Citești acest articol pentru că ți-a atras atenția, poate titlu, poza lui sau numele autorului, încât ai ales să afli conținutul lui. Viața e despre alegeri, suntem liberi să ne construim propriul nostru drum, fără să ne impună nimeni nicio regulă, cum să fim, ce să facem. Da, Dumnezeu ne lasă liberi să alegem drumul prin viață, El doar ne-a pus în bagaje uneltele potrivite nouă pentru această călătorie. Depinde de noi cum știm să le folosim. Pe lângă cele cinci simțuri, omul primește rațiunea și talanții care îl vor face să creeze în așa fel încât lumea să fie mai frumoasă și să-și bucure semenii.
De mici vedem binele și răul, ni se spune ce e corect și ce nu e să facem. Un părinte care vrea ca puiul lui să vadă lumea așa cum e ea, cu bune și cu rele, niciodată nu-i va interzice nimic. El își va supraveghea copilul din umbră. Mama mea nu mi-a interzis absolut nimic, am avut libertatea să mă uit la televizor la ce doream, să-mi aleg genul de muzică, să fac activitățile pe care le voiam. Însă mă supraveghea și când vedea că un lucru m-ar putea influența în rău îmi spunea să fiu atentă, că acel film sau acea muzică pe care le-am ales nu e chiar bună pentru mine și îmi explica din ce motiv.
De fiecare dată vorbele mamei mele erau foarte convingătoare așa încât ajungeam să meditez la ele până când înțelegeam unde era greșeala. Aceasta atitudine a mamei de a nu-mi interzice nimic, doar să mă atenționeze m-a ajutat să deosebesc binele de rău și totodată să-mi fac propriile mele idei despre viața. Încetul cu încetul am ajuns să fac alegeri care mi se potrivesc și care mă vor duce pe drumul dorit de mine.
Evident că puteam să stau toată ziua în pat și să spun că nu pot face nimic, că pentru mine nu e nicio șansă să merg, să pronunț niciun cuvânt și să-mi plâng de milă. Poate că era cea mai ușor varianta, dar nu mi-a plăcut acest gând și am ales să lupt, să descopăr viața, să visez ce ochii nu pot vedea. Am ales să-mi doresc mult mai mult decât o viață petrecută într-un pat, să mă bucur de tot ce mă înconjoară, dar cel mai important să-mi construiesc propriul meu drum.
Nu există om pe acest pământ fără să nu aibă un dar special, fără acel talant care îl transformă într-o ființă creativă. Din păcate foarte multe persoane aleg să nu creadă în talentul lor. . Nu știu de ce, dar trăim într-o societate care merge pe premisa că pentru a fi bine văzut trebuie să ai o carieră de succes sau să ai o mașină de ultima generație. Acest concept e foarte dăunător pentru că mulți oameni se îndepărtează de ceea le place să facă și renunță la pasiunea pentru gătit, scris, la muzică etc și se gândesc ca un bucătar sau ca un artist nu va ajunge prea departe. Alegând o meserie care îi va aduce un buget mare, atunci omul lucrează doar din obligație, fără nicio tragere de inimă, asta pentru că nu face ceea ce îi place și ajunge să fie frustrat, obosit, stresat. Când locul muncă ar trebui să fie ceea ne facem să creem, să ne pună în valoare abilitățile pe care le avem și să lucrăm cu drag, să ne ducem din plăcere la serviciu.
Mereu am simțit că Dumnezeu mi-a dăruit și mie un talant pe care l-am descoperit după ce am învățat să scriu. Deși am și acum păsărele în cap care îmi spun cine sunt eu ca să-mi aștern pe foaie ideile, mai ales să creez povești sau ce rost are să merg pe acest drum. Dar scrisul pentru mine e ceea ce îmi place să fac, e darul pe care aleg să-l valorific. E un drum care habar nu am unde mă va duce dar știu că asta trebuie să fac, pentru că e ceea ce mă face fericită.
Deci orice om e născut să-și creeze propriu drum, dar totul depinde de el cum alege să-l facă, poate fi în colaborare cu Dumnezeu și să ceară ajutorul Lui în tot ceea ce face, poate să învețe să se ascultă, să fie atent la lucrurile care îi fac ca sufletul să vibreze și să-i transmită o stare de bine, de împlinire. Astfel se va fi descoperit pe el însuși. În sufletele noastre zac comori pe care trebuie să le lăsăm să ne influențeze viața și să alegem așa cum simțim noi.
De cele mai multe ori căutăm să fim în pas cu lumea și uităm că suntem unici în acest univers, că ceea ce ne face pe noi fericiți pentru alții nu înseamă nimic. Așa că să încercăm să ne ascultăm mai mult și să alegem ceea ce ne-ar putea să ne împlinească, să ne facă fericiți.
Până dată viitoare să aveți grijă de voi și să alegeți cu sufletul!
Azi o să scriu despre curaj, despre oamenii care sunt exemple de putere pentru mine, la cei la care mă gândesc de fiecare dată când simt că nu mai pot. Da, ca fiecare om am și eu momente de descurajare, când mă simt obosită să mai lupt și să mai sper că mâine va fi o zi mai bună. Atunci am nevoie de o sursă să-mi dea curaj sau de un motiv să mă scoată din această stare proastă.
De fiecare dată când am o stare proastă, mă gândesc la oamenii care au suferit în închisorile comuniste despre care am citit. Acești oameni au fost condamnați la ani grei de temniță pentru că nu au acceptat să se supună regimul comunist, să facă doar ce li se dicta și să se lepede de Hristos, lucru care pentru un om întreg la minte, mai ales pentru intelectuali a fost de neacceptat. Pentru ei onoarea, credința, dragostea pentru Dumnezeu și de neam au fost mult mai puternice decât chinurile la care au fost supuși.
După câte am citit și am văzut documentare mi-am dat seama că comunismul a fost una dintre perioadele în care lumea a pierdut oameni valoroși.
Eram adolescentă când am citit ”Binecuvântă fii închisoare,, de Nicole Valery-Grossu. Autoarea povestește despre chinurile prin care a trecut, cum era bătută în timpul ce a fost închisă și cum erau femeile puse la munci foarte grele, fără să li se dea hrană. Cele mai multe deținute erau închise pentru a fi reeducate așa încât să se supună regimului comunist.
