O picătură de ploaie

Publicat în decembrie 3, 2020 de Loredana

 

Aş vrea să fiu o picătură de ploaie, să mă lupt până la epuizare, ca să nu mă desprins din braţele pufoase al nourului, Să fiu ca un copil gingaş care plânge după iubita lui mama. Deşi până la urmă tot aş cădea pentru că aşa mi-ar fi fost menirea mea, să pornesc marea aventură.

Aş învăţa să zbor frumos prin văzduh, aş prinde gustul libertăţi devenind tot mai încrezătoare în proprile mele forţe.

Să fiu picura cea mai jucăuşă, dintre toate zburând dinspre mări şi țări, aş vedea lumea întreagă, frumoasele florii care au crescut datorită strămoşilor mei de demult care la fel ca mine au avut același dar de a zbura.

Aş fedona mii de melodii punându-le în ritmul zborului meu, mi-aş cânta bucuria, tristeţea şi iubirea. M-aş îndrăgosti de un prea frumos păr de care numai eu să ştiu de existenţa lui, am face mii de dansuri împreună, aş sta în braţele lui până la ultima clipa în care el s-ar îndrepta către cer iar eu către pământ şi la despărţirea noastră să zâmbim unui altului având sentimentul a unei iubiri împlinite. Apoi mi-aş continua marea mea călătorie să întâlnesc păsările, fluturaşi, să aud glasurile suave copiilor jucându-se prin ploaia calde de vară.

Iar la sfârşitul acestei călătorii a mea să mă odihnesc la umbra unui trandafir alb şi lumina soarelui să se oglindească în picătură de ploaie pe care voi fi și să mă transform într-o culoare din curcubeu care va sta mândru pe înaltul cer.

În categoria Acasă, Glasul Sufletului | Lasă un comentariu

Terapie prin dans

Publicat în decembrie 3, 2020 de Loredana

 

Într-o seară rece de octombrie stăteam în fotoliu din living și ascultam cum ploaia bătea la fereastră mea. La un moment dat am ațipit și am visat că trebuia să iau un interviu unui dansator care era considerat unul dintre cei mai buni din România, pe nume Martin David, pentru ziarul la care lucram.

Am stabilit împreună cu domnul David, să ne vedem a doua zi. M-am prezentat la el acasă în jur orei nouă dimineața. M-a invitat în micul lui foișor peste care domnea toamna cu ale ei culori melancolice. Parfumul a frunzelor uscate mi-a amintit de casa țărănească a bunurilor mei, unde îmi petreceam weekendurile de toamna pe vremea când eram copil.

– Am câteva întrebări despre cariera dumneavoastră, despre cum ați ajuns să fiți unul din cei mai bun dansatori din România, care până acum a câștigat multe concursuri din țară, cât și din înafara țării.

I-am spus eu după ce am servit o ceașcă de ceai negru cu puțin lapte.

– Nu sunt cel mai bun, din contră eu mereu simt că nu dau totul din mine. După fiecare concurs la care am participat, indiferent de premiul câștigat, mi-am spus că se putea să fac un dans și mai bun.

Vă ascult și voi răspunde cu mare drag la întrebările dumneavoastră.

– Aș vrea să știu de unde a plecat pasiunea dumneavoastră pentru dans și cum ați descoperit-o?

– Eu m-am născut cu o parapareză care mi-a afectat picioarele. La vârsta de patru ani mergem doar dacă mă sprijineam de cineva sau de ceva, pentru că nu aveam echilibrul necesar de-a merge singur. Atunci părinții mei au început să mă ducă la doctorii atât din țară, cât  în afară. Tata fiind medic, avea colegii și relații cam peste tot. Au încercat să-mi dea tratamente, să facă cu mine diferite terapii, gimnastică, înot, terapie cu cai și toate terapiile pe care le sugerau medicii. Nu știu dacă m-au ajutat toate aceste încercări, pentru că eu tot nu puteam să merg de unul singur.

Zbuciumul ăsta a fost până ce am împlinit opt ani, când tata a auzit despre un medic neurolog din America care își îndrumă pacienții cu aceeaşi boală ca și a mea să facă terapie prin dans. Atunci tata a început să se informeze despre acel medic și de rezultatele lui pe care le avea prin această metodă a lui. Văzând mulțumirea pacienților, că aveau rezultate, tata a luat legătura cu el. Așa că am mers cu părinții în America, unde am fost consultat de acest renumit medic, care mi-a spus că eu mă voi vindeca dacă fac cum îmi va spune el. De atunci a început toată nebunia asta cu dansul. Tot tata a fost cel care a găsit un terapeut român care deja preluaseră de doi ani terapia prin dans de la medicul american. La început au fost multe ore de muncă cu dureri de picioare. Au fost momente în care nu mai voiam să aud de sala de dans, dar și momente de reușite când vedeam că picioarele mele încet, încet începeau să reacționeze la exerciții și începeam să am coordonare în ele. Apoi am ajuns să merg normal, chiar colegii de la școală care râdeau de mine pentru că mă ducea mama la cursuri și venea să mă ia, au rămas surprinși de faptul că mergem fără sprijin. După acest miracol, m-am îndrăgostesc de dans și la 15 am avut primul meu concurs, unde am luat premiul doi pe țară.

