Prima pagină

deLoredana

Iertarea

 

 

Iertarea este o acţiune şi nu doar un cuvânt sau un simplu verb. Ea are nevoie de fapte şi de lepădarea orgoliului din noi. Iertarea e o virtute.

Suntem tentaţi să fugim de a ne cere iertare ca să nu ne înjosim; din prea mult orgoliu care zace în noi, ne este greu să recunoaştem că am greşit şi dorim să ne mascăm greşelile prin diferinţe mijloace. Nu ne asumăm faptele şi gesturile cu care provocăm răni celor dragi sau celor cu care intrăm în contact, ne menţinem cu tărie părerea noastră. Ba mai mult acţionam uneori persistând cu acea greşeală, făcând că rănile să fie şi mai adânci, deşi ne numim creştini. Mergem la biserică regulat, dorim să fim văzuţi ca oameni care trăiesc onest, care sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu sau cel puţin asta e impresia pe care dorim să o lăsăm atunci când ne aflăm în biserică.

Dar oare câţi dintre noi ne cerem iertare sau iertăm din toată fiinţa noastră înainte de a ne porni spre biserică? Dacă în drumul nostru spre biserica ne apare o persoană care ne-a greşit, o evităm trecând pe cealaltă parte a drumului, numai să nu dăm ochii cu ea, lăsând astfel ura să-şi facă loc în sufletul nostru, fără a încerca să schimbăm ceva.

Atunci întreb şi mă întreb şi pe mine: Oare prin atitudinea asta ce o avea pentru fraţii noştri, nu ne asemănăm cu fariseii şi cărturarii care l-au dat la moarte pe Hristos?

Dacă stăm puţin să medităm la acele cuvinte din rugăciunea Tatăl Nostru pe care o spunem zilnic. Dacă ne oprim un pic la ¨şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri¨, ne-am da seama că prin aceste cuvinte ne asumăm poate cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea un om, propria noastră evaluare când vom sta la Dreapta Judecată pe care o vom avea la sfârşitul vieţii, să fim iertaţi la fel cum şi noi iertăm pe frații noștri. Deci, doar prin iertare putem să ne rezervăm un loc în Cer.

Putem noi avea toate celelalte virtuţi care ne înfrumuseţează viaţa şi o face să fie plăcută Lui. Dar dacă lăsam orgoliul să ne acapareze inima până la punctul în care puterea de a ne smeri cerându-ne iertare celor cărora le-am greşit si  lui Dumnezeu dispare, totul e pierdut. De ce? Pentru că nu putem intra pe poarta Raiului fără a primi şi dărui iertare.

O altă atitudine pe care noi o punem în aplicare, este aceea de a corecta pe cineva prin faptul că îi dăm şansa de a-şi da seama unde a greşit şi posibilitatea de a face el primul pas pentru împăcare, ceea ce nu este ceva rău dacă o facem cu gând curat şi fără nici o urmă de mândrie. Dar în puţine cazuri se găseşte o astfel de atitudine. În cele mai multe cazuri iertarea nu există, nu mai are loc în sufletele noastre pline de eu, ne complăcem în starea de victimă ce trebuie să reacţioneze la fel de urât ca cel care ne-a greşit, având senzaţia că aşa vom depăşi mai uşor acel episod, cuvânt, care ne-a rănit.

Să ne eliberăm sufletele de orgoliu, să-I cerem lui Dumnezeu acea putere de a ne vedea imperfecţiunile şi greşelile şi astfel să putem cere şi dărui iertare, astfel vom fi mult mai aproape de El.,

deLoredana

Dorul

Să te lași purtat de dor ar putea să fie o adevărată aventură și posibil foarte riscantă deoarece odată ce te-ai pornit pe acest meleag, nu se mai știe dacă mai există drum de întoarcere. Dorul își face apariția în acele momente de singurătate, atunci când nu mai poți fugi de amintiri pe care încerci să le ascunzi în sufletul tău sau mai bine spus în mintea ta. O amintire însoțită de un puternic dor în care se zăbovește prea mult timp fără a încerca s-o îndepărteze în așa fel încât să se simtă o oarecare detașare de acel dor, se poate să se ajungă la o stare de deznădejde.

Toate vor fi la timpul trecut chiar și momentul de față, locurile în care suntem acum, oameni de lângă noi, chiar și noi vom dispărea de pe acest pământ, dar nu înainte de a lăsa în urma noastră o amintire și un dor.

Dorul este reprezentat de un loc, de o persoană sau de un sentiment.

Dorul de casă părintească în care am trăit cele mai frumoase clipe ale copilăriei, e locul unde am făcut primii pași, locul unde părinții ne-au insuflat cele mai bune învățături, care au avut un rol foarte important în formarea noastră.  Dar mai ales dorul de acel loc, unde făceam sute de pozne și tot de atâtea ori am fost iertați.

Dorul de părinți și de brațele lor, locul preferat al oricărui copil, în care găseam mereu tot ce căutam simțindu-ne în siguranţă și iubiți

Dorul de cea mai dragă fiinţă pe care o purtăm în amintirea noastră cu dragoste și dor care și-au pus amprenta peste întreaga noastră viață.

Sunt momente când ești cuprins atât de tare dor, încât ai fi în stare de orice numai să retrăiești o clipă din trecut, să revezi locul drag și s-o mai îmbrăţişezi pe persoana cea mult iubită.

Amintirile ne fac legătura cu trecutul, iar dorul selectează cele mai frumoase momente din viața noastră. El își face apariția în suflet doar atunci când în minte avem o imagine în care am fost fericiți.