Această carte a avut un impact puternic asupra mea ce m-a ajutat să trec mai ușor peste frustrările ce le aveam în perioadă adolescenței și să mă împac cu idea că voi trăi cu o dizabilitate. Recunosc nu mi-a fost ușor să-mi accept problema de sănătate pe care o am. Nu o dată m-am certat cu Dumnezeu pentru că El nu face nimic pentru a mă vindeca. Însă când am citit despre chinurile acestor femei, am realizat că au fost oameni care au suferit mai mult decât mine. Atunci am început să mă întreb cum acele femei foarte tinere au putut răbda atâtea cruzimi, batjocori, stând într-o încăpere unde nu pătrundea nicio gură de aer și eu de ce ar trebui să-mi plâng de milă, în loc să lupt cu suferința așa cum făceau ele. Atunci mă întăream, îmi găseam puterea de a merge mai departe.
Cartea această mi-a trezit curiozitatea, să aflu mai multe despre ce s-a întâmplat în acea perioadă, încât am ajuns să citesc cele patru volume ale părintelui Dimitrie Bejan care a fost trimis ca preot militar pe front. De acolo a fost luat ca prizonier și dus la închisoare unde părintele fără știrea securității a slujit prin celule. Despre tot ce a trăit și despre locurile unde a fost mutat, părintele a scris foarte detaliat în cărțile lui. E o lectură care dezvăluie adevărul care a fost ascuns bunicilor noștri. Un adevăr care ne arătă că omul ca o fiară își poate sfâșia aproapele, până la ultima suflare a acestuia.
Părintele Bejan ne povestește despre munca silită de 12 ore la care erau puși deținuții, despre celulele de tortură unde stăteau zile în frig, în mizerie pentru a-i face să se lepede de Hristos și să se alinieze cu partidul comunist.
În aceste volume vom descoperi tineri ce au murit rugându-se, fără să renunțe la credința lor, dar și tineri care nu au putut să reziste procedurilor de reeducare și au cedat devenind aliați cu securitatea. Însă aceștia nu erau eliberați, ci doar scutiți de tortură care avea ca scop spălarea creierului în așa fel încât omul să devină ca o marionetă și să facă ce i se dictează. Apoi erau puși ca spioni printre deținuți ca să afle informați despre partitele anticomuniste.
Arma deținuților din acea vreme a fost rugăciunea, ei mereu erau cu gândul la Dumnezeu, iar sufletele acestora erau locaș de închinare, în timp ce trupurile lor erau ca niște saci de box pentru tâlhari. Se rugau neîncetat pentru ca să reziste până la capăt, fredonau în gând cântări bisericești care pentru ei erau o mângâiere. Pentru mulți dintre ei moartea a fost o eliberarea și un motiv de bucurie că Îl vor vedea pe Dumnezeu.
Tot în gând unii dintre acești oameni compuneau poezii despre durerea lor, versuri care erau o punte de a intra în convorbire cu Dumnezeu. Operele pe care autorii le-au memorat în închisoare și când au fost eliberați le-au așternut pe hârtie. Așa cum a făcu Radu Gyr, unul dintre poeții consacrați din acea vreme. Aceste versuri erau un pansament pentru durerea lor, o oază de speranță în valea plângerii și o rugă înălțată spre cer de unde le venea puterea.
Au fost oamenii ce aveau sufletele curate, iubirea lor de Dumnezeu și de oameni era infinită, erau foarte dornici să facă bine patriei și cred că dacă ar fi fost lăsați să fie la conducerea țării, viața pe pământ era mult mai frumoasă. Oameni de la care am fi avut de învățat cum să ne dorim binele țării, a comunități din care facem parte, nu doar propriu nostru bine.
Pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult, am ales să scriu doar despre cărți dintr-o categorie mare de lucrări ale autorilor care au scris prin ceea ce a trecut. Lecturi reale despre curaj, iubire, credință și putere pe care vă le recomand, pentru că merită să aflăm tot despre strămoșii noștri.
Până data viitoare numai bine!
Orice om își dorește să fie fericit, un lucru firesc, pentru că fiecare dintre noi ne dorim asta. Nimeni nu își dorește să sufere sau să aibă probleme, dar de multe ori ne plângem că avem o viața plictisitoare, fără a ne da seama cât de fericiți suntem pentru că lângă noi îi avem pe cei dragi sau să ne bucurăm de simplu fapt că suntem suntem sănătoși.. Îi tot aud pe cei din jur că le greu că meargă la serviciu, că stau mult în picioare și ar vrea să fie în fiecare zi weekend, dar vă pot spune cu mâna pe inimă că nu știu ce își doresc.
În primul rând fericirea e dimineața când deschizi fereastra și razele soarelui pătrund în casa ta, e acea aromă de cafea pe care mulți o beau în timp ce se pregătesc să plece la serviciu. De exemplu, mulți oameni din cauza a diferitelor probleme de sănătate, nu vor avea niciodată parte de asemenea fericire care pentru unii înseamă un fort și atât. Unii se plâng că aleargă toată ziua și că îi dor picioarele dar alți ar da orice ca să fac un pas , să simtă pământul sub picioare, să facă bătături de la mers pe jos, însă pentru mulți dintre ei va rămâne doar un vis.
După părerea mea nu există o senzație mai faină decât să mergi pe stradă pe propriile tale picioare, să simți vântul cum te îmbrățișează, să calci într-o baltă, să-ți iasă porumbei în cale. E o senzație de care mă pot bucura, dar pentru a ajunge să merg cu un cadru a fost nevoie să muncesc foarte mult, să am încredere că într-o zi se va întâmpla o minune.
Cum am luptat cu dizabilitatea
Așa a fost să fie ca eu să mă nasc cu tetrapareză spastică care avea să devină inamicul meu numărul unu. E o dizabilitate care îți afectează picioarele și mâinile, ele nu se vor mișca niciodată normal, însă prin tot felul de terapii și gimnastică vor ajunge să răspundă la anumite comenzi pe care le face creierul. De mică mama mea căruia îi sunt foarte recunoscătoare, a făcut tot ce a putut pentru ca eu să fac progrese. Mergea cu mine la gimnastică, pe la diferiți medici, însă era imediat după revoluție și nu se prea știa ce anume ar trebui făcut în asemenea cazuri.
Atunci mama a fost nevoită să caute singură soluții, pentru că știa că nu vor fi suficient doar câteva ore de gimnastică pe săptămână pe care le făceam. A început să-mi dea vitamine pentru a mă întări. Acasă mi-a făcut un spalier din lemn, lung cât sufrageria unde mergeam zilnic timp ce ea îmi spunea să-mi pun toată talpa pe sol, deoarece eu pășeam pe vârfuri.
