mânjiți din cap până picioare de noroi. Cu ultimele puteri înainta. Când Larisa simțea că nu mai are forță trăgea aer în piept ce îl ținea câteva secunde, apoi îl dădea afară țipând și continua să vâslească. La o distanță de 30 metri de mal Cătălin se dăduse jos și a împins plutea până când au ajuns la țărm, unde i-a întins mâna fetei ajutând-o să coboare de pe plută.
Rușinată de acea atingere și de felul cum el o privea Larisa mergea în tăcere numărând pietricele de pe jos, în timp ce băiatul se uita jur în împrejur. Pășeau unu lângă altul pe un câmp unde iarba de un verde intens care strălucea în razele soarelui, le ajungea până la glezne, zăreau câte un fir de levănțică cu un parfum îmbăietor.
– E atât frumos aici, ce m-aș tăvăli prin iarba asta, dar când văd ce în hal sunt, mi-e și milă să calc pe ea cu păpucii ăștia atât de murdari, spuse ea oprindu-se ca se descalce de adidași, iar Cătălin a făcut același lucru.
– Ce idee bună și ce bine e așa. Cum nu m-am gândit la asta mai devreme?
– Pentru că a fost ideea mea, ca să vezi că și eu pot avea idei bune, nu doar tu.
– Da și recunosc că m-ai întrecut. Chiar îți mulțumesc mi-ai salvat viața, pentru că dacă nu erai tu aș fi fost pierdut și nimeni niciodată nu ar fi avut cum să afle ce s-a întâmplat cu mine.
– Îți eram datoare.
– Datoare, cu ce?
– Păi din cauza mea ai ajuns în mlaștină, ai uitat?
– Dar din vina mea erai să fi mâncată de un urs, deci eu sunt cel vinovat și chiar îți datorez niște scuze.
– Pentru?
– Pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Am vrut să-ți fiu alături dar se pare că mai mult te-am încurcat și da, ai avut dreptate era mai bine dacă îmi vedeam de drum, spuse Cătălin regretând felul în care s-au întâlnit.
– Așa cum am spus. E cea mai tare aventură pe care am trăit-o și să știi că ne-am descurcat mai bine decât personajele din povestea mea.
– Serios, chiar nu mă urăști și abia aștepți să scapi de mine?

– Mă faci să râd, dacă voiam asta te asigur că acum mă plimbam singură pe acest câmp, dar nu simt nici ură și cu atât mai puțin să scapi de tine.
– Deci nu-mi porți pică?
– Normal că nu, vorba ta totul se întâmplă cu un scop și poate întâlnirea noastră nu e doar o întâmplare.
– Oricum ar fi, eu sunt fericit că ne-am întâlnit.
– Și eu la fel, șopti ea.
În acel moment el s-a oprit din mers motiv pentru care Larisa s-a întors spre băiatul care îi adora zâmbetul. Apoi a început să pășească încet apropiindu-se de ea și în acea clipă emoționată își lăsa capul în jos, atunci el îi atinse ușor bărbia căutându-i privirea.

Parcă cuprinșii de o vrajă cei doi s-au oglindit în ochii celuilalt minute în șir. Când s-au luat de mână timpul s-a oprit în loc pentru ei. A fost nevoie doar de o secundă să-și dea seama că sunt suflete predestinate și că așa le-a fost scris în stele ca din acea clipă să pornească amândoi pe același drum. A fost momentul în care inima Larisei a început să bată pentru a lui Cătălin și a lui va bătea mereu pentru ea. A fost momentul când buzele lor s-au întâlnit pentru întâia oară într-un sărut care era începutul poveștii lor.
Au stat îmbrățișați până când primele picături de ploaie începuseră să cadă peste ei, ca o binecuvântare a dragostei lor și doi fluturi începuseră să danseze în jurul acestora. Larisa neînțelegând ce se petrecea, tremura din toată ființa ei, motiv pentru care s-a foit în brațele Cătălin, iar el i-a luat mâinile în a lui și le-a sărutat.
– Bine ai venit în viața mea, te așteptam de mult, i-a șopti el simțind o căldură în tot corpul.
– Deci întâlnirea asta nu a fost doar o întâmplare, spuse ea.
– A fost drumul spre noi.
– Așa crezi?
– Crede-mă că nici mie nu mi-aș putea explica cum e posibil așa ceva, dar din clipa în care te-am văzut am simțit ceva special pentru tine și lucru ăsta m-a făcut să mă dau jos din tren. Curajul de care ai dat dovadă, faptul că nu te-ai dat bătută nicio secundă și mai ales chipul tău angelic, mă face să te îndrăgesc și deja simt că te iubesc.
Atunci Larisa s-a uitat din nou în ochii lui Cătălin, știa că îl iubea. Ar fi fost în stare să-și dea viața doar ca să-l salveze. Știa că acei ochii negri a băiatului sunt cei în care ea se va oglindi tot restul vieții, în palma lui își va pune sufletul și îl va purta cu iubire în inima ei pentru totdeauna.
– Și eu te iubesc, i-a mărturisit ea.
în acea clipă s-au sărut cuprinzându-se unul în brațele celuilalt, astfel și-au simțit inimile cum bat una pentru cealaltă . După acel moment s-au luat de mână și au fugit desculți prin ploaie spre noul început în doi pregătiți să depășească împreună orice obstacol.

Așa cum observăm în aceasta poveste, orice întâmplare are un scop din care putem să mai învățăm câte ceva, că niciun obstacol nu este imposibil de depășit. Însă cel mai important lucru e să nu uiți că atunci când simți că nu mai poți, mai poți un pic, trebuie doar să crezi asta din toată ființa ta.