Cel mai minunat lucrul ar fi ca în urma noastră să lăsăm un praf de dor, deoarece prin asta s-ar dovedi că am reușit să construim o amintire frumoasă și de neuitat.

deLoredana

O bijuterie prețioasă

 

 

Într-o dimineaţă, în timp ce pregăteam micul dejun în spatele casei noastre aproape de ocean, cele două fete ale mele în vârstă de 15 şi 12 ani alergau râzând pe nisipul fin și uşor încălzit de razele soarelui de mai. La un moment dat o zăresc pe fiica mea cea mare care se îndrepta cu paşi repezi spre mine. Mă uit la ea încercând să înţeleg ce i s-a întâmplat. Mă întreb dacă nu cumva s-a lovit la mâna ce o ţinea la piept cu pumnul strâns

Când ea s-a apropiat de locul unde obişnuim să luăm masa în perioada verii, nici nu am mai apucat s-o întreb ce a păţit, că mâna fiicei mele s-a întins cu pumnul puţin întredeschis, în care strălucea medalionul pe care mi l-a dăruit mama în ziua nunţii mele şi care mi-a căzut de la gât atunci când încercam s-o salvez de la înec. Am luat medalionul din mâna cea fină a fetei, în acel moment în mintea mea se depănau amintiri cu mama.

Între timp ni s-a alăturat şi fata mea cea mică uluită de ceea ce a găsit pe plajă sora ei. Ne-am aşezat toate trei la masă şi nu peste mult timp fetele mele s-au întrebat, oare cine l-ar fi putut pierde, deoarece unde stăteam noi nu venea nimeni. Şi mai ales s-au întrebat care era povestea lui. Auzindu-le, le-am spus că eu am pierdut acel medalion şi că o să le povestesc misterul pe care îl are:

– Acest medalion în forma unei stea a fost al bunici mele care l-a primit în dar de la bunicul meu atunci când i-a spus că pentru el ea este cea mai mare comoară din lume şi o poartă în sufletul lui ca pe un diamant a cărui strălucire nu o poţi vedea, ci doar o poţi simţi cu toată fiinţa ta. Pe atunci bunicii mei erau liceeni, dar când au terminat liceul, urmându-şi fiecare propriul drum, au încercat să nu mai creadă în acele sentimente care îi legau, cu gândul că iubirea lor a fost o joacă naivă de copii. Anii au trecut şi acei liceeni au absolvit facultatea cu note de zece; ea a devenit un medic renumit în toată lumea, iar el era un avocat foarte căutat, pentru că îşi practica meseria cu pasiune şi cu multă dăruire. În tot acest timp, bunica mea purta mereu acest medalion dăruit de acel coleg al ei neputând să se despartă nici o clipă de el; o făcea să nu se mai simtă singură şi îi era drag. După aproape 16 ani, ei s-au revăzut întâmplător într-un aeroport din Paris. Erau total schimbaţi. El era un bărbat înalt, pe faţa lui se citea o marturitate şi o profunzime care te făcea să îţi dai seama că e un om cu o personalitate puternică, iar în loc de uniforma şcolară acum purta un costum de calitatea întâi. Ea era o femeie foarte frumoasă cu părul castaniu lăsat pe spate, nu îl mai avea prins în două cozi cu funde albe ca o liceană, ci era îmbrăcată într-o rochie superbă de culoarea persicii, care îi lăsa uşor umerii dezgoliţi. Dacă bunicul meu nu observa acel medalion pe care îl avea în mintea lui când îşi amintea de ea, treceau unul pe lângă altul fără să se recunoască. Au fost foarte miraţi când au aflat că nici unul dintre ei doi nu era căsătorit. Bunicul a întrebat-o de cum mai purta acea inimă din argint care nu mai era printre bijuteriile moderne. Bunica i-a răspuns că nu l-a dat niciodată jos şi că i-a dat mereu acel sentiment că cineva de departe se gândeşte la ea. Atunci bunicul, copleşit de emoţii, i-a spus că a purtat-o neîncetat în gândurile lui şi acum în sfârşit a regăsit-o pe cea care o păstra în sufletul lui ca pe un diamant preţios. Din acel moment ei nu au mai fost despărţiţi niciodată, s-au căsătorit şi după doi ani de la nuntă s-a născut mama mea care a umplut de bucurie casa lor. Erau o familie împlinita în care iubirea era mai presus de orice, unde dăinuia pacea şi ei trăiau unul pentru altul iar în casa lor nu au fost niciodată discuţii aprinse. Mama mea a crescut în aceea armonie până la 9 ani, când bunica a descoperit că are un cancer în ultima fază şi doctori nu au mai apucat să facă nimic pentru ea. S-a strâns din viaţa la scurt timp după aflarea acelei veşti îngrozitoare. În acele clipe în care mama stătea copleşită de durere lângă patul de moarte al bunicii, care îi vorbea cu glasul tot mai slab, dându-i ultimele sfaturi care i-au fost de folos pe parcursul vieţii, bunica şi-a scos pentru întâia oară medalionul de la gât şi l-a pus în mâna fiicei ei spunându-i că va fi mereu cu ea. După acel moment greu, bunicul a continuat să-şi crească fata cum a ştiu el mai bine. Căuta neîncetat cele mai bune modalităţi prin care să se aproprie cât mai mult de inima ei. Mama şi-a pus acel medalion la gât în ziua înmormântării mamei ei şi de atunci nu l-a mai scos, pana într-o zi când şi-a dat seama că îl pierduse. A început să-l caute prin locurile unde a fost în acea zi, dar în zadar medalionul era de negăsit. A doua zi la liceul unde învăţa a început să-şi întrebe colegii dacă nu cumva i-au văzut medalionul ei, dar toţi au spus că nici măcar nu ştiu despre ce vorbeşte. După ce orele s-au terminat a plecat spre casă supărată pe ea însăşi pentru că nu a fost capabilă să aibă grijă de unicul dar pe care îl avea de la mama ei. La un moment dat zăreşte acel medalion al ei în mâinile unui băiat care îl analiză cu multă atenţie şi s-a îndreptat spre el cu o oarecare teamă, gândindu-se la cum va reacţiona când i va spune că acea bijuterie din mâinile lui este a ei şi că o vrea înapoi. Chiar atunci când mama vroia să-l abordeze, el s-a întors cu faţa spre ea întrebând-o dacă acel medalion îi aparţine spunându-i că l-a găsit ieri când a trecut pe acolo. Mama a fost fermecată de vocea caldă a acestui tânăr şi de felul cum o privea făcând-o să se simtă copleşită de emoţie. Atunci el văzând ca ea continua să tacă. A început să-i spună ce l-a determinat să se întoarcă şi a doua zi în acel loc cu speranţa de a găsi persoana căruia îi aparţinea acest medalion, de care a rămas foarte impresionat datorită vechimii acestei bijuterii, dar mai ales datorită mesajului de pe spatele ei: “tu eşti comoara mea.”Mama a luat medalionul din mâna băiatului strângându-l puternic la piept acea inimă din argint pentru că atunci a înţeles adevărata lui valoare. Au urmat multe alte întâlniri cu acel băiat, în care a descoperit cât de frumos e să-ţi bată inima în ritmurile de iubire şi cât de minunate sunt clipele petrecute cu acea persoană la care ţii. Iar când a terminat mama liceul, au decis împreună cu acel băiat pe care îl iubea atât de mult că a venit momentul să-şi depună legământul unul altuia în faţa lui Dumnezeu.