La un moment dat mi-a cumpărat o tricicletă pe care a adaptat-o pentru mine, tata a făcut un spătar și l-a prins de scaun că altfel fără, el cădeam de pe ea. Încet încet am învățat să merg pe acea tricicletă, iar în timp ce mă bucuram de ieșire cu bicicleta mea șmecheră, îmi formam și mușchii de la picioare și îmi reduceam din spasticitate astfel că orice mișcare pe care o făceam devenea mai ușoară.
A fost o muncă grea pentru că nimeni nu ne spunea ce program de recuperare aș fi avut nevoie. Însă e de ajuns să te străduiești, să ai încredere că într-o zi vei reuși și Dumnezeu îți vine în ajutor prin oameni Săi, așa cum s-a întâmplat în viața mea.
Mesagerul Lui Dumnezeu
Când aveam 12 ani Dumnezeu mi-a trimis un mesager de-a Lui ca să-mi ofere tot ce aveam eu nevoie pentru a face progrese, să-mi arate că pot mai mult decât credeam și să-mi văd unul dintre visuri îndeplinite. Este vorba de o olandeză care prin 2002 a înființat în Iași un centru de zi ”Ancora,,. Eu am avut fericirea să mă număr printre beneficiari. La acest centru mi s-a oferit totul pe tavă, tot ce a trebuit să fac a fost să muncesc și să-mi dau silința ca progresul meu să fie cât mai mare, dar deja eram formată în felul asta așa mi-a fost ușor.
La Ancora am făcut recuperare cu specialiști din Olanda care veneau periodic în România și lucrau cu noi copii dar în același timp le arătau angajaților de la centru metodele noi, astfel că tot ce făceau ei avea continuitate. Metode care au dat roade la fiecare copil de acolo, fiecare dintre ei progresa. Îmi amintesc că nu puteam să-mi țin capul drept și fratele meu mai mare îmi spunea să-l ridic, dar după un an de mers la centru el a observat că stăteam dreaptă. Apoi la 14 ani într-o zi eram acasă, singură în cameră ascultam muzică și la un moment dat m-am ridicat, pentru că am simțit echilibru și putere în picioare am făcut primi mei pași singură fără să mă sprijin de nimic. În acea clipă am simțit o bucurie, parcă pluteam, îmi imaginam cum Dumnezeu zâmbește, era colo lângă mine și mă ținea de mână, a fost o senzație unică pe care nu o voi uita niciodată.
Cum am ajuns să merg
Când am povestit la centru despre ceea ce am făcut, mi s-a spus că voi putea și mai mult, dacă mă țin de treabă. De atunci am început să merg singură prin casă în fiecare seară, mama stătea în spatele meu pentru mă mai dezechilibram și exista riscul să cad. Așa încet cu încetul datorită exercițiilor pe care le făceam de la fundație și ce mai făceam acasă am reușit să merg din ce în ce mai bine, până când am ajuns să merg cu un cadru fără să mai fie nevoie să stea cineva lângă mine.
Fundația Ancora mi-a oferit a doua șansă, mi-a arătat că și pentru mine viața poate fi frumoasă, iar de la acei specialiști am învățat că pentru orice problemă există o soluție dar trebuie să o caut. Aici am făcut și logopedie, acum familia reușește să mă înțeleagă ce spun, dar pentru persoanele care nu sunt obișnuite cu mine le e mai greu și am fost învățată să comunic prin scris. Acum am nevoie de tabletă ca să port o conversație fără nicio problemă cu oricine. Mă bucur de toate progresele mele pe care le-am făcut de-a lungul anilor, că ies la plimbare cu un cadru super care e foarte ușor de manevrat încât am senzația că merg fără să mă sprijin de nimic.
O senzație plăcută
Așa am aflat eu cum e durerea de picioare, e cea mai plăcută durere pe care mă bucur că o simt și mi-aș dori să o simtă fiecare om. Deci cei care simț dureri de picioare după o zi au un motiv de bucurie sau în timp ce aleargă dintr-un loc în altul să zâmbească, pentru că ei trăiesc o senzație plăcută, ce mulți doar visează la ea. Nu uitați că a fi sănătos e o binecuvântare.
Voi cei care sunteți în situația mea să nu renunțați niciodată să luptați, munciți pentru a putea mânca, a bea o cană cu apă singuri, munciți pentru a vă descurca cât mai mult și ajungeți să fiți independenți. Să aveți încredere în Dumnezeu și în voi pentru că totul e posibil.
Să aveți grijă de voi și să vă bucurați de binecuvântările din viața voastră!
Așa cum m-am obișnuit să aduc cât mai aproape de voi informații utile, care ne pot aduce bucurie și să ne ușureze viața. Însă pentru că Paștele se apropie, de data asta vă voi vorbi despre o rețetă de cozonac prelucrată de mama mea.
Am mai povestit și în articole anterioare despre mama mea care este o bucătăreasă foarte talentată și orice mâncare sau prăjitură de a ei e o delicatețe. De fiecare dată sunt uimită ce rețete mai descoperă și cum le face în așa fel încât preparatul să-i iasă exact așa cum își dorește. Așa s-a întâmplat și cu rețeta de cozonac la care a lucrat mulți ani la rând, până ce a obținut rezultatul dorit.
Cum a reușit mama să facă cozonac foarte delicios
Imaginați-vă că în toți acești ani de Paști aveam discuții cu dragă mea mamă despre cum i-a ieșit cozonacul. Deși mie îmi plăcea cozonacul făcut de ea și îi spuneam că e foarte bun, ea spunea că i-a ieșit prea aspru, nu era mulțumită de gust sau crema nu era destul de rafinată. Atunci se gândea unde a greșit sau ce ar fi trebui să mai adauge ca data viitoare să-i iasă așa cum își dorea. Imediat își dădea seama ce modificări trebuia să facă. Într-adevăr cozonacul mamei de la an la an a devenit tot mai bun, încât și acum când scriu am început să înghit în sec, dar trebuie să mai am răbdare până mă voi bucura din nou de o felie de cozonac.
Nu mai rețin anul în care mama a spus că și-a finalizat această rețetă de cozonac, dar pot să vă spun că rezultatul e unul pe măsură. Încurajată de aprecierile celor care au mâncat din acest cozonac și au fost uimiți de gustul lui, mama a scris această rețetă pentru a fi dată mai departe. Iar cu acordul ei, la rândul meu o voi scrie în cele ce urmează.