deLoredana

Sfaturi pentru o viața frumoasă

Această lume este o călătorie, experiența supremă, cea mai frumoasă și mai complexă aventură în care ne aruncăm cu totul. Așa cum bine știm că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este unica creație a Lui căreia i-a dăruit suflet ceea ce înseamnă că niciodată nu va cunoaște moartea, ci va avea viață veșnică. Omul are rațiune, capacitatea de a face diferența  între bine și rău, astfel devenim responsabili pentru tot ceea ce facem și de asemenea vom suporta consecințele propriilor noastre fapte.
Deci, atunci când toate ni se par că sunt în împotriva noastră, în loc să căutăm un vinovat pentru ceea ce ni se întâmplă, mai bine să ne întrebăm ce e neregulă cu noi de ne merge așa de rău.
Chiar dacă suntem liberi să facem orice alegere, să trăim așa cum ne dorim, avem și o datorie morală să o facem în cel mai frumos mod. Cel mai important lucru e ca tot ce facem să nu-i afecteze pe cei din jur. Este o vorbă, nu-ți clădi fericirea pe suferința altora. Cred că, dacă faci pe cineva să sufere, e ca și cum ai comite o crimă.
Dacă ar fi să descriu viața, aș spune că este ca un cântar iar balanța e omul care are capacitatea de a se menține în echilibru. Dar să ne imaginăm cum ar fi traficul rutier fără niciun semafor, fără indicatoare după care toți ne ghidăm. Fără ele mersul pe stradă ar deveni un pericol imens sau avionul fără aripi nu ar mai avea echilibru și s-ar prăbuși.
Așa e în viață, pentru a supraviețui avem nevoie de echilibru, de indicatoare după care să ne ghidăm, deoarece mintea omului e limitată și avem nevoie de ajutor.
Recent am citit cartea ”Procesul credinței” în care Al Konda își îndreaptă atenția spre cele zece porunci. În timp ce citeam această carte mi-am dat seama că Dumnezeu, ca un Tată iubitor ne vine în ajutor prin cele zece porunci, ele sunt ca un ghid după care ne putem ghida. Însă de cele mai multe ori aceste porunci par impunse, ca un ordin ce trebuie executat și dacă le încălcăm Dumnezeu ne pedepsește, pe când ele sunt ca niște sfaturi părintești care ne îndrumă pe calea cea bună. Iar problemele, necazurile care vin asupra noastră nu sunt pedepse de la Dumnezeu, ci sunt consecințele faptelor noastre.
Despre acele zece porunci sau legi ale lui Dumnezeu ne vorbește Al Konda în cartea sa ”Procesul credinței”. El descrie în cel mai mic detaliu semnificația acestora. Această carte m-a făcut să înțeleg mai bine cele 10 porunci și dacă toți ne-am fi ghida după ele, pământul ar fi un colț de Rai. Motiv pentru care nu am putut rezista să nu scriu acest articol pentru o aduce cât mai aproape de voi.
În cartea ”Procesul credinței” pe care autorul ne- o oferă gratuit, o putem găsi pe Google Play, ne vorbește despre cele zece porunci. Într-un mod foarte simplu ne spune cum fiecare poruncă poate aduce beneficii în viața noastră și dacă omul s-ar ghida după ele ar fi fericit aici pe pământ și în viața de apoi. Al Konda le pune într-o versiune explicativă, în așa fel încât îndeamnă pe cititor să-și ghideze viața după ele, pentru a ajunge să trăiască în armonie și în iubire cu cei din jur.
”Procesul credinței” de Al Konda este o carte pe care vi-o recomand s-o citiți pentru a înțelege mesajul celor zece porunci și cât de benefice pot fi ele în viața fiecăruia între noi.
Cu mult drag vă recomand această carte ”Procesul credinței!” de Al Konda. Până data viitoare vă doresc numai bine.

deLoredana

Din nou copii într-o lume magică

 