– Ce simțiți atunci când dansați?

– Pentru mine dansul este ca și oxigenul fără care nu aș putea trăi, prin el mă redescopăr de fiecare dată, pas cu pas mă las absorbit de vraja muzicii. În timpul dansului corpul îmi vorbește, îmi transmite starea lui. Când mă pregătesc pentru un concurs, ascult de mai multe ori melodia pe care urmează să prezint numărul de dans și meditez la mesajul transmis de versurile ei, pentru ca să pot intra în legătură cu ele prin dans. Dansul este o poveste spusă în trei minute.

– Care a fost cel mai critic moment din cariera dumneavoastră?

– Repetam împreună cu soția și partenera mea de dans, pentru un concurs internațional care urma să se desfășoare în Mexic, dar cu cinci zile înainte de concurs mi-am facturat coasta. Evident că nu am mai putut participa la acel concurs. Durerea mea era că medicii îmi spuneau ,că șansele de a mai reveni pe ringul de dans, sunt foarte reduse, datorită coastei care se prindea la loc foarte greu și era predispusă să se rupă de tot. Au urmat doi ani fără dans. La început a fost cumplit, mă simțeam pierdut și gândul că nu voi mai dansa niciodată mă îngrozea. Am avut starea asta timp de șase luni, până când mi-a venit ideea să fac o sală de dans pentru copii cu probleme. Era o idee foarte îndrăzneața pentru mine, ținând cont că nu am nici un fel de pregătire pentru a lucra cu astfel de copii, dar mi-am spus că voi angaja un specialist. Zis și făcut, am încheiat o sală, am amenajat-o cu tot ce era necesar unei săli de dans și am găsit un terapeut ca să mă ajute să lucrez cu elevii, care deja începeau să vină. Așa am devenit coregraf pentru niște copii minunați de la care am învățat să prețuiesc fiecare secundă din viața mea. Am elevii cu cancer, cu sida, bolnavi de inimă, etc, dar care fac progrese frumoase în dans și chiar reușim să participăm la concursuri naționale.

– Dar și cel mai glorios moment?

– La doi ani după accident, m-am dus la control pe care trebuie să-l fac anual la coastă, pentru a preveni o nouă factură. Domnul doctor m-a consultat, m-a întrebat dacă am făcut vreun tratament, sau altceva pentru că coasta mea este prinsă complet. I-am răspuns că nu am mai luat nici un fel de tratament și am recunoscut că nu m-am gândit în tot acest timp să încerc să fac terapie. Atunci doctor mi-a spus că aș putea să-mi reiau activitatea mea în dans, doar cu condiția să o iau încetul cu încetul. În drum spre casă meditam asupra vieții mele și mi-am dat seama că aveam o datorie și că este șansa pe care am avut-o când eram copil de a mă vindeca, acum trebuia să ofer mai departe aceeași șansă unor copii. În viața totul se întâmplă cu un scop și Dumnezeu a îngăduit să mă accidentez, pentru ca să-mi dau seama că era momentul să îmi mai plătesc din datorii. Iar cel mai glorios moment din cariera mea, a fost atunci când o elevă de a mea care avea cancer osos, a venit la sală după 6 ani și mi-a spus că s-a vindecat datorită orelor de dans făcute împreună. Atunci am învățat că dacă te dăruiești celorlalți, îți dai ție însuți șansa să te simți împlinit.

– Ați avut o parteneră care v-a marcat într-un mod deosebit?

– Am avut, am și voi avea cea mai minunată parteneră nu doar de dans, ci și de viața zi cu zi. Pe frumoasa mea soție am cunoscut-o la cursul de dans popular, la care am fost trimis cam forțat de coregraful meu, spunând că orice dansator trebuie să știe și dansurile tradiționale ale țării lui. Ca de fiecare dată când faci un lucru forțat, iese ceva frumos. La mine a fost ea. Dumnezeu i-a dat gând profesorului să-mi dea ca parteneră pe Diana, pe ritmuri de folclor neapreciat de mine, dar totuși a avut un efect asupra mea încât m-am îndrăgostit. Încet, încet ne-am apropiat, apoi mi-a devenit parteneră mea de dans și pe ritmurile muzicale a început povestea noastră de dragoste, care continuă și acum.

– V-aţi gândit vreodată să renunțați la dans?

– Dansul face parte din mine și eu m-am născut pentru a dans. Chiar dacă aș fi băgat într-un ghips, aș fi dansa cu mintea și cu sufletul, dar nu aș renunța niciodată la el.
.
– Cum este Martin David în afara ringului de dans?

– Un om normal care se trezește dimineața, își hrănește copii îi duce la graniță, apoi merge la serviciu. Un bărbat care câteodată e cu capul în nori, încercând să aibă grijă de familia lui și s-o facă fericită cât de mult poate.

– Vă mulțumesc, domnul David pentru timpul acordat și pentru că ați acceptați să-mi spuneți câteva frânturi din viața dumneavoastră. Ultima întrebare de încheiere este: dacă ar fi să vă caracterizați după un anotimp, care ar fi acesta?

– Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă răspund la întrebări. Dimineața obișnuiesc să mă trezesc cu o jumătate de oră înaintea tuturor, vin aici în foișor pentru a îmi aduna gândurile și să privesc la peisajul acesta de toamnă. Admir frunzele căzând din copac lăsându-se în voie vântului, așa ca un dansator ce își coordonează mișcările după muzică. Tot așa și viața mea este purtată de o adiere de vânt cald. Uneori e rece, alteori e în bătaie polii de toamnă, dar trebuie să mă mențin pe acea linie de plutire, fără să mă prăbușesc. Secretul pentru a birui orice obstacol din viețile noastre, este să descoperim mesajul prin care Dumnezeu vrea să ne vorbească. Toate întâmplările au un rol important în viața noastră și nu sunt doar niște întâmplări nefericite.

 

În categoria Povești | Lasă un comentariu

Fereastra unui vis

Publicat în decembrie 3, 2020 de Loredana

Visul este acea parte suavă din mine, punctul care îmi oferă posibilitatea de a mă elibera de orice greutate. El mă face să devin pentru câteva minute ceea ce mi-aș dori să fiu cu adevărat și mă ajută să ating cele mai înalte dorințe fără ca să fiu oprită.

Visul e locul unde îmi pot întinde aripile și să zbor acolo unde nu voi ajunge niciodată în viața reală. Este o fereastră care se deschide spre tărâmul a unei povești de dragoste, unde te întâlnesc pe tine, om minunat și frumos, care ești versurile iubirii mele.
Împreună fugim spre acel loc știut doar de noi doi, unde fiecare sentiment de al nostru își dezvăluie cele mai adânci taine. Șoaptele tale îmi duc sufletul lângă sufletul tău, topindu-se încet încet, până când devin doar unul și același.

Mă atingi cu privirea ta ca de cer și blândă în care îmi oglindesc toată fericirea mea trăită cu tine.

Tu ești cel din întâi vis care îmi transformă sângele în scântei de foc, mă alinți ușor cu fiecare atingere de a ta și mă iei în brațele tale ca pe un copil dornic să se simte protejat. În vis ne împreunăm mâinile și totul din jur devine universul nostru.

Tu mă rogi să mai stau, dar eu, printre lacrimi îți șoptesc că noi suntem doar un vis ce durează câteva zeci de secunde. Mă despart de tine așa cum și  picăturile de ploaie se despart de nori.

Tu ești ultimul meu vis pe care îl voi lua cu mine și dincolo de moarte.

În categoria Acasă, Glasul Sufletului | 2 comentarii

Suflet de fluture

Publicat în decembrie 2, 2020 de Loredana

 

 

 

Mă plimbam într-o frumoasă zi de primăvară şi lăsându-mă învăluită de vraja cântecului duios al păsărilor, încercam să devin un membru al naturii, să fiu o floare sau o simplă frunză. Nu mă mai mulţumeam să fiu doar o spectatoare, ci voiam să fiu un personaj în acest faimos film al naturii.

La un moment dat m-am aşezat pe o bancă cu gândul să analizez tot ce mă înconjoară fără ca să-mi scape nici cel mai mic amănunt din acel magnific tablou. În timp ce îmi încărcam sufletul de acea veselie, un frumos fluturaş, a făcut un popas chiar pe degetul meu relaxându-şi coloratele lui aripioare.

Atunci m-am înclinat uşor spre el şi i-am şoptit. ¨Fluturaş cât de fericit poţi fi de acest rol pe care îl ai în spectacolul acesta, cât de norocos te consider pentru faptul că poţi să zbori peste mări şi țări. Tu, Fluture nu ai nici o grijă pentru ziua de mâine, niciun stres gândindu-te unde vei dormi diseară, pentru că toate florile te vor aştepta să le alegi ca să-ţi fie culcuş peste noapte, unde vei putea să-ţi odihneşti aripioarele şi să nu mai vorbim despre frumuseţea ta cea de fără de margine”

Fluturaşul stătea liniştit şi asculta tot ce aveam de spus, mă privea cu o dragoste profundă şi apoi mi-a vorbit cu o voce lină ca de înger. ¨Da aşa este cum afirmi tu, eu sunt un norocos pentru că fac parte din acest glorios spectacol al naturii şi mă simt onorat că mi-a fost dat un astfel de rol pe care trebuie să-l îndeplinesc cu multă pasiune şi responsabilitate. Acest rol al meu pe care îl am trebuie să-l joc în așa fel încât ție să-și placă și nu e deloc ușor ceea ce fac. Eu am misiunea de a zbura 12 ore pe zi pentru a da culoare şi veselie fără de care natura nu ar mai străluci atât de frumos şi nu ar mai fi completă¨.

Fluturaşul a mai făcut o mică pauză ca să-şi tragă răsuflarea şi apoi a continuat.:¨Crezi că m-aş fi aşezat pe degetul tău dacă mai puteam zbura încă un pic ca să ajung pe o floare unde mă simt în siguranţă, fără să-mi fie frică? Uite cât de mic şi firav sunt, tu acum mă poţi strivi într-o clipă aşa cum au fost părinţii, fraţii mei, care din cauza oboseli au căzut în manile ucigaşe ale oamenilor. Ai mai spus că nu am nici o grijă pentru ziua de mâine, dar oare te-ai întrebat vreodată unde plecăm noi, fluturii, iarna? ¨

Atunci îl priveam răspunzându-i:

„Da, presupun că aveţi în adâncurile pământului o casă călduroasă şi un tunel ştiut doar de voi prin care puteţi să ajungeţi la ea”.