O rețetă de cozonac care merită încercată
Ingredientele pentru aluat
1 kg de faină (specială pentru cozonac)
3 ouă (se pot pune și mai multe dacă doriți un aluat mai galben) Atenție: trebuie să fie scoase de la frigider cu o seară înainte.
270 g de zahăr, (pentru ca să se topească mai ușor, zaharul se poate da prin râșniță)
200 ml de ulei
50 g de drojdie
1 linguriță de sare după gust
200 ml de lapte care trebuie să fie fiert și călduț
1 sticluță de vanilie, rom, lămâie și de portocale
Mod de prepare:
Se separă gălbenușurile de albușuri, iar în gălbenușuri se pune sarea și se mixează în timp ce se adaugă zaharul puțin câte puțin. Se mixează până ce gălbenușurile se fac spumă, și zaharul se topește. Apoi se adaugă o esența de vanilie, un pic rom, portocale și lămâie. Pentru a se topi mai ușor zaharul în compoziție se poate pune puțin lapte.
Apoi se face plămădeala: drojdia se amestecă cu un pic de apă caldă adăugând o lingură de zahăr și una de făină, până ce acestea se omogenizează și se lasă la crescut.
După ce plămădeala va crește, va fi amestecată cu faina peste care se toarnă compoziția de gălbenușuri cu esențele și zahar, se adaugă câte puțin lapte cald până când toată faina se înmoaie. Aluatul se frământă timp de 90 de minute (e recomandat frământatul cu mâna până apar în aluat bășicuțe ) și apoi se lasă la crescut o oră.
Pentru cremă este nevoie de:
800 g de nucă și cacao
400 g de zahăr sau după gust
1 Vanilie și rom
Unu sau două piculețe zahăr vanilat
Albușurile de la ouă
200 g de rahat turcesc care se pune pe foaie
Mod de prepare:
Mai întâi se mixează albușurile adăugând zaharul vanilat odată zaharul puțin câte puțin până ce se topește și se face o spumă. Apoi se adaugă esențele, cacaua și nuca, (dacă crema este prea tare se poate pune un pic de lapte) și cu o lingură se amestecă încet de sus în jos.
După ce cozonacii se pun în tavă, se lasă 10 minute la crescut, apoi se ung cu gălbenuș bătut cu o lingură de lapte și se dau la cuptor. Cozonacii se coc 50 sau 60 de minute la o temperatură de 180, 190 de grade.
Pască ca la mama acasă
Pe lângă cozonacii foarte delicioși, mama de Paște mă mai răsfață și cu o pască cu brânză pe care o ador încât aș fi în stare să mănânc și una întreagă odată dacă aș putea. Cred că v-ați dat seama că în această perioadă nu mă mai gândesc la siluetă, dar vă spus sincer, la felul care gătește mama mea, nu aș avea nicio șansă să mă abțin de la mâncare, mai ales că sunt și pofticioasă.
Pentru că am pomenit de pască care e vedeta de pe masa de Paște, în jurul căruia ne adunăm cu mic, cu mare și ne bucurăm de bucatele făcute de mama noastră, voi scrie în cele urmează și rețeta de pască:
Ingrediente, crema pentru pască
500 g de brânză
2 ouă
300 g de zahăr sau după gust
1 lingură de griș
Unu sau două piculețe de zahar vanilat
100 g de stafide
Mod de prepare:
Se mixează ouăle foarte bine, apoi se adaugă zaharul puțin câte puțin și se mixează până când compoziția va arăta ca o spumă. După se adaugă zaharul vanilat, grișul, stafidele, brânza și apoi se amestecă cu o lingură ușor de sus în jos.
Apoi pasca se pune în tavă, se lasă la crescut 10 minute, se unge cu un gălbenuș bătut cu puțin lapte. Cuptorul se dă la 180 / 190 de grade timp de 40 / 50 de minute.
Sper să vă fie de folos aceste rețete. Dacă aveți vreo nelămurire, puteți să-mi lăsați un comentariu aici sau puteți să-mi scrieți un mesaj pe Facebook. Până data viitoare numai bine!
Cu toți căutăm acea persoană care să fie pe aceeași lungime de undă cu noi, pentru a construi împreună relații de prietenie și de cuplu de lungă durată. Ne dorim ca aceste persoane să ne dea o stare de bine, să ne simțim iubiți, apreciați, înțeleși, încurajați etc. Dar dacă într-o relație fie ea de dragoste, prietenie, chiar și de familie, lipsesc acele elemente care apropie două persoane, ne vom îndepărta de acel om, pentru că nu vom vedea sensul să fim în preajma lui.
Când două persoane au o conexiune plăcută și se apropie unul de altul din ce în ce mai mult, astfel ajung să se ajute reciproc. De cele mai multe ori avem nevoie de sprijinul celor din jurul nostru, ca ei să creadă în visurile noastre, să ne șoptească că putem și ne ajute să se descoperim. să progresam.
În momentul în care Hristos a spus ,,să vă purtați poverile unui altuia” mă îndoiesc că El se referea doar la cei care au nevoie de lucrurile materiale sau la ajutorarea celor imobilizați. Mai degrabă se refera la ajutorul spiritual. De multe ori avem nevoie de un îndrumător, de cineva care să ne facă să vedem lucrurile clare.
Este un subiect despre care am discutat acum câteva luni cu o prietenă dragă care m-a sunat și mi-a spus că simte nevoia să vorbească cu cineva. Deoarece în vocea Luciei am simțit o tristețe care m-a îngrijora, nu mai am stat pe gânduri și i-am spus că ne vom vedea în acea după-amiază. Cum a decurs întâlnirea cu Lucia și ce anume o frământa vă spune în cele ce urmează:
Tocmai când am întrat în cafenea, mi-am văzut prietena la una dintre mese, în acest moment ea se uita în gol, în timp ce pe obraji ei lacrimile se rostogoleau.
-Bună draga mea, dar ce ai pățit? Am întrebat-o nedumerită.
Însă Lucia și-a acoperit fața cu palmele, continuând să plângă. Atunci m-am aplecat spre ea și am îmbrățișat-o. Apoi după câteva minute am rugat-o să se liniștească.
-Iar te-ai certat cu Ovidiu, nu așa?
-A plecat de acasă și cred că nu se mai va întoarce niciodată. Spunea Lucia printre supine.
-Poate că așa a fost dat să se întâmplă, pentru că lucrurile dintre tine și el nu mai mergeau de ceva timp și decât să vă chinuiți unul pe altul, mai bine fiecare pe drumul lui.