Copilăria e un loc minunat, unde brațele calde a mamei, glasul duios și mângâierea ei vindecă orice rană. E un tărâm unde bucuria e un baton de ciocolată împărțit la patru. Era o zi de vară atunci când stăteam pe afară până seara târziu fără să ne mai săturăm de joacă. Era un scrânciob din care strigam că vreau vânt mai tare, apoi aveam impresia că sunt mai aproape de cer și râdeam cu gura până la urechi. Copilăria e amintirea jocurilor pe care le jucam cu frații mei în serile lungi de iarnă, poveștile citite de mama până ne scufundam într-un somn profund.
Aceste amintiri mi-au revenit în minte acum ceva timp când dintr-un fotoliu mă uitam pe fereastră la copii, erau veseli, în mână aveau câte un balon și se bucurau de o bomboană sau de o mică jucărie.
Am privit acel tablou a fericirii până când mi-am închis ochii. Atunci am avut impresia că mă aflam la cumpăna între vis și realitate. Parcă mă plimbam în parcul Copou unde alergau copiii având baloane în mână. Priveam fericirea din ochii celor mici pe care altă dată o trăisem și eu. În acel moment mi s-a făcut așa dor de copilărie încât mi-aș fi dorit să pot da timpul înapoi, să fiu iar fetița îmbrăcată în rochia mea preferată, să am părul prins în două codițe, să mai am inocența unui copil.
Înaintam pe alee ascultând râsul copiilor care se adunau în fața unei scenei și atunci mi-am dat seama că vor avea parte de un spectacol.
Ca să nu deranjez spectatorii care erau nerăbdători să se întâlnească cu personajele lor preferate, am trecut prin spatele scenei, unde toate lumea era agitată. Atunci am tras cu coada ochiului la artiștii care în loc să urce pe scenă și să-și prezinte numărul, ei se certau, lucru ce m-a făcut să mă opresc și să trac cu urechea.
– Cum să nu mai vină? Doar știe că e personajul principal. Vorbea bărbatul costumat în clovn.
– A spus că fetița ei și-a rupt piciorul și acum e la spital. Răspunse un alt bărbat îmbrăcat în prinț .
– Și noi ce facem fără zână pe care toată lumea o așteaptă cu sufletul la gură?
– Nu putem facem nimic decât să le spunem copiilor că nu a mai putut să ajungă. Spunea unul dintre cei doi pirați.
– Da, să spunem că a răpit-o vrăjitoarea. Susținea celălalt.
– Și aș putea întra primul să le povestesc cum a fost răpită, iar eu voi pleca în căutarea ei și după aia întrați voi ca să vă faceți numerele. A spus prințul.
– Ce idee grozavă, asta da improvizație, bravo băiete! Deci așa vom face, nu?
– Voi sunteți duși cu cap sau vă prefaceți?
– Noi doar căutam o soluție, ca să putem să ține spectacolul și să nu ne pierdem bani.
– Corect și în plus numerele noastre sunt foarte bune, așa că nici nu se va simți lipsa zânei.
– Dar unde ați mai auzit spectacol pentru copii fără zână? Vă dați seama dacă mergem pe aceasta idee îi vom dezamăgi pe cei mici chiar de ziua lor, în loc să-i facem să zâmbească?  Așa cum vă spuneam, noi nu jucăm doar niște roluri, ci îi ducem pe copii în lumea poveștilor, îi facem să creadă că există minuni. Nu ne putem juca cu dorințele lor sau să le spunem că zâna a fost răpită când ea are puteri magice și nimeni nu ar putea să o răpească. Le spune clovnul.
– Și ce vom face în acest moment?
Clovnul a aruncat o privire la copii care erau nerăbdători să-și vadă personajele favorite și a oftat întorcându-se spre colegii lui.
– Uitați-vă cum ne așteaptă micuții, dar va trebui să-i anunțăm că spectacolul se anulează.
– Nu cred că e cea mai bună idee. De ce să renunțăm și să-i dezamăgim, când am putea să-i facem să zâmbească chiar fără zână?
– Știm deja că toți cei de față o așteaptă și nu pot să le spun că ea nu mai vine. Dar dacă veți mă retrag și vă las să vă faceți numerele, că eu unu nu pot să dau ochii cu ei în această situație. A spus Clovnul.
– Dar ce vom face fără Clovn? Măcar tu să fi dacă zâna lipsește.
– Vă rog să mă înțelegeți, chiar nu pot.
În tot acel moment mă uitam la bărbatul deghizat în clovn, mergea dintr-o parte în alta foarte neliniștit, dezamăgit de acea situație. Pentru o clipă venise în partea unde mă aflam eu, încât i-am putut simțit durerea, iar în ochi avea lacrimi ce se prelingeau ușor pe obrazul lui colorat. Se vedea cât de mult suferea că spectacolul era compromis, se vedea că ar fi fost în stare de orice doar ca să o aducă pe acea zână în acest loc
– Acum mai mult ca oricând aș vrea să fiu un magician și să pot aduce o zână. Spuse el oftând.
Între timp din partea cealaltă a scenei se auzeau vocile copiilor întrebându-și părinții dacă mai e mult până ce zâna cea bună va apărea și li se răspundea că o vor vedea imediat.
– Cred că auziți și voi ce aud eu. Of Doamne de ce ar trebuie să se întâmplă asta tocmai azi?
– Eu spun să nu mai așteptăm și să urcăm pe scenă în formula asta. Interveni fata deghizată în pisică.
Priveam cum acei artiști se îndreptau spre scenă și în acea clipă am pășit spre ei. După câteva secunde timp în care nu știam ce să fac, să plec sau stau, bărbatul costumat în prinț m-a văzut.
– Doamnă vă rog să ieșiți din acest cort, pentru că nu aveți voie să intrat aici. Mi-a spus el.
– Mă scuzați, dar am auzit discuția între voi și mă gândeam să vă întreb dacă v-aș putea ajuta cu ceva.
În cel moment bărbatul se uitat lung la cadru meu de care mă ajut să merg, apoi la mine și mi-a zâmbit.
– Vă mulțumim pentru intenția dumneavoastră și vă rog să nu mă înțelegeți greșit dar nu cred că ne-ați putea ajuta. Acum ne scuzați, dar trebuie să începem spectacolul.
– Înțeleg la ce vă referiți, dar totuși mă gândeam că aș fi putut sta pe un scaun și să joc rolul. Cel puțin era o zână dar se pare că nu e o idee bună. Îmi cer scuze chiar nu trebuia să intru aici. I-am spus în timp ce mă întorceam spre ieșire.
– Mai stați un pic și vă rog să-l ierți pe colegul meu. Am auzit vocea clovnului care era în spatele meu.
– Este în regulă, nu vă faceți griji și da, are dreptate nu vă pot fi de folos.
– Ba eu sunt de o altă părere, în plus chiar îmi place ideea dumneavoastră și dacă doriți să ne ajutați v-aș fi recunoscător.
– Sunteți sigur de asta? L-am întrebat eu nedumerită.
– Foarte singur, iar dacă doriți să faceți acest lucru am să vă rog să-i dați voie colegei mele să vă ajute să îmbrăcați acea rochie de acolo și să vă mai aranjeze puțin părul.
În acea clipă am văzut rochia galbenă cu alb, lungă, cu mănânce lungi, din tul. Era atât de frumoasă încât îmi surâdea ideea de a o îmbrăca, lucru ce m-a făcut să nu dau înapoi. În timp ce eram ajutată de fata deghizată în pisică care urma să-mi fie asistentă pe scenă cineva îmi spunea ce am de făcut, cum să vorbesc, să zâmbesc și să ascult dorințele copiilor. Apoi mi-a pus pe cap o coroniță de flori colorate și mi-a dat bagheta magică.
Pentru o clipă m-am uitat într-o oglindă și am realizat că visul din copilărie de a fi prințesă s-a împlinit. În acel moment am avut sentimentul că mă aflam într-o poveste și parcă știam tot ce urma să fac. Atunci i-am privit pe cei din jur și am spus că sunt gata de spectacol.
– Wow, tu chiar ești un magician. I-am auzit vocea prințului.
– Eu sunt doar un clovn haios, dar poate m-a auzit vreun peștișor de aur și mi-a îndeplinit dorința.
– Când vă spun că orice dorință chiar se îndeplinește voi râdeți de mine, dar acum aveți dovada în fața voastră. Le-a spus fata care mă ajuta să urc pe scenă.
În aplauzele celor mici am apărut pe scena de pe care îi priveam, uni râdeau, alți se uitau la noi fascinați și din când în când ne făceau cu mâna. Pirații au început să cânte la chitară, în timp ce fiecare ne așezam la locurile noastre. După ce clovnul le-a urat bun venit invitațiilor asigurându-i că vor avea parte de multe surprize în acea zi, ne-am făcut programul artistic.
Așa cum s-a stabilit, clovnul și-a făcut numărul făcând spectatorii să râdă de stângăcia lui. Încerca să bage bilele într-un coș dar acestea se împrăștiau pe toată scena. Încerca să facă podul însă de fiecare dată cădea în fund și își pierduse nasul cel roșu, iar în locul lui se chinuia să-și pună o minge întrebându-se cum să facă ca să stea. În acel moment un hohot de râsete se auzea din toate părțile și atunci clovnul s-a bosumflat.
– De ce ești trist clovnule, ce ai pățit? L-am întrebat timp ce stăteam scaun.
– Pentru că am două mâni stângi și nu-mi iese nicio schemă din cele pe care voiam să le arăt copiilor, dar am dat greș, ba mai mult au râs de mine. Răspunse clovnul ținându-și capul aplecat.
– Păi dacă au râs înseamnă că s-au bucurat de ceea ce ai făcut.
– Nu, ei au râs de mine cât de prost sunt, nu pentru că i-am amuzat.
– Dar după câte înțeleg, tu îți doreai să-i faci pe copii să râdă și ai reușit așa că ți-ai atins scopul.
– Of nu așa cum mă gândeam.
– Dar spune-mi ce scheme nu ți-au ieșit, poate reușesc eu să te ajut.
– În primul rând am vrut să le arăt cum arunc mingile în coș fără ratez niciuna, dar le-am ratat pe toate și crede-mă că am avut țintă bună.
– Nici nu mă mir că nu ți-au intrat, pentru că acel coș e întors cu gura în jos.
– Deci nu pot să cred cât de zăpăcit sunt și eu care mă întrebam de ce sar așa de tare.
Atunci clovnul a întors coșul și vesel și-a strâns mingile de pe jos pe care le-a aruncat la coș în timp ce zâmbea la spectatori.
– Bravo, ai reușit să bagi pe toate și acum nu ai de ce să mai fii supărat.
– Ba da. Spuse el oftând.
– Ce mai este?
– Mi-aș dori să fac podul, dar de fiecare dată cad în fund.
– Hm adevărul că e cam greu de făcut. În primul rând trebuie să știi cum se face și apoi trebuie să exersezi mult până ce îți va ieși perfect.
– Păi știu cum să-l fac și am exersat de trei ori înainte, dar nu-mi iese nimic.
– Dacă ai repetat doar de trei ori, nici nu mă mir că nu-ți iese, dar totuși arată cum faci tu podul.
Clovnul s-a lăsat pe spate dar în loc să atingă podeaua cu amândouă mânii, el le întindea câte una și în acel moment s-a dus de-a bușilea aterizând în fund. Atunci toată lumea a început să râdă de clovnul nostru care era foarte nepriceput și amuzant.
– Uită-te la acest clovn haios, nici podul nu știe să-l facă. Spuse asistenta mea răzând și ea în hohote.
– Exact cum îți spuneam toți râd de mine, de parcă ei ar ști să-l facă mai bine.
– Eu chiar știu să-l fac perfect, uite-te la mine.
Asistenta fără să mai stea pe gânduri a făcut podul și clovnul a rămas uimit de aceasta.
– Wow pisicuță, într-un adevăr îți iese foarte bine, dar nu ai vrea să-l înveți și pe el cum să-l facă? Am întrebat-o eu.
– Aș putea încerca, dar el e cam… știi tu e cam gras și…
– Stai puțin vrei să spui că eu sunt gras? Interveni clovnul.
– Hm, da puțin, chiar puțin mai mult.
– Ba nu sunt. Uiți-vă ce suplu sunt, ne-a spus clovnul încercând să-și țină respirația, însă la un moment dat și-a drumul la aer și deodată burta lui a devenit ca un balon mare încât i-au sărit nasturii de la bluză.