Fluturaşul a început  să râdă şi mi-a spus. ¨Ce tot spui tu acolo? Auzi casă, tunel, îmi vine să şi râd când aud de aşa ceva, parcă îţi spuneam mai devreme cât de firavi suntem noi, cum am putea să construim o casă sub pământ?”

” Dar atunci unde vă adăpostiţi pe timp de iarnă?” l-am întrebat eu.

¨Noi ne strângem în grupuri de o sută şi căutăm un culcuş la rădăcinile copacilor care sunt mai bătrâni şi mai puternici pentru că ştim că ei vor rezista viscolului peste iarnă fără ca să fie doborâţi la pământ şi aşteptam îngheţul care ne amorţeşte aducându-ne în nesimţire. Uite aşa petrecem noi iarnă, nu cum spui tu.¨

Am rămas fără cuvinte neştiind ce să-i mai răspund, dar fluturele m-a simţit cât de năucită eram de toate cele spuse de el şi a mai adăugat în timp ce îşi lua zborul de pe degetul meu: ¨ Să nu uiţi niciodată să-ţi îndeplineşti cu pasiune şi asumare rolul tău în care ai fost angajată să-l joci, pentru că împlinirea noastră va apărea din ceea suntem noi şi din ce facem, nu din ceea ce ne-am fi dorit noi să fim.¨

M-am ridicat de pe banca simţindu-mă mult mai bogată sufleteşte şi în mintea mea se auzeau ultimele cuvinte rostite de acel fluturaş care m-au făcut privesc altfel viaţa.

De la acea conversaţie cu fluturaş am tras concluzia că şi eu fac parte din acel spectacol al naturii şi că rolul meu este foarte important. La fel ca şi al fluturaşului, pentru că spectacolul fără spectatori nu ar mai exista.

În categoria Acasă, Povești | 2 comentarii

Iertarea

Publicat în decembrie 2, 2020 de Loredana

 

 

Iertarea este o acţiune şi nu doar un cuvânt sau un simplu verb. Ea are nevoie de fapte şi de lepădarea orgoliului din noi. Iertarea e o virtute.

Suntem tentaţi să fugim de a ne cere iertare ca să nu ne înjosim; din prea mult orgoliu care zace în noi, ne este greu să recunoaştem că am greşit şi dorim să ne mascăm greşelile prin diferinţe mijloace. Nu ne asumăm faptele şi gesturile cu care provocăm răni celor dragi sau celor cu care intrăm în contact, ne menţinem cu tărie părerea noastră. Ba mai mult acţionam uneori persistând cu acea greşeală, făcând că rănile să fie şi mai adânci, deşi ne numim creştini. Mergem la biserică regulat, dorim să fim văzuţi ca oameni care trăiesc onest, care sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu sau cel puţin asta e impresia pe care dorim să o lăsăm atunci când ne aflăm în biserică.

Dar oare câţi dintre noi ne cerem iertare sau iertăm din toată fiinţa noastră înainte de a ne porni spre biserică? Dacă în drumul nostru spre biserica ne apare o persoană care ne-a greşit, o evităm trecând pe cealaltă parte a drumului, numai să nu dăm ochii cu ea, lăsând astfel ura să-şi facă loc în sufletul nostru, fără a încerca să schimbăm ceva.

Atunci întreb şi mă întreb şi pe mine: Oare prin atitudinea asta ce o avea pentru fraţii noştri, nu ne asemănăm cu fariseii şi cărturarii care l-au dat la moarte pe Hristos?

Dacă stăm puţin să medităm la acele cuvinte din rugăciunea Tatăl Nostru pe care o spunem zilnic. Dacă ne oprim un pic la ¨şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri¨, ne-am da seama că prin aceste cuvinte ne asumăm poate cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea un om, propria noastră evaluare când vom sta la Dreapta Judecată pe care o vom avea la sfârşitul vieţii, să fim iertaţi la fel cum şi noi iertăm pe frații noștri. Deci, doar prin iertare putem să ne rezervăm un loc în Cer.

Putem noi avea toate celelalte virtuţi care ne înfrumuseţează viaţa şi o face să fie plăcută Lui. Dar dacă lăsam orgoliul să ne acapareze inima până la punctul în care puterea de a ne smeri cerându-ne iertare celor cărora le-am greşit si  lui Dumnezeu dispare, totul e pierdut. De ce? Pentru că nu putem intra pe poarta Raiului fără a primi şi dărui iertare.

O altă atitudine pe care noi o punem în aplicare, este aceea de a corecta pe cineva prin faptul că îi dăm şansa de a-şi da seama unde a greşit şi posibilitatea de a face el primul pas pentru împăcare, ceea ce nu este ceva rău dacă o facem cu gând curat şi fără nici o urmă de mândrie. Dar în puţine cazuri se găseşte o astfel de atitudine. În cele mai multe cazuri iertarea nu există, nu mai are loc în sufletele noastre pline de eu, ne complăcem în starea de victimă ce trebuie să reacţioneze la fel de urât ca cel care ne-a greşit, având senzaţia că aşa vom depăşi mai uşor acel episod, cuvânt, care ne-a rănit.