Am ridicat medalionul şi îl priveam de parcă amintirile cu părinţii mei stăteau toate în această micuţă inimă de argint. Mi-am amintit de tata cât de mult muncea pentru ca să pot face eu şcoală, cum stătea seara obosit în fotoliul din sufrageria noastră privindu-ne pe mine şi pe mama cu o dragoste ce nu avea sfârşit. Îi aud şi acum vocea blândă, care mi-a fost ca un cântec de leagăn al copilăriei mele. Lângă el stătea mama care avea grijă ca toate lucrurile de prin casa să fie aşezate la locul lor, răsfirându-ne cu ale ei prăjituri delicioase, care nici cei mai mari patiseri nu reuşeau să le facă aşa cum le făcea mama.

Dintr-o dată, am auzit glasul fiicei mele cea mică întrebându-mă dacă bunica ei a pierdut medalionul pe plaja din spatele casei noastre. M-am uitat la ea zâmbind şi i-am răspuns că mama mea mi l-a dat în ziua în care m-am căsătorit cu tatăl lor, spunându-mi că cel mai de preţ sentiment pe care îl putem avea în viaţa noastră este iubirea şi ca ea trebuie păstrată în sufletele noastre ca pe o bijuterie preţioasă. Iar fiica cea mare la rândul ei m-a întrebat cum l-am pierdut tocmai pe malul oceanului şi atunci un fior rece mi-a cuprins tot corpul amintindu-mi de acea seară când valurile oceanului mi-au răpit mama. I-am răspuns fiicei că mi-am pierdut medalionul într-o seară de toamna târzie când bunica lor se plimba pe plajă apropiindu-se prea mult de mal, fară ca să ţină cont de valurile mari care răscoleau adâncurile oceanului. Atunci când am văzut pe geamul de la bucătărie că se lupta să se ridice de pe mal, am alergat la ea gândindu-mă că o pot ajuta să se ridice, dar valurile au fost mai rapide decât mine şi mi-au răpit mamă fără ca eu să mai pot face ceva.

Am tăcut privându-mi printre lacrimi cele două comori din viaţa mea cum analizau acel preţios diamant, încercând să citească acel mesaj cu litere mici de pe spatele lui.” TU EŞTI COMOARA MEA”.

deLoredana

Vizitatorul inimi

 

 

 

 

Suntem în prag de sărbătoare, poate cea mai frumoasă din an.

Crăciunul este un prilej de bucurie pentru orice om, ne duce cu gândul la familie, la case împodobite, unde stau brazii cei mândri cu mii de beculeţe strălucitoare și la mirosul de scorţişoară şi de portocală arome septice acestei sărbători.

Pe tot pământul în acele zile se simte o agitaţie şi suntem cuprinşi de acea grijă de a nu ne scapă niciun detaliu, alergam prin magazine după cele mai valoroase cadouri. Ne trudim peste puteri prin bucătărie ca să facem cele mai gustoase bucate, parcă de ele ar depinde toată fericirea noastră în acele zile şi ne întristăm dacă cozonacul nu a crescut aşa cum ne-am fi dorit.

Căutam să fim cât mai aranjaţi în aceste zile, alegem ţinute de gală cât mai elegante şi evident să nu lipsească culoarea roşie din acest context care este foarte folosită această perioadă.

Dar oare toate aceste lucruri să fie esenţa cea adevărată a Crăciunului? Ce mesaj poarta colindele? Şi mai ales cât de pregătiţi suntem de acel eveniment împărătesc?

Esenţa Crăciunului este naşterea pruncului Iisus cel care acum două mii ceva de ani îşi căuta un culcuş bătând din poartă în poartă, dar toate lumea era prea ocupată cu ea însăşi, prea departe de Dumnezeu ca să poată vedea cine bătea de fapt la uşa lor, era prea orbita de păcat.

Până la urma Iisus şi-a găsit culcuşul într-un grajd printre animale ce s-au dovedit a fi mult mai primitoare decât omul.