-Dacă ar fi așa se simplu, dar vezi tu, lângă omul ăsta am stat atâta timp. Eu în relația asta mi-am pus sufletul pe tavă, am consumat energie, de multe ori am cedat în favoarea lui, am făcut tot ce am putut. Am avut răbdare cu el și l-am ascultat de fiecare dată. Să nu mai vorbesc de dragostea mea pentru el, dar Ovidiu al meu a placat fără să se uite în urmă.
-Dacă nu l-aș cunoaște pe Ovidiu, probabil aș fi spus că un nemernic. Dar vă cunosc pe amândoi și știu cât de bine vă înțelegeați la început. Atât tu cât și el v-ați implicat în relația voastră în egală măsură. Crede-mă că tu lângă acest bărbați te-ai schimbat, dintr-o fată închisă în ea, cum erai înainte să-l cunoști, ai devenit o femeie care se bucură de viață, mult mai încrezătoare în ea, îndrăzneață, puternică. Asta pentru că ai fost ajutată de el să te descoperi. Sunt convinsă de faptul că și tu l-a ajutat să devină o variantă mai bună a lui, pentru că așa se întâmplă în orice relație.
-Știu și de asta mă întreb unde am greșit sau ce ar fi trebuit să mai facem ca relația noastră să nu aibă un sfârșit. Spuse Lucia cu durere în glas.
În acel moment i-am luat mâinile în ale mele și atunci și-a ridicat privirea.
-Draga mea, știi prea bine că orice om va sta în viața noastră atât timp cât se simte bine lângă noi și ne poate face fericite. Însă când simte că nu-și mai găsește locul, începe să fie nefericit într-o relație, ba mai mult ajunge să rănească persoana pe care o iubește, în acest moment se îndepărtează. Așa cum probabil se simțea Ovidiu și a ales să se elibereze atât pe el și pe tine de o relație care nu mai are rost să mai continue.
-Vrei să spui că Ovidiu a făcut asta și pentru binele meu?
-Desigur, pentru că își dorește să te vadă fericită, așa cum nu mai puteai fi lângă el.
-Nu înțeleg cum am putut fi fericiți 5 ani, timp în care ne făceam împreună planuri de viitor, ne iubeam. Credeam că suntem făcuți unul pentru altul și la un moment dat nu ne-am mai înțeles.
-Asta pentru că nu sunteți compatibili pe cât credeți. În general când ne îndrăgostim la început suntem foarte entuziasmați încât trecem cu vederea defectele persoanei pe care o iubim, dar cu trecerea timpului lucrurile se mai schimbă. Începem să spunem ce ne deranjează la omul de lângă noi, să ne spunem părerea cum ar trebui să fie, la fel face și el. Iar dacă aceste sfaturi ne sunt de folos și ne pot ajuta să progresăm, înseamnă că suntem lângă persoana potrivită. Dar dacă la un moment dat ajungem să avem certuri tot timpul, înseamnă că trebuie să ne punem niște semne de întrebare.
-Dar se mai întâmplă și să te mai cerți, asta nu înseamnă că nu ești compatibil cu acel om, să nu uităm că fiecare om e diferit. Deci, mi se pare normal să apară conflicte.
-Nu mă refer la certurile banale pe care mi se pare firesc, ci la acele conflict distructive care par fără sfârșit. Pe când noi avem nevoie de oameni care ne pot liniști. E unul dintre motivele care ne determină să le căutam. De exemplu noi avem peste 20 ani de când suntem prietene. În tot acest timp ne-am susținut, am fost una lângă alta în cele mai grele momente, ca și acum. Lucrurile astea au făcut ca relația noastră să progreseze și să fie de lungă durată. Daca tu nu simțeai că suntem pe acea lungime de undă și prezența mea nu-ți făcea bine, atunci nu te-ai mai fi apropriat de mine, pentru că nu aveai niciun motiv ca s-o faci.
-Vrei să spui că trebuie să oferim o stare pozitivă și facem pe cel de lângă noi să se simtă bine, iar când această stare încetează, relația se sfârșește?
-Și aici aș mai adăugat că trebuie să fugim, să nu-i sufocăm cu iubirea noastră, să nu ne băgăm în sufletele oamenilor dragi. Eu una nu aș putea niciodată spun te iubesc cum spun bună ziua. Acest te iubesc pentru mine sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le pot rosti și consider că atunci când o fac trebuie s-o simt din toată ființa.
-E o declarație de dragoste pe care n-o poți spune oricând și oricum, ci doar când simți cu adevărat.
-Exact. Atunci când aceste cuvinte încep să-și piardă din valoare, ba mai mult sunt înlocuite cu vorbe care rănesc, cel mai bine să ne îndepărtăm de acea persoană.
-Așa cum s-a întâmplat între mine și Ovidiu. Cel puțin în ultimul an, ne spuneam vorbe care dureau, ne certam din nimicuri. Orice făceam, pe el îl enerva, iar eu nu mai aveam răbdare. Efectiv eram doi vulcani gata să explodeze, nu mai ajungeam la nicio înțelegere. Deși amândoi încercam să ne revenim la acea stare de la început relației, când totul era frumos și nu ne mai săturam să stăm împreună. Simțeam ca și cum jucam niște roluri într-o piesă de dragoste care ne ieșea prost.
-Asta pentru că nu mai aveați acele lucruri care să vă aproprie unul de altul. Ceea ce mă face să cred că într-un cuplu nu e de ajuns doar dragostea celor doi, ci trebuie să se ofere o stare de bine omului de lângă el. Așa că iubim pentru că noi înșine simțim nevoia de compasiune, să fim iubiți, să aparținem cuiva. Mai ales noi femeile căutăm mereu să ne simțim protejate.
-Știu. Gândul că am rămas singură mă înfoiară și în plus eu încă îl mai iubesc.
-Și cu toate astea prezența lui nu-ți mai face bine, ba mai mult el te ține pe loc.
-Sunt conștientă de lucru ăsta și totuși mi-e greu să accept că totul s-a sfârșit. Mă cuprinde teama când mă gândesc că va trebui să mă împac cu această situație. A spus Lucia începând să plângă din nou.
-Te înțeleg și de aceea sunt eu aici ca să te ajut să treci peste, să-ți spun că uneori lucrurile nu merg așa cum ne-am dori.
-Și că iubirea nu e așa de puternică pe cât pare, cel puțin în cazul meu nu a fost.