Să ne eliberăm sufletele de orgoliu, să-I cerem lui Dumnezeu acea putere de a ne vedea imperfecţiunile şi greşelile şi astfel să putem cere şi dărui iertare, astfel vom fi mult mai aproape de El.,

În categoria Acasă, Glasul Sufletului | 2 comentarii

Dorul

Publicat în decembrie 2, 2020 de Loredana

Să te lași purtat de dor ar putea să fie o adevărată aventură și posibil foarte riscantă deoarece odată ce te-ai pornit pe acest meleag, nu se mai știe dacă mai există drum de întoarcere. Dorul își face apariția în acele momente de singurătate, atunci când nu mai poți fugi de amintiri pe care încerci să le ascunzi în sufletul tău sau mai bine spus în mintea ta. O amintire însoțită de un puternic dor în care se zăbovește prea mult timp fără a încerca s-o îndepărteze în așa fel încât să se simtă o oarecare detașare de acel dor, se poate să se ajungă la o stare de deznădejde.

Toate vor fi la timpul trecut chiar și momentul de față, locurile în care suntem acum, oameni de lângă noi, chiar și noi vom dispărea de pe acest pământ, dar nu înainte de a lăsa în urma noastră o amintire și un dor.

Dorul este reprezentat de un loc, de o persoană sau de un sentiment.

Dorul de casă părintească în care am trăit cele mai frumoase clipe ale copilăriei, e locul unde am făcut primii pași, locul unde părinții ne-au insuflat cele mai bune învățături, care au avut un rol foarte important în formarea noastră.  Dar mai ales dorul de acel loc, unde făceam sute de pozne și tot de atâtea ori am fost iertați.

Dorul de părinți și de brațele lor, locul preferat al oricărui copil, în care găseam mereu tot ce căutam simțindu-ne în siguranţă și iubiți

Dorul de cea mai dragă fiinţă pe care o purtăm în amintirea noastră cu dragoste și dor care și-au pus amprenta peste întreaga noastră viață.

Sunt momente când ești cuprins atât de tare dor, încât ai fi în stare de orice numai să retrăiești o clipă din trecut, să revezi locul drag și s-o mai îmbrăţişezi pe persoana cea mult iubită.

Amintirile ne fac legătura cu trecutul, iar dorul selectează cele mai frumoase momente din viața noastră. El își face apariția în suflet doar atunci când în minte avem o imagine în care am fost fericiți.

Cel mai minunat lucrul ar fi ca în urma noastră să lăsăm un praf de dor, deoarece prin asta s-ar dovedi că am reușit să construim o amintire frumoasă și de neuitat.

În categoria Acasă, Glasul Sufletului | Lasă un comentariu

O bijuterie prețioasă

Publicat în decembrie 2, 2020 de Loredana

 

 

Într-o dimineaţă, în timp ce pregăteam micul dejun în spatele casei noastre aproape de ocean, cele două fete ale mele în vârstă de 15 şi 12 ani alergau râzând pe nisipul fin și uşor încălzit de razele soarelui de mai. La un moment dat o zăresc pe fiica mea cea mare care se îndrepta cu paşi repezi spre mine. Mă uit la ea încercând să înţeleg ce i s-a întâmplat. Mă întreb dacă nu cumva s-a lovit la mâna ce o ţinea la piept cu pumnul strâns

Când ea s-a apropiat de locul unde obişnuim să luăm masa în perioada verii, nici nu am mai apucat s-o întreb ce a păţit, că mâna fiicei mele s-a întins cu pumnul puţin întredeschis, în care strălucea medalionul pe care mi l-a dăruit mama în ziua nunţii mele şi care mi-a căzut de la gât atunci când încercam s-o salvez de la înec. Am luat medalionul din mâna cea fină a fetei, în acel moment în mintea mea se depănau amintiri cu mama.

Între timp ni s-a alăturat şi fata mea cea mică uluită de ceea ce a găsit pe plajă sora ei. Ne-am aşezat toate trei la masă şi nu peste mult timp fetele mele s-au întrebat, oare cine l-ar fi putut pierde, deoarece unde stăteam noi nu venea nimeni. Şi mai ales s-au întrebat care era povestea lui. Auzindu-le, le-am spus că eu am pierdut acel medalion şi că o să le povestesc misterul pe care îl are:

– Acest medalion în forma unei stea a fost al bunici mele care l-a primit în dar de la bunicul meu atunci când i-a spus că pentru el ea este cea mai mare comoară din lume şi o poartă în sufletul lui ca pe un diamant a cărui strălucire nu o poţi vedea, ci doar o poţi simţi cu toată fiinţa ta. Pe atunci bunicii mei erau liceeni, dar când au terminat liceul, urmându-şi fiecare propriul drum, au încercat să nu mai creadă în acele sentimente care îi legau, cu gândul că iubirea lor a fost o joacă naivă de copii. Anii au trecut şi acei liceeni au absolvit facultatea cu note de zece; ea a devenit un medic renumit în toată lumea, iar el era un avocat foarte căutat, pentru că îşi practica meseria cu pasiune şi cu multă dăruire. În tot acest timp, bunica mea purta mereu acest medalion dăruit de acel coleg al ei neputând să se despartă nici o clipă de el; o făcea să nu se mai simtă singură şi îi era drag. După aproape 16 ani, ei s-au revăzut întâmplător într-un aeroport din Paris. Erau total schimbaţi. El era un bărbat înalt, pe faţa lui se citea o marturitate şi o profunzime care te făcea să îţi dai seama că e un om cu o personalitate puternică, iar în loc de uniforma şcolară acum purta un costum de calitatea întâi. Ea era o femeie foarte frumoasă cu părul castaniu lăsat pe spate, nu îl mai avea prins în două cozi cu funde albe ca o liceană, ci era îmbrăcată într-o rochie superbă de culoarea persicii, care îi lăsa uşor umerii dezgoliţi. Dacă bunicul meu nu observa acel medalion pe care îl avea în mintea lui când îşi amintea de ea, treceau unul pe lângă altul fără să se recunoască. Au fost foarte miraţi când au aflat că nici unul dintre ei doi nu era căsătorit. Bunicul a întrebat-o de cum mai purta acea inimă din argint care nu mai era printre bijuteriile moderne. Bunica i-a răspuns că nu l-a dat niciodată jos şi că i-a dat mereu acel sentiment că cineva de departe se gândeşte la ea. Atunci bunicul, copleşit de emoţii, i-a spus că a purtat-o neîncetat în gândurile lui şi acum în sfârşit a regăsit-o pe cea care o păstra în sufletul lui ca pe un diamant preţios. Din acel moment ei nu au mai fost despărţiţi niciodată, s-au căsătorit şi după doi ani de la nuntă s-a născut mama mea care a umplut de bucurie casa lor. Erau o familie împlinita în care iubirea era mai presus de orice, unde dăinuia pacea şi ei trăiau unul pentru altul iar în casa lor nu au fost niciodată discuţii aprinse. Mama mea a crescut în aceea armonie până la 9 ani, când bunica a descoperit că are un cancer în ultima fază şi doctori nu au mai apucat să facă nimic pentru ea. S-a strâns din viaţa la scurt timp după aflarea acelei veşti îngrozitoare. În acele clipe în care mama stătea copleşită de durere lângă patul de moarte al bunicii, care îi vorbea cu glasul tot mai slab, dându-i ultimele sfaturi care i-au fost de folos pe parcursul vieţii, bunica şi-a scos pentru întâia oară medalionul de la gât şi l-a pus în mâna fiicei ei spunându-i că va fi mereu cu ea. După acel moment greu, bunicul a continuat să-şi crească fata cum a ştiu el mai bine. Căuta neîncetat cele mai bune modalităţi prin care să se aproprie cât mai mult de inima ei. Mama şi-a pus acel medalion la gât în ziua înmormântării mamei ei şi de atunci nu l-a mai scos, pana într-o zi când şi-a dat seama că îl pierduse. A început să-l caute prin locurile unde a fost în acea zi, dar în zadar medalionul era de negăsit. A doua zi la liceul unde învăţa a început să-şi întrebe colegii dacă nu cumva i-au văzut medalionul ei, dar toţi au spus că nici măcar nu ştiu despre ce vorbeşte. După ce orele s-au terminat a plecat spre casă supărată pe ea însăşi pentru că nu a fost capabilă să aibă grijă de unicul dar pe care îl avea de la mama ei. La un moment dat zăreşte acel medalion al ei în mâinile unui băiat care îl analiză cu multă atenţie şi s-a îndreptat spre el cu o oarecare teamă, gândindu-se la cum va reacţiona când i va spune că acea bijuterie din mâinile lui este a ei şi că o vrea înapoi. Chiar atunci când mama vroia să-l abordeze, el s-a întors cu faţa spre ea întrebând-o dacă acel medalion îi aparţine spunându-i că l-a găsit ieri când a trecut pe acolo. Mama a fost fermecată de vocea caldă a acestui tânăr şi de felul cum o privea făcând-o să se simtă copleşită de emoţie. Atunci el văzând ca ea continua să tacă. A început să-i spună ce l-a determinat să se întoarcă şi a doua zi în acel loc cu speranţa de a găsi persoana căruia îi aparţinea acest medalion, de care a rămas foarte impresionat datorită vechimii acestei bijuterii, dar mai ales datorită mesajului de pe spatele ei: “tu eşti comoara mea.”Mama a luat medalionul din mâna băiatului strângându-l puternic la piept acea inimă din argint pentru că atunci a înţeles adevărata lui valoare. Au urmat multe alte întâlniri cu acel băiat, în care a descoperit cât de frumos e să-ţi bată inima în ritmurile de iubire şi cât de minunate sunt clipele petrecute cu acea persoană la care ţii. Iar când a terminat mama liceul, au decis împreună cu acel băiat pe care îl iubea atât de mult că a venit momentul să-şi depună legământul unul altuia în faţa lui Dumnezeu.