Omul cu răutatea lui l-a gonit de la sine pe cel mai important vizitator spunându-i că nu are loc pentru El, pe când animalele L-au încălzit cu răsuflarea lor pe Pruncul ce îşi dormea întâiul somn într-un pat de paie reci.

El bate şi acum după atâţia ani la uşa inimilor noastre căutându-şi culcuşul fără ca noi să-i dăm atenţie şi ba mai mult gonindu-l prin nepăsare şi grijă faţă lucrurile trecătoare.

Nu cadourile, nu bucăţele de pe masa de Crăciun, nu hainele pe care le purtam ne oferă fericirea în aceste zile de sărbătoare, ci acel dar Dumnezeiesc care s-a coborât din cer pentru ca noi să fim răscumpărati din robia păcatului.

Noi de Crăciun, ar trebui să ne punem întrebarea dacă suntem gata să-L primi pe Pruncul cel sfânt şi mai ales dacă acest culcuş din sufletul nostru este cald, primitor, unde să dăinuie pacea şi iubirea.

În timp ce facem curăţenie prin casă să fim preocupaţi şi de acel praf a păcatului din suflet, astfel să-l îndepărtăm prin pocăinţă până când el va străluci precum un geam proaspăt şters.

Atunci când facem lista pentru cumpărături, să ne gândim ca şi micul Iisus a trecut în lista lui de vizită inima noastră şi să fim atenţi să-I răspundem la acel mare oaspăt care e însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Colindători se aseamănă cu steaua de la răsărit ce a vestit naşterea Împăratului a cerului, a pământului şi noi să avem înţelepciunea a celor trei magi pentru a înţelege mesajul colindului.

Iar la final să mergem la slujba din ziua de Crăciun şi să-i oferim micului Prunc sufletul nostru în care să fie plin de aur, smirnă şi tămie.

 

Vă doresc sărbători luminate care să fie un prilej bun pentru a ne apropia cât mai mult de bucuria naşteri lui Iisus Hristos şi că inima noastră să fie ieslea din Bethlehem!

deLoredana

O tovarășă de drum

 

 

 

  1. Cineva odată m-a întrebat, dacă am un moment special, care să mă captiveze în așa fel încât să mă las desprinsă de realitate și să mă duc într-o altă lume. Eu i-am răspuns, că pentru mine cititul este ca o evadare, nu doar din lume, ci din mine, deși cartea este o simplă lectură, cum mulți oameni o consideră și un mijloc de a îți îmbunătăți cunoştinţele. Dar pentru mine cartea înseamnă o tovarășă de drum, împreună călătorim prin trecut, prezent și viitor.

O așez pe brațele mele, în timp ce stau în fotoliu meu de lângă șemineu, a cărui flăcări roșiatice ne luminează fiecare potecă din călătoria noastră. Încă de la prima filă, mă transform în personajul principal, mă descopăr printre rândurile ei, devin o femeie foarte frumoasă, cu părul blond sau brunet, înaltă, a cărui trup suplu și delicat este acoperit într-o rochie elegantă. Sunt o luptătoare hotărâtă care își dă și ultimul strop de putere ca să biruiască râul.
Călătorim în trecut, printre amintiri și descopăr cine am fost. Fac cunoștință și povestesc în același timp propriul meu trecut, ducându-mă la locul natal unde a început povestea mea. Trăiesc sentimente unui copil, bucuria și întristarea lui. Alerg hoinar peste câmpuri înverzite sau prin troiene de zăpadă și simt cum gerul aprig îmi preface sângele în gheață.
Cu fiecare filă citită, mă transform într-o fetișcană a cărui suflet începe să fie cuprins de noi emoții. Simt cum mă îndrăgostesc de prințul viselor mele, inima mea o ia din loc, atunci când îl întâlnesc pentru prima oară. Îmi trăiesc din plin fiecare clipă de iubire alături de alesul sufletului meu, râzând și mă alint la pieptul lui cel puternic.
Strâng din dinți, la acele capitolele când mă simt lipsită de orice speranță și sentimentele de învingere nu întârzie să-și facă apariția.
Uneori, tovarășa mea, dă timpul înainte și mă transformă într-o bătrânică cu umerii aplecați sub povara anilor ei. Într-o bunică care își sfătuiește nepotul cu glasul ei blând și dulce, inspirându-se din propria viață. Stau lângă soba mea învechită și adorm încet, încet depărând pentru a mia oară firul vieții.
Alteori, cartea de pe brațele mele, se joacă cu mine, mă deghizează într-un bărbat musculos, înalt, brunet cu ochii albaștri. Într-un învingător care nimeni și nimic nu-i poate sta în calea voinței lui.

Așa petrecem noi două serile, până când eu adorm și cartea mă însoțește pe aripile unui vis.

deLoredana

Copilul Meu drag

 

 

 

 

Eu sunt întregul univers, tot ce te înconjoară, sunt zorile zilei şi căderea serii. Prin Mine munții se înalță, parcă vor să ajungă până la tronul Meu și dealurile la porunca mea dănd roade bogate.

Eu sunt cel care mă joc cu norii și îi modelez în mii de forme misterioase, lăsându-te pe tine să-ți pui imaginația la încercare. Prin tunete Eu îți vorbesc ca un tată ce îi îndrumă copilul spre calea cea dreaptă și prin fulgere îți zâmbesc scumpul meu copil. Eu te protejez prin înțelepciunea pe care ți-o insuflu când te apuci de construcția propriul tău cămin și tot
Eu îl binecuvântez cu toate lucrurile care îți sunt de folos.

Îți dau puterea Mea de a crea o nouă viață dintr-o celulă din tine și darul de a îți ține în brațe făptura micuță a creației tale.