Văzând în ce postură proastă ajunse iar, a oftat adânc, a început să se facă haz de necaz și să râdă împreună cu copii. Însă peste câteva minute devenise foarte serios și se uita la prinț care avea o floare în mână.
– Aaa deci la tine era nasul meu cel frumos. Spuse el îndreptându-se spre el.
– Despre ce vorbești? L-a întrebat prințul mirat.
– De nasul meu roșu pe care îl ai în acest moment în mână. Ce hoț mai ești!
– În primul rând nu sunt hoț, în al doilea rând această bilă din burete am găsit-o pe jos și am reușit să o lipsesc de acest pai verde, pentru a-i oferi zânei o floare.
– Vrei spui că l-ai lipit cu super-glu?
– Bineînțeles că da, uite ce floare frumoasă mi-a ieșit și cred că zâna va fi foarte încântată de ea.
– Vai de nasul meu ce i-ai făcut, uite în ce hal arătă și acum ce mă voi face fără el? Se văita clovnul.
– Ți-am că nu e nasul tău…
– Ba da e, nu-i așa copii?
În acest moment copii în cor au confirmat că bietul clovn avea dreptate și acea bilă roșie era chiar nasul lui.
– Ups, îmi pare rău dar nu am știam că e nasul tău, așa că te rog să mă ierți.
– Degeaba îți ceri scuze prințule, că fapta e consumată și eu am rămas fără nas.
– Hei, dar ce se întâmplă acolo? Am întrebat eu.
– Ooo zână ai putea să mă ajuți să-mi repar greșeală? Te rog. Spuse prințul.
– Presupun că vrei să repar nasul clovnului, nu?
– Și dacă poți face asta, ți-aș fi recunoscător toate viața.
– Te-aș putea ajuta, dar am nevoie și de ajutorul tău.
– Fac orice, dar te rog dragă zână fă o magie și repară nasul.
– Dar pentru asta e nevoie de  magie și ca ea să funcționeze trebuie să crezi la fel ca mine.
– Aha, cum să nu cred în puterea ta magică, când știu că trebuie doar să-ți ridici bagheta și orice dorință se îndemplinește. Răspunde prințul.
– Atunci ia nasul roșul al clovnului și închide pumnul, iar eu îl voi atinge cu bagheta, apoi numărăm împreună și când ajungem la trei să-l deschizi. Dar nu uita să crezi din toată ființa în puterea magiei.
– Așa voi face.
Prințul făcuse așa cum i-am spus și când mi-am atins bagheta de pumnul lui am simțit o putere în mine pe care nu o mai trăisem până atunci. Cu ochii închiși am numărat până la trei, atunci pumnul prințului s-a deschis și spre surprinderea celor de față acel nas era ca nou. Atunci clovnul s-a apropiat de noi uimit pentru că frumosul lui nas nu mai avea nicio fisură sau urmă de lipici.
– Wow, e mai roșul, mai frumos ca niciodată și mai moale. Spuse clovnul foarte fericit.
De bucurie că și-a recuperat nasul cel roșu, clovnul a început să sară de pe un picior pe altul. Apoi și l-a pus pe nas lăudându-se cu el, în acel moment se credea cel mai frumos și dansa având grijă să nu-i cadă iar.
Între timp prințul și asistenta m-au ajutat să ajung la marginea scenei pentru a fi mai aproape copii care îmi zâmbeau și se uitau la bagheta magică. După încă o melodie a piraților care a pus toată lumea în mișcare dansând pe ritmul de chitară, am luat cuvântul. Era momentul în care puteam vorbi cu copii, să le ascult dorințele, să facem glume împreună și ajutați de asistentă urcau pe scenă unul câte unul.
– Bună, cum te numești și câți ani ai? Întreb pe fetița cu două codițe blonde și cu ochii verzi, care stătea lângă mine.
– Ana Maria și am patru ani și 11 luni. Răspunse ea cu un glas melodios.
– Asta înseamnă peste o lună vei împlini cinci ani, nu?
– Da, așa e.
– Și ce ți-ai dori de ziua ta?
– Un căluț, pentru că îmi plac foarte mult căluții.
– Într-un adevăr sunt foarte frumoși și presupun că vrei unu adevărat.
– Nu, vreau unu de jucărie, deoarece unul adevărat nu încape în casă.
– Ai dreptate, la asta nu m-am gândit.
– Dar mi-a șoptit un porumbel că Ana Maria are o dorință pe care vrea să ne o spună, nu-i așa? Interveni prințul.
– Eu am mai multe dorințe, nu doar una. A răspuns fetița cu codițe.
– Păi spune pe cele mai mari.
– Unu aș vrea să o îmbrățișez pe zână, doi vreau un căluț și trei vreau ca oamenii mari să zâmbească mai mult.
– Wow, ce frumoase sunt dorințele tale! Dar de ce vrei tu ca oamenii să zâmbească? Am întrebat-o impresionată de ultima ei dorință.
– Pentru ca să fie fericiți, să se bucure și să se joace așa cum facem noi copiii, să nu mai stea toate ziua supărați. A spus micuța gesticulând.
– Poate nu sunt supărați, ci doar serioși.
– Chiar și așa, vreau ca ei să zâmbească tot timpul.
În timp ce vorbeam cu acea fetiță, asistenta mi-a șoptit ceva la ureche, moment în care clovnul a adus o cutie de care mi-am atins bagheta. În acea clipă capacul de la cutie s-a dat la o parte și în ea se afla un frumos căluț din lemn. Am stras cu coadă ochiului la Ana Maria care era foarte uimită, nu-i vedea să creadă ce minune s-a produs, fără să mai facă niciun gest, aproape uitase și să mai respire, se uita la căluț micuț colorat în curcubeu iar coama lui era galbenă.
– Îți place? Am întrebat-o
– E cel mai frumos căluț pe care l-am văzut vreodată. Spuse ea foarte emoționată.
– Ce mă bucur că îți place, asta pentru că el e al tău.
– Vorbești serios, chiar îl pot lua acasă?
– Normal că da draga mea, doar asta ți-ai dorit, nu?
– Și arată exact așa cum mi l-am imaginat. Mulțumesc zână bună.
– Stai că mai am ceva pentru tine.
– Cum?
– Păi ai spus că vrei o îmbrățișare de la mine, așa că vino aici.
În acel moment mi-am întins brațele către puiul de om ce m-a cuprins cu mânuțele ei mici. Atunci i-am simțit emoția acei fetiței care visa la o lume mai veselă, îi simțeam inimioară bătând atât de frumos, atât de inocentă și gingașă încât mi-am dat seama că e un înger cu chip de om. Am strâns-o la pieptul meu și am stat îmbrățișate mângâind-o ușor pe spate, apoi am sărutat-o pe frunte în timp ce ea zâmbea. După ce mi-a mulțumit din nou a coborât de pe scenă ținând în dreptul inimii căluțul.
Am mai vorbit cu alți copii mirându-mă de inteligența lor și dorințele simple oferindu-mi ocazia să văd lumea printre ochii lor senini. Realizam cât de luminoasă poate fi viața dacă omul si-ar păstra sufletul curat și bucuria din copilărie. Dacă ar ști să aprecieze oamenii, mediul înconjurător, ar fi mult mai fericiți cu ceea ce au, ar iubi și ar zâmbi mult mai mult.