-Știi, degeaba acoperișul unei case e făcută din tabla de cea mai bună calitate, dacă fundația e prost construită și la un primul cutremur ea se va prăbuși. Așa e și cu iubirea, dacă nu se bazează pe motive concrete, dacă nu produce, nu are cum să ducă la o relație armonioasă și de lungă durată.
Pentru câteva secunde Lucia se uita la picăturile de ploaie care băteau în geamurile cafenelei, părea că sunetul ploii o liniștea. Am privit-o în tăcere până când ea a început să vorbească din nou.
-Se pare că ai dreptate, deși e dureros ceea ce simt acum, să știu că el nu va mai fi lângă mine.
-Uite, eu sunt foarte distanță față de tatăl meu. Chiar recunosc de multe ori, uit să-l sun și atunci când o fac mai mult de cinci minute nu vorbim. Să nu crezi că nu m-am întrebat de ce sunt așa de rece fața de propriul meu părinte. Însă după o vreme am înțeles această răceală care o am față de tata, deși îl iubesc și îl respect.
-Și ce anume te împiedică să te apropii de el?
-Faptul că nu ne înțelegem. Înafară că e omul care mi-a dat viață, noi nu avem nimic în comun. Cred că mereu i-am cerut o iubire diferită față de cea pe care el o avea pentru mine. Îl doream lângă mine, să stea să mă asculte, voiam ajutorul și înțelegerea lui. Însă tata nu a putut să-mi ofere ceea ce mi-am dorit eu. Ba mai mult, în timp ce creșteam mi-am dat seama că sunt o povoară pentru el de care încearcă să fugă. Nu cred că o făcea din rea voință, ci pur și simplu nu i-am trezit bucuria de a fi părinte. Știm deja că nu toți oamenii își doresc copii.
-Să înțeleg că ai o relație mai frumoasă cu ceilalți membrii a familiei?
-Da, deoarece cu ei sunt în același gând, ne ajutăm unul pe altul, ne susținem în tot ceea ce facem. Sincer nu suntem niște persoane care să se sune zilnic, o facem doar când o simțim sau avem nevoie de ajutor.
-E frumos să știi că sunt anumite persoane care sunt gata oricând să te ajute, așa cum ești și tu pentru mine.
-Mereu voi fi gată să te ajut. E de ajuns să-mi dai un semn și eu voi veni la tine.
-Îți mulțumesc, chiar mi-a făcut bine această întâlnire. Acum mă simt ușurată. Dar să vedem cât mă ține starea asta, că mereu am sentimentul că el e prin casă.
-Atunci, ce ai zice dată ai veni să stai la mine o perioadă? Până când reușești să-ți pui în ordine gândurile. Numai bine vom petrece mai mult timp împreună, să ieșim în oraș la shopping, așa ca fetele
-Ar fi fain, dar nu vreau să te deranjez.
-Tu? Niciodată. Deci, vom trece pe la tine să-ți iei toate lucrurile de care ai nevoie și apoi mergem la mine. I-am spus eu în momentul în care ieșeam din cafenea.
Peste câteva săptămâni prietena mea și-a revenit, și-a dat seama că era o greșeală dacă ar fi continua acea relație care nu mai mergea. A înțeles că doi oameni vor fi împreună atât timp cât aceștia vor fi pe aceeași lungime de undă. Dacă se întâmplă să apar neînțelegeri care vor provoca suferință, așa cum s-a întâmplat între ea și Ovidiu, e mai bine să pui punct relației, înainte ca ea să devină toxică.
Cam atât avut să vă spun azi, sper ca voi cititorii acestui blog, să fiți înconjurați de persoanele care vă ajută să progresați. Vă îmbrățișez cu drag, până dată viitoare, să fiți fericiți!
Uite Tată, poporul tău iubit
Care Mă vedea ca un împărat
Aur, smirnă, tămâie și laude
Îmi aduceau altădată
Dar acum Mă învinuiesc
Pentru greșelile lor.
Uită-i Tată pe cei doi ucenici
Cei care Îmi făgăduiau loialitate
Dar unul M-a vândut pe câțiva arginți,
Iar celălalt s-a lăpădat de Mine
Ei sunt prietenii Mei
Ce voiau să bea din paharul suferinței
pe care Eu îl beau.
Uită-i Tată cum Mă hulesc
Cei pentru care M-ai trimis în lume
Ca să-i învăț poruncile Tale,
Cum să se iubească unul pe altul
Și prin Mine, Tu Să le vorbești.
Uită-i cum Mă biciuiesc
Cei pe care Îi iubesc
Și i-am izbăvit de neputință
Le-am redat vederea, auzul, mersul,
Le-am înmulțit pâinea și peștele
Și toți s-au săturat din ele.
Uită-Te Tată la ochii lor plin de ură
Cum Mă privesc ca pe un străin,
Mă lovesc fără niciun pic de milă
Mă dezbracă în văzul tutor
Iar cu cămașa Mea sorț joacă.
Pe o cruce ei Mă răstignesc
Și cu sânge rece Îmi bat piroane
În podul palmelor și la picioare,
Mă uit la chipurile lor murdare
De sângele Meu
Ce se întinde pe tot pământul.
Aici sus pe cruce Mi se face sete
Dar ei în loc de apă
Mi-au dat să beau oțet,
Strig de durere
Iar ostașul o suliță
Învinge în coasta Mea.
Tată Mă dor toate rănile
Dar mai tare Mă dor
Nepăsarea, ura, trădarea
Ce zac în sufletele lor
Și că de acum nu mai voi fi
Cu ei, durerea să le alin.
Tată mai e puțin
Și Mă întorc acasă
Dar mai am o ultimă rugăminte
Cu marea Ta bunătate
Să-i ierți pentru ce mi-au făcut.
În sfârșit astăzi am reușit să-mi fac timp să mai scriu un nou articol, deoarece în această perioadă sunt foarte ocupată cu organizarea nunții surorile mele.
Deja mulți dintre voi o cunoașteți pe Laura, sora mea geamănă și totodată cea mai bună prietenă.
Ea mereu a fost cea îndrăzneață, puternică, înțelegea mai repede lecțiile la școală. Pe când eu eram timidă, mai înceată, aveam nevoie de mai mult timp ca să înțeleg o lecție. Dar Laura mi le explica încă odată acasă, mă corecta atunci când greșeam și de fiecare dată îmi lua apărarea în fața celorlalți copii.