Dragul meu copil, Eu sunt cu tine ca să te încălzesc printr-o rază de soare, atunci când te simți cuprins de răceala acestei lumi. Prin firul ierbii de sub tălpile tale care te gâdilă, Eu te fac să zâmbești și prin mii de flori îți arăt cât de frumos ești. Eu îți ofer frunza îngălbenită ca un semn a vieții tale; precum ea se desprinde de pe ramura copacului și cade lin pe pământ, tot așa sufletul tău se va dezlipi de trup lăsându-l să cadă la pământ și el va veni la Mine.

Eu sunt mereu la ușa inimii tale și bat în speranța că într-o zi mă vei auzi și mă vei invita să colaborăm împreună la îndeplinirea misiunilor și dorințelor tale

deLoredana

Două gânduri

Doua gânduri într-o zi s-au contrazis, unul era gândul negativ iar celălalt era cel pozitiv.
Gândul pozitiv vine la cel negativ și îl treabă:
– De ce ai o haină așa de întunecată și pe chipul tău se vede atâta tristețe?
Gândul negativ începe să râdă:
– De mine spui, nu te uiți la tine că ești îmbrăcat într-o haină albă strălucitoare, dar ești de fapt o minciună și o speranță fără rost. Măcar haina mea arată realitatea așa cum este ea.
– Dar haina mea pare că ar fi o rază de lumină într-un colț de suflet ce îl face să se mai odihnească după atâta zbucium plin de griji și de nevoi pe care le faci să fie simțită prezența
– Alo, ai uitat cine sunt, ai uitat că eu mă îndrept spre realitate și prin ceea sunt îl face pe acel suflet să vadă viața exact cum e ea.
– Da, ai dreptate. Trebuie să fim mereu și mereu mărturii și realişti, dar tu uiți că și eu sunt un gând real la fel ca tine.
– Of frate, ce comic ești. Da, tu parcă ești un magician cu pălăria lui cea magică face să fie roz totul. Însă ai uitat că la un moment dat ți-ai încercat puterea cu mine spunând că va fi bine și că mâine urmează o zi frumoasă, dar oricum acel suflet nu te-a ascultat. M-a ales pe mine ca și gând real, nu o minciună așa cum ești tu.
– De ce mă faci minciunos, nu ți-am spus că și eu sunt real? Eu sunt însuşi pacea, iubirea, prin haina mea ochii se bucură de fiecare lucru mărunt, ei privesc furtuna vieții ca pe o binecuvântare, care îl face pe om să devină un războinic neînfricat.
– Da, da, auzi la el războinic neînfricat. E clar că ai luat-o razna complet. Apropo că tot ai adus vorba de iubire, vreau să lămurim un lucru. Eu pe iubire o fac să fie o certitudine, ceva pur adevărat, unde nu există nici o urmă de îndoiala, dacă ea este, este, dacă nu, nu este.
Atunci gândul pozitiv privește zâmbind la cel negativ și îl spune:
– Fratele meu drag, după cum se vede noi degeaba ne contrazicem, pentru că tu și eu suntem ca niște greutăți de pe balanța unui cântar. Așa cum două greutăți fac ca o balanță să se mențină în echilibrul, așa și noi îl facem pe om să se mențină între realitate și speranță.

deLoredana

Dragoste sub clar de lună

 

 

 

E Bianca. S-a născut în anul 1990 într-o zi geroasă de decembrie. Provenind dintr-o familie cu opt copii din părinți care erau cuprinși de patima alcoolului, fata cu părul bălai, cu ochii mari de un albastru pătrunzător, dar triști, a avut o copilărie lipsită de dragoste,  de educație părintească și de bucuria de a fi copil. Toate astea au  fost înlocuite de înjurături, violență, responsabilități mult prea mari pentru un copil.

Ziua pentru Bianca începea la 6 dimineața, mai întâi trebuia să se asigure ca părinții să fie ajunși acasă după nopțile petrecute la bar. Când aceștia lipseau, trebuia să-i caute împreună cu frații ei mai mari pe ulițele satulu,i unde îi găseau de cele mai multe ori în ultimul hal zăcând în șanțuri. Atunci copii își aduceau acasă părinții, unde îi spălau, îi schimbau în haine curate și îi puneau în pat, unde își dormeau în liniște somnul beției.

După ce-i hrănea pe cei trei frați mai mici, Bianca pleca grăbită la școală unde își găsea refugiul și liniștea.

După ore se întorcea acasă, unde își luă în serios rolul de soră mai mare preluând sarcinele mamei sale care rareori era trează. Cea mai mare durere a fetei era agresivitatea tatălui, care lovea în dreapta și în stânga fără milă, fără nici un motiv lăsând în urmă doar vânătăi și răni în sufleţelelor copiilor lui.

Situația din casă o frusta din ce în ce mai mult pe Bianca, adunând răni după răni care aveau să-i rămână în suflett pentru tot restul vieții.

Bianca cu toate astea își dorea să urmeze liceul de informatică fiind pasionată matematică. A trebuit să renunțe la visul ei din cauza imposibilităţilor financiare cu care se confrunta familia ei. Timp de doi ani rămând acasă , se ocupa de gospodărie și vara pentru a mai face un ban, cu care cumpăra alimente, se ducea cu ziua la munca câmpului.

Pe zi ce trecea, Bianca era tot mai obosită. Din cauza suferinței pe care o avea în sufletul ei, s-a născut dorința de a pleca de acasă. La începutul primăverii fata de 16 ani a fost găsită leșinată de o vecină la marginea drumului. Femeia cu inimă bună după ce a reușit s-o trezească pe Bianca, a dus-o la cabinetul medical din sat, unde doctorul a presupus că ar fi vorba de apendicită. Atunci acea femeie a mers acasă la părinții copilei cerându-le acordul s-o însoțească la spital.