Am ridicat medalionul şi îl priveam de parcă amintirile cu părinţii mei stăteau toate în această micuţă inimă de argint. Mi-am amintit de tata cât de mult muncea pentru ca să pot face eu şcoală, cum stătea seara obosit în fotoliul din sufrageria noastră privindu-ne pe mine şi pe mama cu o dragoste ce nu avea sfârşit. Îi aud şi acum vocea blândă, care mi-a fost ca un cântec de leagăn al copilăriei mele. Lângă el stătea mama care avea grijă ca toate lucrurile de prin casa să fie aşezate la locul lor, răsfirându-ne cu ale ei prăjituri delicioase, care nici cei mai mari patiseri nu reuşeau să le facă aşa cum le făcea mama.

Dintr-o dată, am auzit glasul fiicei mele cea mică întrebându-mă dacă bunica ei a pierdut medalionul pe plaja din spatele casei noastre. M-am uitat la ea zâmbind şi i-am răspuns că mama mea mi l-a dat în ziua în care m-am căsătorit cu tatăl lor, spunându-mi că cel mai de preţ sentiment pe care îl putem avea în viaţa noastră este iubirea şi ca ea trebuie păstrată în sufletele noastre ca pe o bijuterie preţioasă. Iar fiica cea mare la rândul ei m-a întrebat cum l-am pierdut tocmai pe malul oceanului şi atunci un fior rece mi-a cuprins tot corpul amintindu-mi de acea seară când valurile oceanului mi-au răpit mama. I-am răspuns fiicei că mi-am pierdut medalionul într-o seară de toamna târzie când bunica lor se plimba pe plajă apropiindu-se prea mult de mal, fară ca să ţină cont de valurile mari care răscoleau adâncurile oceanului. Atunci când am văzut pe geamul de la bucătărie că se lupta să se ridice de pe mal, am alergat la ea gândindu-mă că o pot ajuta să se ridice, dar valurile au fost mai rapide decât mine şi mi-au răpit mamă fără ca eu să mai pot face ceva.

Am tăcut privându-mi printre lacrimi cele două comori din viaţa mea cum analizau acel preţios diamant, încercând să citească acel mesaj cu litere mici de pe spatele lui.” TU EŞTI COMOARA MEA”.

În categoria Acasă, Povești | Lasă un comentariu

Vizitatorul inimi

Publicat în decembrie 2, 2020 de Loredana

 

 

 

 

Suntem în prag de sărbătoare, poate cea mai frumoasă din an.

Crăciunul este un prilej de bucurie pentru orice om, ne duce cu gândul la familie, la case împodobite, unde stau brazii cei mândri cu mii de beculeţe strălucitoare și la mirosul de scorţişoară şi de portocală arome septice acestei sărbători.

Pe tot pământul în acele zile se simte o agitaţie şi suntem cuprinşi de acea grijă de a nu ne scapă niciun detaliu, alergam prin magazine după cele mai valoroase cadouri. Ne trudim peste puteri prin bucătărie ca să facem cele mai gustoase bucate, parcă de ele ar depinde toată fericirea noastră în acele zile şi ne întristăm dacă cozonacul nu a crescut aşa cum ne-am fi dorit.

Căutam să fim cât mai aranjaţi în aceste zile, alegem ţinute de gală cât mai elegante şi evident să nu lipsească culoarea roşie din acest context care este foarte folosită această perioadă.

Dar oare toate aceste lucruri să fie esenţa cea adevărată a Crăciunului? Ce mesaj poarta colindele? Şi mai ales cât de pregătiţi suntem de acel eveniment împărătesc?

Esenţa Crăciunului este naşterea pruncului Iisus cel care acum două mii ceva de ani îşi căuta un culcuş bătând din poartă în poartă, dar toate lumea era prea ocupată cu ea însăşi, prea departe de Dumnezeu ca să poată vedea cine bătea de fapt la uşa lor, era prea orbita de păcat.

Până la urma Iisus şi-a găsit culcuşul într-un grajd printre animale ce s-au dovedit a fi mult mai primitoare decât omul.

Omul cu răutatea lui l-a gonit de la sine pe cel mai important vizitator spunându-i că nu are loc pentru El, pe când animalele L-au încălzit cu răsuflarea lor pe Pruncul ce îşi dormea întâiul somn într-un pat de paie reci.

El bate şi acum după atâţia ani la uşa inimilor noastre căutându-şi culcuşul fără ca noi să-i dăm atenţie şi ba mai mult gonindu-l prin nepăsare şi grijă faţă lucrurile trecătoare.

Nu cadourile, nu bucăţele de pe masa de Crăciun, nu hainele pe care le purtam ne oferă fericirea în aceste zile de sărbătoare, ci acel dar Dumnezeiesc care s-a coborât din cer pentru ca noi să fim răscumpărati din robia păcatului.

Noi de Crăciun, ar trebui să ne punem întrebarea dacă suntem gata să-L primi pe Pruncul cel sfânt şi mai ales dacă acest culcuş din sufletul nostru este cald, primitor, unde să dăinuie pacea şi iubirea.

În timp ce facem curăţenie prin casă să fim preocupaţi şi de acel praf a păcatului din suflet, astfel să-l îndepărtăm prin pocăinţă până când el va străluci precum un geam proaspăt şters.

Atunci când facem lista pentru cumpărături, să ne gândim ca şi micul Iisus a trecut în lista lui de vizită inima noastră şi să fim atenţi să-I răspundem la acel mare oaspăt care e însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Colindători se aseamănă cu steaua de la răsărit ce a vestit naşterea Împăratului a cerului, a pământului şi noi să avem înţelepciunea a celor trei magi pentru a înţelege mesajul colindului.