Chiar dacă Laura e mai mare ca mine cu doar 20 de minute, ea e modelul meu în viață. E aceea persoana care m-a ajutat să învăț cum să am încredere în mine. Cu ea îmi împărtășesc bucuriile, momentele mai dificile. Față de Laura niciodată nu am avut niciun secret. Sunt recunoscătoare divinității pentru faptul că mi-a oferit cea mai bună soră din lume, care anul ăsta urmează să se căsătorească cu alesul inimii ei.
Cum am ajuns să organizez nunta surorii mele
Un eveniment ce va avea niște schimbări, deoarece la restaurantul unde era închiriată sala pentru nuntă a avut loc un incendiu, motiv pentru care localul a fost închis. Veste pe care a primit-o viitorul mire în urmă cu câteva săptămâni. Dar nu l-am lăsat să-i spună Laurei, pentru că aștaptă cu nerăbdare ziua nunții ei, iar o astfel de anulare ar fi făcut-o să sufere.
Atunci mi-a venit ideea să organizez nunta pe malul mării, la Hotel Opal unde era programată ședința foto, cu o zi înainte ca mirii să-și unească destinele în fața lui Dumnezeu.
Hotel Opal este locul unde obișnuim să ne petrecem vacanțele împreună cu familia și tot aici sora mea l-a întâlnit pe viitorul ei soț.
Hotel Opal, un loc ideal pentru evenimente de neuitat
Laura și-ar fi dorit să-și facă nunta la mare , însă părinți lui nu a fost de acord cu aceasta idee și a fost nevoită să renunțe. Dar cum se spune: „Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se întâmple”. Așa se va întâmpla și în cazul surorii mele care va avea parte de o nuntă surpriză.
Tot ce trebuia să fac a fost să sun la Hotel Opal și să întreb dacă în loc de petrecerile burlacilor și burlăcitelor ședința foto, să fie organizată nunta.
Nu am mai stat pe gânduri și am sunat la HotelOpal care se află în partea nordică a pensiuni Cap Aurora la 50 de metri de plajă. Unul dintre cele mai frumoase locuri de pe litoralul românesc. Turiștii se pot bucura de peisajul spectaculos dintre pădurea Comorova și Marea Neagră. Aici găsim terase cu vedere la mare, spații verzi cu vegetație luxuriante, un loc ideal pentru relaxare.
Vom avea parte și de momente de divertisment care se desfășură în aer liber pe toată perioada sezonului. Hotelul Opal ne oferă și oportunitatea de avea cele mai reușite evenimente la mare. Începând de la nunți, botezuri, aniversări, banchete de absolvire, până la întâlniri de afaceri.
Acest hotel ne pune la dispoziție o sală de conferințe de aproximativ 80 de locuri. Este o sală cu o lumină naturală, cu toate dotările necesare și se poate fi aranjată pentru orice tip de eveniment de afaceri sau prezentări. În plus personalul va fi la dispoziție și se va asigura ca evenimentul să se desfășoare în cele mai bune condiții.
La hotel Opal am putut reorganiza nunta într-un timp foarte scurt
După ce i-am explicat cele întâmplate celui de la recepție, această m-a rugat să aștept câteva minute, ca să întrebe dacă se poate face aceasta modificare. Apoi am primit răspunsul pe care mi-l doream.
Atunci mi-a făcut legătura cu un coleg de-al lui care m-a sunat pe WhatsApp ca să-mi prezinte un restaurant pentru evenimente. Acel reprezentant a început să-mi spun despre ofertele pe care le au, în timp ce eu am putut vedea sala. Apoi mi-a spus că acest local are 360 locuri interior și plus 120 de locuri pe cele 2 terase la malul mării, despre care știam că au un decor foarte elegant.
În acel moment mi-am spus că este un loc unde nuntașii se vor simți bine, se vor relaxa admirând peisajul de la malul mării și se vor bucura de acea zi alături de miri.
După aceea prezentare mi s-a spus că vor amenaja sala așa cum își doresc mirii. Așa că am cerut ca localul să fie decorat cu ornamente florale, care vor fi din trandafiri roși și crini, exact cum este dorința Laurei. Fețele de masă vor fi albe și husele scaunelor vor fi vișinii.
Apoi am vorbit cu bucătarul șef căruia i-am trimis meniul ales de miri. Știam deja că fiecare preparat va fi pregătit cu multă atenție de maeștrii bucătari care gătesc în bucătăria hotelului, astfel vor fi niște bucate ce vor atinge așteptărilor fiecărui invitat.
Nu-mi venea să cred că în mai puțin de o oră am găsit un loc superb, pentru a organiza o nuntă de vis. Dar trebuie să recunosc că nu aș fi reușit această performanță fără ajutorul echipei de profesioniști de la Opal, care au grijă ca orice eveniment de la malul mării să fie unul de succes.
Pentru ca toți invitații să poată ajunge la nuntă, am închiriat două microbuze de la o firmă, care mi-a pus condiția să le asigur eu locurile de parcare. Dar Hotel Opal oferă locuri de parcare gratuite, lucru ce m-a liniștit.
Mai trebuia să anunț oamenii de schimbarea localului și să-i rog pe fiecare în parte să nu spune nimic despre asta Laurei.
Pe terasa de hotel Opal mirii vor avea ce mai frumoasă cununie religioasă.
Mai aveam o problemă de rezolvat și anume cununia religioasă care era programată pe 5. Însă am vorbit cu preotul pe care am reușit să-l conving să oficieze ceremonia religioasă la local, care va avea loc pe una dintre cele două terase hotelului.
Pentru acest eveniment terasa va fi amenajată cu tul alb, cu flori naturale și luminări parfumate.
La aceasta nuntă și copiii vor avea parte de o surpriză
Vă fi o nuntă la care copii nu se vor plictisii nicio clipă, deoarece în curtea hotelului este parc de distracții, unde aceștia se pot juca, iar în interior este o sală de joacă. Această sală este dotată cu trambuline, perete interactiv de cățărat, trasee presărate cu aventuri, jocuri și jucării pentru copii de toate vârstele. În acest loc orice copil va fi fericit, în timp ce părinții se vor relaxa.
Deja simt că va fi un eveniment de neuitat, iar sora mea va fi cea mai fericită și cea mai frumoasă mireasă din acest an. O fericire ce i-o doresc să o simtă în fiecare zi lângă omul pe care ea îl iubește.
La hotel Opal găsim cea mai ofertantă cazare la mare
Încet, încet se apropie sezonul concediilor și toții ne dorim ca acele zile să fie cele mai reușite din an. Vrem să ne odihnim, să ne bucurăm de cei dragi, să uităm de orice grijă, motiv pentru care suntem foarte atenți unde vom pleca în concediu. În asemenea momente devenim foarte pretențioși, mereu căutăm ceva mai bune cazării, în același timp să fie la un preț accesibil.