Odată cu intervenţia chirurgicală viața Biancăi avea să se schimbe, luând de una singură hotărârea să fugă din spital la doar trei zile de la operație, pentru că îi era frică să nu vină cineva după ea și s-o ducă înapoi acasă, unde nu-și mai dorea să ajungă niciodată.

Bianca doar în pijama și în șlapi hoinărea pe străzile orașului înfruntând frigul nopților reci de primăvară, dormind prin gări flămândă, stoarsă de orice putere și luată în râs de trecători. Dorint să-și găsească de muncă, gândindu-se că astfel va putea căuta o gazdă și să se întrețină, s-a informat la toate magazinele și firmele care aveau pe uși afișate anunțuri că angaja personal. Însă nu a avut nici o șansă deoarece nu avea vârsta necesară ca să poate fi angajată.

Pe zi ce trecea corpul Biancăi se dezvolta, devenind mai frumoasă. Nu aveai cum să nu-i observi feminitatea care se ascundea sub hainele uzate găsite.

Într-o seară o mașină s-a oprit în dreptul ei și din ea au ieșit doi bărbați, încercând să intre în vorbă cu ea, au întrebat-o de unde venea, în timp ce încercau s-o atragă spre mașina lor.

Atunci biata fată a început să țipe încercând să fugă, dar bărbaţi s-au luat după Bianca ca s-o prindă cu mâinile lor puternice, însă un băiat a strigat la acei răpitori, spunându-le că dacă nu o lasă în pace, vor avea de a face cu poliţia. În momentul acela bărbați s-au îndepărtat de Bianca, lăsând-o doar cu eroul ei pe acea stradă pustie.

Băiatul apropiindu-se de Bianca, care tremura de frică, cu un glas cald i-a spus să nu se teamă deoarece nu-i va face nimic, doar vroia să se asigure că e bine și o sfătuia în același timp să se ferească de acei bărbați, pentru că sunt niște infractori căutați de poliție.

Bianca stătea speriată fără a se uita la Luca care era un băiat de 20 ani, înalt cu umeri lați, iar părul lui negru, bine aranjat îi scotea în evidență ochii verzi. La început a încercat să se îndepărteze de el, dar l-a auzit din spatele ei întrebând-o dacă vrea s-o însoțească până acasă, ca să nu se mai ia nimeni de ea.

La cuvântul acasă Bianca a tresărit și ca un fulger în mintea ei au apărut imagine legate de acel loc; fiind prin apropierea gării. Auzind în îndepărtare un fluierat de tren, i-a spus lui Luca că a pierdut trenul de seară. Atunci băiatul, pentru că nu vroia să o lase singură, a stat cu ea până dimineață.

Era o noapte caldă de vară, cei doi stăteau pe o bancă la o distanță de câțiva centimetri unu de altul. Luca fiind primul care căuta subiect de discuție î-a spus Biancăi că este student în anul doi la facultatea de arhitectură, i-a povestit despre pasiunea lui pentru muzică, îi plăcea să cânte la chitară și să compună melodii. I-a mai spus că în timpul liber făcea voluntariat la un orfelinat, având o compasiune pentru acei copii, deoarece el crescuse în acel loc până la 7 ani când a fost adoptat de o familie care i-a oferit cea mai frumoasă șansă din viața lui. Le era recunoscător pentru acest lucru.

Bianca asculta în liniștea nopții glasul băiatului acompaniat de cântecul greierilor și fără să spună niciun cuvânt urmărea cu atenție șirul poveștii.

La un moment dat Luca a tăcut uitându-se la fata care nu îndrăznea să-și ridice privirea din pământ, îi transmitea o tristețe. Dar în același timp și o stare plăcută, cara l-a făcut să aștepte în tăcere până când ea a avut curajul să-i vorbească. După o jumătate de oră, timp în care luna plină îi cuprindea pe amândoi în lumina ei, Bianca a simțit să-i măturisească că a minţit, i-a povestit toată viața ei până în amurgul dimineții, când telefonul lui Luca a sunat. Erau părinții lui îngrijorați de lipsa fiului lor spunându-i să se ducă acasă. Atunci băiatul i-a spus Biancăi că se va întoarce în după amiaza acelei zile și că între timp se va gândi la o soluție prin care o va putea ajuta.

La ora stabilită Luca era în același loc unde și-a petrecut noaptea împreună cu Bianca de la care nu-și mai luase gândul. Chipul angelic îl avea în suflet însoţindu-l oriunde. Vocea ei duioasă îi răsuna în minte ca un ritm de chitară. O căuta cu privirea peste tot, speriat la gândul că nu va veni și asta ar fi însemna să nu o mai revadă niciodată. Dar după câteva clipe Bianca a apărut ca o rază de soare.

La început fiind entuziasmat s-a simțit învăluit de dorința s-o îmbrățișeze și să-i da de veste că a găsit un adăpost unde ar putea sta, însă s-a abținut să facă acest gest considerând că trebuie s-o ia încet. Așezându-se amândoi pe banca care a fost părtașă în acea noapte la dezvăluirea poveştilor lor, el i-a dat pizza ce o avea în mână spunându-i că pe drum i s-a făcut foame și s-a gândit că i-ar plăcea s-o savureze împreună cu ea. În timp ce mâncau, Luca încerca s-o facă să râdă spunând glume la care Bianca începuse să zâmbească și devenea ușor ușor tot mai destinsă, apoi i-a spus că i-ar plăcea să-i arate locul lui de refugiu.

Băiatul îmbrăcat într-un tricou gri, în pantaloni bej și încălțat cu sandale sport, ignorând toate privirile ce se îndreptau spre el, pornea la drum cu acea fată care dormea pe unde apuca, nespălată și cu hainele de pe ea rupte.