Iar la final să mergem la slujba din ziua de Crăciun şi să-i oferim micului Prunc sufletul nostru în care să fie plin de aur, smirnă şi tămie.

 

Vă doresc sărbători luminate care să fie un prilej bun pentru a ne apropia cât mai mult de bucuria naşteri lui Iisus Hristos şi că inima noastră să fie ieslea din Bethlehem!

În categoria Acasă, Evenimente | Lasă un comentariu

O tovarășă de drum

Publicat în decembrie 2, 2020 de Loredana

 

 

 

  1. Cineva odată m-a întrebat, dacă am un moment special, care să mă captiveze în așa fel încât să mă las desprinsă de realitate și să mă duc într-o altă lume. Eu i-am răspuns, că pentru mine cititul este ca o evadare, nu doar din lume, ci din mine, deși cartea este o simplă lectură, cum mulți oameni o consideră și un mijloc de a îți îmbunătăți cunoştinţele. Dar pentru mine cartea înseamnă o tovarășă de drum, împreună călătorim prin trecut, prezent și viitor.

O așez pe brațele mele, în timp ce stau în fotoliu meu de lângă șemineu, a cărui flăcări roșiatice ne luminează fiecare potecă din călătoria noastră. Încă de la prima filă, mă transform în personajul principal, mă descopăr printre rândurile ei, devin o femeie foarte frumoasă, cu părul blond sau brunet, înaltă, a cărui trup suplu și delicat este acoperit într-o rochie elegantă. Sunt o luptătoare hotărâtă care își dă și ultimul strop de putere ca să biruiască râul.
Călătorim în trecut, printre amintiri și descopăr cine am fost. Fac cunoștință și povestesc în același timp propriul meu trecut, ducându-mă la locul natal unde a început povestea mea. Trăiesc sentimente unui copil, bucuria și întristarea lui. Alerg hoinar peste câmpuri înverzite sau prin troiene de zăpadă și simt cum gerul aprig îmi preface sângele în gheață.
Cu fiecare filă citită, mă transform într-o fetișcană a cărui suflet începe să fie cuprins de noi emoții. Simt cum mă îndrăgostesc de prințul viselor mele, inima mea o ia din loc, atunci când îl întâlnesc pentru prima oară. Îmi trăiesc din plin fiecare clipă de iubire alături de alesul sufletului meu, râzând și mă alint la pieptul lui cel puternic.
Strâng din dinți, la acele capitolele când mă simt lipsită de orice speranță și sentimentele de învingere nu întârzie să-și facă apariția.
Uneori, tovarășa mea, dă timpul înainte și mă transformă într-o bătrânică cu umerii aplecați sub povara anilor ei. Într-o bunică care își sfătuiește nepotul cu glasul ei blând și dulce, inspirându-se din propria viață. Stau lângă soba mea învechită și adorm încet, încet depărând pentru a mia oară firul vieții.
Alteori, cartea de pe brațele mele, se joacă cu mine, mă deghizează într-un bărbat musculos, înalt, brunet cu ochii albaștri. Într-un învingător care nimeni și nimic nu-i poate sta în calea voinței lui.

Așa petrecem noi două serile, până când eu adorm și cartea mă însoțește pe aripile unui vis.

În categoria Acasă, Glasul Sufletului | Lasă un comentariu

Copilul Meu drag

Publicat în decembrie 1, 2020 de Loredana

 

 

 

 

Eu sunt întregul univers, tot ce te înconjoară, sunt zorile zilei şi căderea serii. Prin Mine munții se înalță, parcă vor să ajungă până la tronul Meu și dealurile la porunca mea dănd roade bogate.

Eu sunt cel care mă joc cu norii și îi modelez în mii de forme misterioase, lăsându-te pe tine să-ți pui imaginația la încercare. Prin tunete Eu îți vorbesc ca un tată ce îi îndrumă copilul spre calea cea dreaptă și prin fulgere îți zâmbesc scumpul meu copil. Eu te protejez prin înțelepciunea pe care ți-o insuflu când te apuci de construcția propriul tău cămin și tot
Eu îl binecuvântez cu toate lucrurile care îți sunt de folos.

Îți dau puterea Mea de a crea o nouă viață dintr-o celulă din tine și darul de a îți ține în brațe făptura micuță a creației tale.

Dragul meu copil, Eu sunt cu tine ca să te încălzesc printr-o rază de soare, atunci când te simți cuprins de răceala acestei lumi. Prin firul ierbii de sub tălpile tale care te gâdilă, Eu te fac să zâmbești și prin mii de flori îți arăt cât de frumos ești. Eu îți ofer frunza îngălbenită ca un semn a vieții tale; precum ea se desprinde de pe ramura copacului și cade lin pe pământ, tot așa sufletul tău se va dezlipi de trup lăsându-l să cadă la pământ și el va veni la Mine.

Eu sunt mereu la ușa inimii tale și bat în speranța că într-o zi mă vei auzi și mă vei invita să colaborăm împreună la îndeplinirea misiunilor și dorințelor tale

În categoria Acasă, Glasul Sufletului | Lasă un comentariu