Surâsul celor mici era ca un cântec gingășiei ce îmi mângâia auzul, iar privirile lor înfrumusețau acel loc.
Fără să-mi pot lua gândul de la cea de-a treia dorința a micuței Ana Maria, mă întrebam ce aș putea să fac ca să o îndeplinesc. M-am uitat la cei doi pirați ce în acel moment cântau și la ceilalți de pe scenă care dansau încurajând copiii să danseze odată cu ei, atunci mi-a venit o idee. Am făcut semn asistenței căruia i-am spus la ce mă gândisem.
– Da, mi se pare o idee bună, dar să vedem ce spun și ceilalți.
Asistenta a vorbit cu colegi și aceștia au fost încântați de ideea de-a ne cobori de pe scenă ca să fim mai aproape de copii.
Spectatorii s-au așezat într-un cerc în mijlocul căruia pirații au început să cânte melodie după melodie încurajându-i pe toți pe cei mici dar și pe părinți, bunici să cânte odată cu ei. Clovnul și prințul se strecurau în acea mulțime și invitau lumea la dans, în timp ce eu de pe scaun și asistenta aveam grijă ca dorințele fiecărui copil să fie îndeplinită.
În acest moment s-a creat o atmosferă de poveste, unde toți ne bucuram ca niște copii, cu mic cu mare cântam și dansam fără ca nimeni să mai stea de o parte. Cei doi costumați în clovn și prinț opreau trecătorii rugându-i să intre în acea poveste a bucuriei și în doar câteva minute pe toate aleile parcului erau oameni care dansau. Printre acei dansatori erau bătrâni care ieșise cu cățeii la plimbare, îngrijitorii parcului, studenți, persoane în scaune cu rotile, bărbați și femei cu toți cântau, băteau din palme iar pe chipurile lor se citea bucuria copilăriei.
Mă uitam la acei oameni care păreau că și-au lăsat toate grijile de o parte și au devenit din nou copii intrând într-o lume magică unde toate lucrurile devin simple, iar bucuria lor era acest dans. Atunci am început să dansez în gând cu fiecare copil, om în parte. În acele momente am avut impresia că mă aflu într-un basm cu prințese și prinți.
– Îți mulțumesc pentru tot, zâna mea cea bună. Am auzit o voce caldă în spatele meu.
Iar când mi-am întors capul am văzut-o pe Ana Maria care zâmbea și i-am făcut cu ochiul înțelegând că ultima ei dorință se îndeplinise, așa cum și dorința mea din copilărie de-a fi prințesă devenise realitate.