Mergeau amândoi pe drumuri necunoscute de Bianca, care era cuprinsă de fiori ce nu le-a mai simţit niciodată până atunci. Era bucuria care în sfârșit își făcea apariția în sufletul ei îndurerat, o oază de speranță mult visată. Lângă Luca se simţea ocrotită. Cu fiecare stradă pe care o pășeau, fața ei devenea mai luminoasă, pentru prima dată viața îi zâmbea.

Ajunși la o căsuță bătrânească de la marginea orașului, pe care Luca a moștenit-o de la bunicii lui, au întrat în curte unde dăinuia o liniște fermecătoare desprinsă dintr-un basm. De la poartă și până la întrarea în casă era o alee făcută din pietre tasate în pământ. Iar în ambele părți acelei alei, era o iarbă de un verde aprins și bine întreţinută.

Casa avea două încăperi, un dormitor în care erau expuse poze de familie și o bucătărie. Luca cuprins de emoții o învită pe Bianca să ia loc pe o canapea uzată din dormitor, în timp ce el și-a luat în brațe chitara și a început să fredoneze o melodie pe care a compus-o special pentru o serbare de la orfelinat. Acea piesă plină de sensibilitate descriau bucuria de a fi copil, a făcut-o-o pe Bianca să verse câteva lacrimi. Gest care  l-a pus pe Luca în dificultate, neștiind dacă acea reacție a ei era una plăcută sau el nu cânta bine. Când a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea i-a spus că nu a mai auzit asa un cântecfrumos și că i-ar fi plăcut să aibă o copilărie în care să fugă după fluturași, să se simtă iubită, să danseze și să creadă în lumea poveștilor așa cum a descris el în acea melodie.

Atunci lăsând chitara Luca a îngenunchiat în fața Biancăi, de care se simțea tot mai apropiat, i-a luat mâinile mici și muncite între ale lui căutându-i privirea înlăcrimată, i-a spus că de acel moment încolo nu i se va întâmpla nimic pentru că el va avea grijă de ea. Moment în care Bianca a reacționat brutal,  spunându-i că așa ceva nu se poate, că el vroia să profite de ea.

În timp ce încerca să fugă din acel loc a simțit cum a prins-o ușor de brațul drept rugând-o să-i mai acorde câteva minute înainte să plece.

Cu un oftat adânc ea s-a întors cu fața spre el și l-a privit fix în ochi, fără să-i spună niciun cuvânt, doar i-a analizat privirea de parcă dorea să afle fiecare gând al său. Atunci cu vocea blândă Luca i-a zis că le-a povestit părinților  despre noaptea petrecută împreună și ei au fost cei care l-a sfătuit s-o ducă în acel loc, unde ar putea să stea cât timp avea nevoie, deoarece în acea casă nu locuia nimeni. Atunci Bianca după ce a stat puțin pe gânduri analizând situație ei din ultimele luni, a acceptat să rămână.

În cele din urmă Bianca a reușit să-și găsească de muncă ca ajutor de bucătar la un restaurant, având posibilitatea să se înscrie la liceu, lucru ce o făcea să prindă încredere în propriile ei puteri și să-și deschidă noi orizonturi.

Începea să zâmbească tot mai mult luminându-și chipul, simţea cum speranța răsărea în suflet. Luca o lua cu el la orfelinat, unde Bianca se împrieteni cu copiii, făcând împreună activități educative. În același timp încerca să le transmită cât mai multă iubire.

Pe zi ce trecea Luca se simţea atras de Bianca, o îndrăgea din ce în ce mai mult, era fermecat de fiecare gest de al ei, cu nerăbdare aștepta să-și termină cursurile, să se ducă la căsuța, unde o găsea pe cea care avea să-i contureze sensul vieții.

Își petreceau serile împreună, Bianca obișnuia să-l aștepte cu ceva dulce făcut de ea, gest pe care Luca îl aprecia și nu uita niciodată să o răsplătească cântându-i cele mai frumoase piese de dragoste la cara inima ei începea să bată în același ritm cu chitara.

Întinşi amândoi pe iarbă sub cerul înstelat, vorbeau diverse subiecte, Luca o ajuta la teme pentru școală, își șopteau tot ceea ce simțeau ajungând ca sufletele lor să se descopere unul pe celălalt. Miezul nopții, de cele mai ori, îi găseau îmbrăţişati. El o adora pentru bunătatea pe care o emana în jur, pentru feminitatea pură care se regăsea în fiecare mișcare a ei. Căldura din vocea îl făcea fericit și să viseze la o lume doar a lor. Ajunseseră s-o dorească pe zi ce trecea mai mult.

Ea lângă el se simțea ocrotită, sentiment care îi dădea aripi, în el se regăsea pe ea însăși, Îi era sursa de putere de care avea nevoie, inima începea să-i bată când îl zărea venind grăbit spre căsuţa vrăjită, care îi ascundea de ochii lumi, locul unde lua naștere iubirea lor.

Într-o sâmbătă dimineața Bianca a fost trezită de soneria de la întrare, s-a dat jos din pat puțin speriată că nu-și putea da seama cine ar putea fi la ora aceea. Îndreptându-și privirea spre fereastră, l-a văzut pe Luca care părea entuziasmat. Îndată ce ea a descuiat ușa el, i-a spus să se schimbe repede, să-și ia câteva lucruri într-un rucsac, că vor pleca la munte cu mașina tatălui lui și a rugat-o să nu-l întrebe nimic deoarece nu aveau timp de vorbit.