Pentru cei care v-ați hotărât ca anul ăsta să vă petreceți vacanța pe litoralul românesc, HotelulOpal v-a pregătit cele mai bune oferte pentru cazare la mare. Hotelul Opal a trecut recent printr-un proces de modernizare, pentru a oferii turiștilor un sejur de vis. Aici vom găsi camere și apartamente foarte primitoare. Ele sunt dotate cu tot ce trebuie pentru ca oaspeții să se simtă ca acasă. Plus în curte este amenajată o plajă către mare, astfel este de ajuns să ieși din hotel și să te așezi pe un șezlong pentru a te bucura de soare și de briza mării.
Este un loc rupt din Rar așa cum îmi place să-l consider și vă asigur că aici veți avea cea mai frumoasă vacanță din viața voastră. Până data viitoare numai bine!
Articol scris pentru proba 13 SuperBlons Spring 2022
Trebuie să recunosc că mi s-a făcut puțin dor de superBlog, de cerințele probelor și de toate emoțiile acestei competiții. Așadar am văzut proba celor de hotel Opal cate mi-a făcut cu ochiul și mi-am spus să mă alături concurenților de această dată.
În timp ce scriam despre evenimentul meu de la hotel Opal, îmi aminteam emoțiile pe care le-am trăit pe perioada ediții din toamnă, atunci când am participat de la început și până la sfârșit. A fost o experiență grea, dar și foarte frumoasă în același timp pe care nu o voi uita niciodată. Sunt bucuroasă că am avut ocazia să am o astfel de experiență și sper s-o mai repet pe viitor.
Un lucru este cert că aceasta experiență mi-a dat încredere în mine și simt că m-a ajutat să mă dezvolt pe latura asta a scriitorului.
După părerea mea competiția SuperBlog este ca o școală pentru bloggeri, deoarece avem oportunitatea de a ne dezvolta vocabularul și imaginația în timp scriem. Pe mine una m-a ajutat și mă ajută foarte mult aceste probe. Din acest motiv voi participa la probe de fiecare dată când imaginația și timpul îmi vor permite.
Și de această dată am scris cu multă plăcere și de abia aștept să văd ce notă voi primi.
Este o vorbă românească, care spune că cei curioși mor repede. O vorbă căreia eu nu-i înțeleg sensul, ba mai mult cred că aceste cuvinte sunt dăunătoare poporului nostru.
Să ne îndreptăm atenția înspre copiii de un an sau doi, care de-abia învață să vorbească. În acest moment ei încep să ne pună sute întrebări, care pentru un adult sunt niște banalități chiar enervante. Însă pentru cel mic aceste întrebării sunt foarte importante. Odată cu prima întrebare copilul devine conștient, simte dorința să afle tot ce se întâmplă în jurul lui, în acea clipă e curios și acel ,,de ce”, pentru el este cheia cunoașterii.
Până la o vârstă, unui copil îi se răspunde la toate întrebările pe care le pune, cum ar fi de ce nu are voie să se apropie de foc, ce este o muscă sau de ce unii oameni au tenul închis la culoare și alții sunt albi. Însă când acel copil mai crește, de multe ori i se spune că nu este frumos să pună atâtea întrebări și că este ceva rușinos să fie curios.
În acel moment în mintea micuțului se creează un blocaj, iar curiozitatea lui care l-a ajutat până atunci să descopere lumea, va deveni un ceva de care se va feri. El nu doar încetează să mai pună întrebări, ci procesul lui de descoperire a vieții va încetini foarte mult. Asta pentru că este una când un copil primește un răspuns de la cineva care îi poate explica cum stau lucrurile și alta este să caute de unul singur răspunsurile la întrebările lui.
Știu că unii sunt de părere că este mai bine să descoperi de unul singur lumea, decât să-ți spună alții despre ea. Însă așa cum ești ajutat să faci primi pași, ca să înveți să mergi, tot așa, ai nevoie de un îndrumător ca să ajungi să faci aceasta descoperire. Să nu uităm că există bine și rău, iar un copil nu va ști niciodată care este diferența dintre acestea dacă nimeni nu-i explică cum s-o facă.
Mari cercetători spun că fiecare om se naște geniu și totuși un bebeluș nu știe pe ce lume trăiește. Oare de ce? Pentru că inteligența fără cunoaștere nu valorează nimic.
Cred că toate invențiile care s-au făcut de-a lungul anilor, la început au fost curiozitățile oamenilor de știință. Omul a fost curios se afle ce este energia pe care o simțea în atmosferă și a început să se cerceteze, astfel a ajuns să inventeze energia electrică. Un alt om a fost curios cum ar fi ca trăsura trasă de cai să aibă un motor și astfel să poată să ajungă mai repede la destinație. Atunci și-a folosit inteligența și a reușit să creeze mașina. Altcineva a fost curios dacă ar fi un alt mijloc de comunicare decât prin scrisori și așa a ajuns să inventeze telefonul fix.
Așa s-a întâmplat cu tehnologia care a fost și este mereu într-un ciclu dezvoltate, care de la an la an devine tot mai perfomante. Toate aceste invenții le regăsim la orice pas, ele sunt rezultatele ale oamenilor care au fost curioși, care s-au întrebat ce pot face ca viața de zi cu zi să devină mai ușoară, să existe mijloace de comunicare care se aproprie oamenii chiar și de la distanță. Invenții pe care oamenii de știință le-au lăsat și le lasă în urma lor.
După cum putem observa, curiozitatea pe care este considerată rușinoasă, este de fapt o calitate, un factor ce ne ajută să evaluăm atât pe plan social cât pe plan personal.
Așadar această expresie ,,curioșii mor repede” este total lipsită de sens, care poate să provoace blocaje în mintea unui copil, în așa fel când îl face să se închidă în el. Cred că nu este ceva mai distrugător decât să spui copiilor să înceteze să mai pună întrebări.
A fi curios este o calitate ce ne poate ajuta să cunoaștem Universul, în așa fel încât să ajungem să ne descoperim pe noi înșine. De aceea cu cât un om e mai curios cu atât ajunge să fie mai inteligent și asta pentru că nu încetează să caute răspunsuri la întrebări și să-și satisfacă orice curiozitate.
Mă voi opri aici, dar până dată viitoare vă doresc să aveți o doză mare de curiozitate și să descoperiți Universul așa cum nimeni nu a mai făcut-o până acum.