Pentru a ne simțim din nou copii avem nevoie de doar câteva minute să ne așezăm confortabil într-un fotoliul și să citim o poveste sau să ne imaginăm propria noastră poveste așa cum am făcut eu cu aceasta pe care tocmai ați citit-o.
Până data viitoare să aveți bucuria unui copil, să credeți în minuni și din când în când să vă jucați împreună cu cei mici. Iar dacă v-a plăcut povestea mea vă invit să lăsați un comentariu în căsuța de mai jos.

deLoredana

Lectura care îmi dă curaj

Azi o să scriu despre curaj, despre oamenii care sunt exemple de putere pentru mine, la cei la care mă gândesc de fiecare dată când simt că nu mai pot. Da, ca fiecare om am și eu momente de descurajare, când mă simt obosită să mai lupt și să mai sper că mâine va fi o zi mai bună. Atunci am nevoie de o sursă să-mi dea curaj sau de un motiv să mă scoată din această stare proastă.
De fiecare dată când am o stare proastă, mă gândesc la oamenii care au suferit în închisorile comuniste despre care am citit. Acești oameni au fost condamnați la ani grei de temniță pentru că nu au acceptat să se supună regimul comunist, să facă doar ce li se dicta și să se lepede de Hristos, lucru care pentru un om întreg la minte, mai ales pentru intelectuali a fost de neacceptat. Pentru ei onoarea, credința, dragostea pentru Dumnezeu și de neam au fost mult mai puternice decât chinurile la care au fost supuși.
După câte am citit și am văzut documentare mi-am dat seama că comunismul a fost una dintre perioadele în care lumea a pierdut oameni valoroși.
Eram adolescentă când am citit ”Binecuvântă fii închisoare,,  de Nicole Valery-Grossu. Autoarea povestește despre chinurile prin care a trecut, cum era bătută în timpul ce a fost închisă și cum erau femeile puse la munci foarte grele, fără să li se dea hrană. Cele mai multe deținute erau închise pentru a fi reeducate așa încât să se supună regimului comunist.
Această carte a avut un impact puternic asupra mea ce m-a ajutat să trec mai ușor peste frustrările ce le aveam în perioadă adolescenței și să mă împac cu idea că voi trăi cu o dizabilitate. Recunosc nu mi-a fost ușor să-mi accept problema de sănătate pe care o am. Nu o dată m-am certat cu Dumnezeu pentru că El nu face nimic pentru a mă vindeca. Însă când am citit despre chinurile acestor femei, am realizat că au fost oameni care au suferit mai mult decât mine. Atunci am început să mă întreb cum  acele femei foarte tinere au  putut răbda atâtea cruzimi, batjocori, stând într-o încăpere unde nu pătrundea nicio gură de aer și eu de ce ar trebui să-mi plâng de milă, în loc să lupt cu suferința așa cum făceau ele. Atunci mă întăream, îmi găseam puterea de a merge mai departe.
Cartea această mi-a trezit curiozitatea, să aflu mai multe despre ce s-a întâmplat în acea perioadă, încât am ajuns să citesc cele patru volume ale părintelui Dimitrie Bejan care a fost trimis ca preot militar pe front. De acolo a fost luat ca prizonier și dus la închisoare unde părintele fără știrea securității a slujit prin celule. Despre tot ce a trăit și despre locurile unde a fost mutat, părintele a scris foarte detaliat în cărțile lui. E o lectură care dezvăluie adevărul care a fost ascuns bunicilor noștri. Un adevăr care ne arătă că omul ca o fiară își poate sfâșia aproapele, până la ultima suflare a acestuia.
Părintele Bejan ne povestește despre munca silită de 12 ore la care erau puși deținuții, despre celulele de tortură unde stăteau zile în frig, în mizerie pentru a-i face să se lepede de Hristos și să se alinieze cu partidul comunist.
În aceste volume vom descoperi tineri ce au murit rugându-se, fără să renunțe la credința lor, dar și tineri care nu au putut să reziste procedurilor de reeducare și au cedat devenind aliați cu securitatea. Însă aceștia nu erau eliberați, ci doar scutiți de tortură care avea ca scop spălarea creierului în așa fel încât omul să devină ca o marionetă și să facă ce i se dictează. Apoi erau puși ca spioni printre deținuți ca să afle informați despre partitele anticomuniste.
Arma deținuților din acea vreme a fost rugăciunea, ei mereu erau cu gândul la Dumnezeu, iar sufletele acestora erau locaș de închinare, în timp ce trupurile lor erau ca niște saci de box pentru tâlhari. Se rugau neîncetat pentru ca să reziste până la capăt, fredonau în gând cântări bisericești care pentru ei erau o mângâiere. Pentru mulți dintre ei moartea a fost o eliberarea și un motiv de bucurie că Îl vor vedea pe Dumnezeu.
Tot în gând unii dintre acești oameni compuneau poezii despre durerea lor, versuri care erau o punte de a intra în convorbire cu Dumnezeu. Operele pe care autorii le-au memorat în închisoare și când au fost eliberați le-au așternut pe hârtie. Așa cum a făcu Radu Gyr, unul dintre poeții consacrați din acea vreme. Aceste versuri erau un pansament pentru durerea lor, o oază de speranță în valea plângerii și o rugă înălțată spre cer de unde le venea puterea.
Au fost oamenii ce aveau sufletele curate, iubirea lor de Dumnezeu și de oameni era infinită, erau foarte dornici să facă bine patriei și cred că dacă ar fi fost lăsați să fie la conducerea țării, viața pe pământ era mult mai frumoasă. Oameni de la care am fi avut de învățat cum să ne dorim binele țării, a comunități din care facem parte, nu doar propriu nostru bine.
Pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult, am ales să scriu doar despre cărți dintr-o categorie mare de lucrări ale autorilor care au scris prin ceea ce a trecut. Lecturi reale despre curaj, iubire, credință și putere pe care vă le recomand, pentru că merită să aflăm tot despre strămoșii noștri.
Până data viitoare numai bine!

deLoredana

Sofia se îndrăgostește de Al Konda

 