Pe drum Bianca părea dusă pe gânduri. La întrebarea dacă a pățit ceva, ea a răspuns că a visat că frații ei erau trişti, flămânzi, trăind în mizerie. Atunci Luca i-a luat mâna ducând-o în dreptul buzelor lui și a sărut-o în timp ce conducea. Apoi i-a spus că s-a gândit mult la situaţia fraților ei ajungând la concluzia că pentru a ajuta pe cineva mai întâi trebuie să se ridice pe ea însăți El a sfătuit -o să-și acorde timp pentru a se stabili din punct de vedere finaciar, convins că doar așa își putea ajuta familia. Bianca și-a ridicat privirea spre cerul senin mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru omul pe care l-a trimis în viața ei rugându-L să-l binecuvânteze și să aibă El grijă de frații ei.

Ca doi îndrăgosti ţinându-se de mână, Luca și Bianca escaladau munți însoțiți de fluturași care zburau în jurul lor, învăluiți de sunetul cascadelor ce se loveau de stânci. Admirau frumusețile naturii. Luca își privea cu drag iubita uimită de înălțimea muntelui pe care se aflau, înconjurat de munți mai mici cu vârfuri ascuțite ce o duceau cu gândul la acele castele din cărțile de povești. Încerca să fie atentă la orice detaliu fără să-i scape nimic.

Erau doar ei doi pe acel vârf de munte, siluetele lor se reflectau în razelor soarelui, rușinat parcă de dragostea lor, se ascundea încet după munții.

Bianca copleșită de emoțiile pe care le simţea până la degetul mic de la picior. S-a așezatj jos îndemnându-i și pe Luca să ia loc lângă ea. Atunci el s-a așezat în brațele ei cuprinzându-i talia subţire cu mâinile lui puternice. Inimile lor băteau în același ritm, el a sărutat-o pe obrazul ei catifelat. Ea și-a lăsat capul pe umărul lui șoptindu-i cât de mult îl iubește.

La un moment dat, pe când soarele asfințea, palma lui Luca se deschise și sub privirea Biancăi a apărut un inel de aur, finuț cu un diamant mic și strălucitor. El îi șoptea la ureche că acea dorință o sălășuia de o vreme în sufletul lui, mărturisindu-i că lângă ea își vedea tot viitorul. Era acea persoană de care el avea nevoie pentru a simți bucuria vieții, ființa care îl făcea să se simtă împlinit și o vede lângă el în toate serile și în toate diminețile până la sfârșitul zilelor lui.

După ce atras adânc aer în piept, Luca a rugat-o pe Bianca dacă poate să-i fie soție, iar ea cu un not în gât, cu ochii înlăcrimați și cu un glas tremurând a spus da iubirii lor.

Într-o zi însorită de vară Luca și Bianca și-au unit destinele în fața lui Dumnezeu, chiar în curtea acelei căsuţe de la marginea orașului și în care au trăit până la sfârșitul vieții. Fiind o nuntă în familie așa cum și-au dorit mirii. La legământul lor au participat părinții și cei mai apropriați prieteni a lui Luca, iar de la Bianca au fost de fața toți frații rămași orfani de un an.

Bianca purta o rochie de mireasă simplă de un alb imaculat, cu bretele ce îi lăsau ușor umerii la vedere. Decolteul îi scotea în evidenţă formele delicate ale gâtului și cădea ușor pe lângă talie. Părul ondulat îl avea lăsat pe spate, iar cel din față era prins lejer în zona cefei. Pe cap purta o coroniță din trandafiri roz deschis în ton cu buchetul.

Luca îmbrăcat într-un costum negru și cămaşa albă. Cu papionul de la gât de un albastru închis, reușea să dea culoare ținutei. Părul îl avea dat peste cap făcându-l să pară ca un prinț.

Mirii erau desculți pentru că și-au dorit să fie cât mai aproape de natură în acea zi importantă, când amândoi porneau pe același drum, își mărturiseau iubirea unui altului doar din priviri în timp ce dansau, simţindu-se fericiți pentru realizarea lor și pregătiți să păşească prin viață împreună.

Bianca după terminarea liceului a urmat o postă liceară de asistent medical, s-a angajat apoi la un spital unde îi îngrija pe bolnavi cu multă dăuire și pentru fiecare găsea un cuvânt de încurajare. Avea grijă ca frații ei să nu ducă lipsă de nimic și să urmeze școli care mai târziu i-au ajutat să-și găsească un rost în viață.

Luca a preluat locul tatălui la firma lor de construcție, astfel a putut să refacă casă moștenită de la bunicii lui. El și Bianca au trăit o viață liniștită, trecând împreună peste orice greutate și și-au crescut cele două fete ale lor cu multă înţelepciune și dragoste.

 

deLoredana

Descriere

Acest blog este creat pentru a deschide noi orizonturi, este o fereastră a sufletului care își va exprima liber fiecare trăire, fără ca nimeni să-l mai poate opri, iar vibraţiile lui se vor regăsi în articole de pe acest site. Poveștile scrise aici vor avea un mesaj pentru fiecare suflet.. Blogul aceasta:  ” O fereastră deschisă” va avea ca scop să transmită sensul vieții, dorința de a vedea bucuria în lucruri banale și de a realiza că un răsărit de soare este un dar divin și să înțelegem că pentru a ne simți împăcați sufletește, trebuie mai întâi să ne regăsim pe noi înșine.
De asemenea pagina va fi deschisă întotdeauna pentru noi propuneri, iar orice idee va fi luată în considerare și pusă în aplicare aici, dacă se va dovedi un subiect decent.
Îmi doresc ca acest blog să ajungă la acel nivel încât să fie și o sursă de formații începând de la articole publicitare până la anunțuri pentru locuri de muncă.

Mă  puteți găsi la  adresa  de email loredana_grosu@yahoo.com sau pe https://www.facebook.com/grosu.loredana