Am luat o mică pauză, pentru că uneori simt nevoia să stau de vorbă cu mine, să mă odihnesc, să-mi încarc bateriile, să observ lucruri. Așa s-a întâmplat în acest weekend, când mi-am rezervat timp și pentru mine.
În aceste momente de relaxare obișnuiesc să-mi mângâi pisoiul, care se bucură că în sfârșit îi acord atenție. Mă uit la un film bun, vorbesc cu prietenii și caut o lectură care să mă binedispună, dar să fie ușor de citit. Așa am făcut și acum câteva zile, după ce am avut o conversație cu una dintre prietenele mele. Ea are o admirație aparte pentru persoanele care aleg viața monahală și chiar și-a dorit să se călugărească la un moment dat.
Angela, care are o legătură foarte specială din punct de vedere sufletesc, cu Dumnezeu, a început să-mi povestească despre experiența ei de acum 5 ani, când s-a dus la mănăstire cu gândul să rămână acolo. Însă după o lună în care a fost pusă la diferite teste, ca să vadă dacă într-adevăr este pregătită să devină mireasa lui Hristos, și-a dat seama că nu va putea să ducă o asemenea viață. Motiv pentru care a renunțat la ideea de a se mai călugări.
Atunci mi-a spus că se regăsește foarte bine în cea mai recentă poveste scrisă de Al Konda „Sofia se îndrăgostește”, și dacă eram curioasă să aflu ce a simțit ea în acele momente, îmi recomandă să citesc această poveste scurtă.
Prietena mea este o mare fană a lui Al Konda și se bucură de fiecare dată când acesta își lansează o nouă lucrare. Îmi aduc aminte și acum cât de fericită a fost Angela în ziua în care i-am făcut cunoștință cu Al Konda, scriitorul ei preferat. I-a pus nenumărate întrebări, la care autorul i-a răspuns cu mare drag. A fost o întâlnire pe Zoom foarte faină și plină de emoții în același timp.
Despre Al Konda am mai scris într-un articol anterior și dacă doriți să aflați mai multe despre el va invit să dați click aici.
Curioasă să aflu ce operă literară a mai scris Al Konda, am căutat această carte electronică pe care am găsit-o pe GooglePlay. Astfel am început să citesc povestea ‘’Sofia se îndrăgostește”, care este o poveste captivantă și într-adevăr m-a făcut să înțeleg de ce prietena mea a renunțat la viața monahală. Însă recunosc că în personajul Sofiei m-am regăsit și eu.
Sofia este o tânără de 22 de ani, dornică să-și dedice toată viața lui Hristos, motiv pentru care alege să se călugărească. Fiind o fată foarte comunicativă și pricepută, în așa fel încât reușește să-și ducă toate sarcinile la bun sfârșit, episcopul mănăstirii a ales-o să-i fie secretară.
Prin preajma episcopului se află și preotul Petruț, un bărbat foarte atrăgător, cu ochi albaștri, și Sofia începe să se simtă stânjenită. Încet, încet ea se îndrăgostește de acest bărbat, și în felul acesta începe să aibă gânduri și dorințe care îi vor distrage atenția de la cele sfinte. Din acea clipă călugărița începe o luptă cu propriile ei sentimente.
Ce fel de sentimente au cuprins-o pe Sofia și ce va face ea, pentru a îndepărta acele gânduri care o tulbură, vă invit să descoperiți singuri citind „Sofia se îndrăgostește”. O poveste ce ne arată cât de greu este pentru un om să-și păstreze sufletul curat chiar și într-o mănăstire.
‘„Sofia se îndrăgostește”, de Al Konda, este lectura ce mi-a făcut weekend-ul mult mai plăcut și la finalul acestei poveștii am avut parte de o surpriză foarte frumoasă care mi-a dat un motiv să zâmbesc. Dar nu vă voi spune despre ce surpriză este vorba, pentru că îmi doresc s-o descoperiți singuri.
Atât am avut de spus pentru azi, până data viitoare să aveți grijă de voi!

deLoredana

Tărâmul miracolelor de Ramona Lengyel

 

Mereu mi-a plăcut să povestesc despre experiențele, pe care le am zi de zi, să vorbesc despre cărți și să scot în evidență mesajul lor. Cititul este hrană pentru mintea omului. Este cea mai sănătoasă activitate pentru suflet și de aceea m-am hotărât ca odată sau de două ori pe lună, să scriu despre cărțile care au avut un impact puternic asupra mea. Prin aceste articole îmi doresc, să încurajez lumea, să citească cât mai mult, pentru că așa putem, să ne îmbogățim cunoștințele, imaginația și chiar uneori ne ajută să trecem peste anumite blocaje.
De multe ori sunt întrebată ce gen de cărți îmi place să citesc. De fiecare dată răspund, că nu merg doar pe un anumit gen de carte. Mereu am spus, că orice lectură e binevenită, ba mai mult din fiecare carte aflu câte un lucru nou. Am avut de învățat din fiecare poveste, chiar dacă este una pentru copii.
Recunosc, că uneori dau și peste cărți, care nu mă atrag. Însă eu am o regulă, să citesc toate cărțile, care îmi pică în mână, chiar dacă unele dintre ele nu-mi trezesc niciun interes. Le citesc până la capăt, știind că acea carte are ceva de oferit, care îmi va fi de folos cândva.
Desigur, că am și două categorii de cărți, pe care le prefer într-un mod deosebit, cum ar fi romanele de dragoste, care pentru mine sunt surse de inspirație. A doua categorie de cărți, pe care o am la sufletul meu, sunt ale sfinților închisorilor comuniste. Sunt lecturi, care te fac, să vezi toate problemele tale sunt nimicuri, pe lângă ceea ce au trecut oamenii din acea perioadă. Dar despre aceste cărții vă voi vorbit altă dată.
Acum vă voi spune despre cea mai recentă carte ‘’Tărâmul miracolelor’’ a scriitoarei Ramona Lengyel, care a apărut la sfârșitul anului trecut.
Ramona scrie de peste zece ani. În acest timp a scris romanele ‘’Stars dance’’ și ‘’O nouă șansă’’. Sunt două cărți, prin care autoarea aprinde speranța în sufletul cititorului. Ea mai scrie și pe cele două bloguri ale ei ( Informatii-pretioase.ro  și Drumulfericirii.ro ), împărtășindu-și propriile idei și oferind informații utile cititorilor.
Poveștile scrise de Ramona ne fac să vedem luminița de la capătul tunelului. Ne spune că există o rezolvare la orice problemă. Cât de doborâți am fi, ne putem ridica. Poveștile acestei scriitoare sunt din suflet pentru suflet, transmit sensibilitate, emoții. Îndeamnă cititorii, să-și iubească aproapele, să plângă și să râdă împreună cu el. Lucrările ei au un impact puternic, încât ți-e de ajuns, să le citești doar o dată, ca ele să-ți rămână pentru mult timp în memorie.
‘’Tărâmul miracolelor’’este o carte cu povești, în care Ramona Lengyel ne vorbește despre miracolele făcute de oameni. Ea observă partea cea mai frumoasă a unui om și ne arată cât mult bine poate să facă el. Cu toți știm, că cei mici, până la 8, 9 ani au sufletul curat, inocent. Sunt exact cum ar trebui să fim fiecare dintre noi, fără a ne mai urî unul pe altul. Acest lucru m-a făcut, să citesc cu lacrimi în ochii această carte. Pur și simplu nu mă puteam opri din plâns și asta pentru că vădeam sufletul omului fără răutate, gata să colaboreze cu Dumnezeu, venind în ajutorul aproapelui.
Încă un lucru, care m-a impresionat citind această carte, este faptul că autoarea prin aceste poveștii ne dovedește că iubirea poate dărâma orice zid și că omul este capabil de orice, să ajungă la persoana iubită.
De curând am aflat, că fiecare dintre noi putem produce miracole. Dacă vă veți întreba, cum este posibil așa ceva, Ramona Lengyel ne va răspunde la această întrebare în cartea ‘’Tărâmul miracolelor’’ prin cele 14 povești, pe care vă le recomand cu mare drag, să le citiți.
Această carte o veți găsi în librăria online pe site-ul https://www.librariadelfin.ro/ Tărâmul miracolelor – Ramona Lengyel .

Până dată viitoare, să aveți grijă de voi și să citiți zilnic!

deLoredana

Dark Angel de Al Konda

 

Așa cum vă spuneam într-un articol anterior că vă voi vorbi despre Alex Popa, un scriitor pe care am avut bucuria să-l cunosc în urmă cu un an pe Facebook. Încă de la prima conversație cu Alex mi-am dat seama că este un tip inteligent, că este foarte citit, o persoană care își exprimă liber ideile fără teamă, lucruri pe care eu le apreciez la oameni în general.
Al Konda, așa cum este cunoscut ca autor, mi-a povestit despre pasiunea lui pentru scris, pe care o are din copilărie. Când era elev, la rugămintea colegilor de clasă, el compunea poezii de dragoste, pentru ca aceștia să le dea fetelor.
Autorul a primit un talent de la Dumnezeu, pe care îl valorifică din plin scriind povești de dragoste, de groază, eroice, povești pentru copii. În fiecare lucrare se simte pasiunea, pe care acesta o are pentru scris, lucru ce te îndeamnă de fiecare dată să-l citești cu multă plăcere.
Cărțile lui Al Konda sunt scrise atât de ușor, transmit multă emoție, care te cuprinde încă de la început. Efectiv ai impresia că tu ești unul dintre personaje. Așa cum mi s-a întâmplat și mie, atunci când am citit ” Îngerul Întunecat” , care de curând a apărut și în varianta engleză. Este o poveste de dragoste fierbinte și seducătoare, care începe dintr-o aventură de o noapte.
În această poveste ” Dark Angel” este vorba despre un burlac, care adoră aventurile de o noapte, fără să-și dorească o relație serioasă cu niciuna dintre femeile, care trec prin patul lui. Însă, într-o seară o întâlnește pe Lara, o virgină mulatră, cu care are cea mai intensă noapte de amor, o experiență, pe care nu va uita niciodată.
Însă după un an, bărbatul aventurier, se trezește la ușa lui cu Lara, care începuse să-l iubească din acea noapte și care are în brațe doi copii gemeni, spunându-i că sunt ai lui. Pus în fața acelei situații, se afla în încurcătură. De aceea îi cere femei testul de paternitate, care îi confirmă că este tatăl copiilor.
Cum va reacționa bărbatul la această veste, dacă își va asuma responsabilitatea de tată și dacă el și Lara vor fi împreună, vă las să descoperiți singuri citind această nuvelă.
Pentru că Al Konda nu încetează să ne surprindă, în cartea de față ” Dark Angel” vom avea parte de încă o poveste ”Love and Sex”, o poveste la fel de senzuală ca prima.
În povestea ”Love and Sex” este vorba despre trădare și iertare. Autorul ne arată faptul, că oricine poate călca strâmb, lăsându-se luat de val, indiferent de rolul, pe care îl are în societate.
Al Konda prin această poveste ne arătă, cât de firesc este, să greșim și cum trebuie, să privim lucrurile, atunci când suntem înșelați de partenerul de viață.
Nuvela ”Dark Angel” de Al Konda este o carte electronică, tradusă din limba română în engleză și poate fi descărcată de pe Google Play.

deLoredana

Cântec de dragoste

deLoredana

Misterul de pe plajă

 

 

Pe fereastra deschisă spre mii de vise, zăresc o întindee către o plajă unde domneşte liniştea plină de un mister învăluit în ritmurile valurilor din care ia naştere o poveste care se desfăşoară pe acea plajă. Pe nisipul fierbinte se zăresc doi pescăruşi privindu-se pe ascuns, într-un fel stingher, stând acolo parcă de o veşnicie fără să scoată vreun sunet, fără să facă un gest.

Dacă nu m-aş uita cu atenţie la ei, aş avea impresia că sunt două statui al unui cuptor celebru.

Valurile oceanului ce se auzeau în ritmuri line. Incet încet au început să se mişte un pic mai tare alcătuind cele mai frumoase sunete ce formau o melodie ce nu avea nevoie de nici un cuvânt pentru a înţelege îndemnul încurajator pentru acei doi pescăruşi. Spre finalul acestei melodii, unul dintre ei se apropie cu o mare timiditate de celălalt atingându-se uşor, aşa încât au simţit amândoi acel fior al corpurilor lor.

Încetul cu încetul soarele cobora tot mai mult şi astfel se descompunea pe albastrul cerului formând două inimi care se împreunau devenind în scurt timp una singură.

În acelaşi timp în care s-a născut inima de soare, cei doi pescăruşi de pe plajă îşi mărturiseau dragostea ce o purtau în suflete de mult timp unul pentru altul. Se priveau neîncetat în ochii din care se citea bucuria întâlnirii pe care sufletele lor o aşteptau de multă vreme. O adiere de vânt îi îndemna la primul vals dansat împreună acompaniat de sunetele duioase ale valurilor. Norii s-au adunat pe deasupra pentru ca să le fie părtaşi la marea unire ce se săvârşea în acel moment pe plaja cea plină de mister.

Când pescăruşii s-au oprit din dans rămânând îmbrăţişaţi, iar buzele lor s-au unit încet, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, o picătură de ploaie strălucitoare căzută din cer ca un diamant i-a atins şi atunci un miracol s-a produs cu acele păsări, s-au transformat în doi tineri frumoşi.

Acei doi îndrăgostiţi care radiau de bucuria împlinirii visului lor, s-au luat de mână şi au început să alerge spre hotarele ştiute doar de ei, lăsând în urma paşilor o mică pană, care e dovada că visele se împlinesc. Îndrăzniţi să iubiţi!